Enigma mareşalului Ney

michel ney maresal

Executat în 1815, mareşalul Ney continuă să trăiască până în 1846?

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

În 1808 e făcut duce d’Elchingen. Luptă în Spania şi apoi în Rusia. După 1813 îşi dă seama că lupta Franţei împotriva coaliţiei nu mai poate avea sorţi de izbândă şi îl îndeamnă pe Napoleon să abdice în favoarea fiului său.

Bourbonii revin în Franta. Ney îşi oferă serviciile lui Ludovic al XVIII-lea, care îi acorda titlul de pair al Frantei şi-l numeşte comandant al corpului de cavalerie. Michel Ney e în culmea puterii sale.

Dar… exilatul de la Elba se reîntoarce spectaculos în martie 1815, pentru a-şi relua tronul pe care abia îl părăsise. Ney dezaprobă deschis întoarcerea lui Napoleon, dar, câştigat de entuziasmul trupelor, la 18 martie, la Auxerre, trece de partea lui.

Domnia „celor 1oo de zile” n-a fost pentru Franţa decât o continuă luptă împotriva Europei înspăimântate de revenirea „monstrului corsican”. Michel Ney e din nou pe câmpul de bătălie. La Quatre Bras (16 iunie 1815) şi Waterloo, el face dovada unei bravuri deosebite. La Waterloo, în fruntea rămăşiţelor batalioanelor distruse, îşi caută zadarnic moartea. „Priviţi cum moare un mareşal al Franţei” – strigă el soldaţilor, dar… moartea îl ocoleşte.

După Waterloo se retrage la Lot. Descoperit şi proscris, în august 1815 apare în faţa unui consiliu de război, care-şi declină competenţa. E trimis în fata Curţii pairilor. În plină teroare albă, curtea, alcătuită din regalişti, nu îi iartă trădarea faţă de Bourboni. În ciuda strălucitei apărări a avocaţilor Berryer şi Dupin, Ney e condamnat la pedeapsa capitală. Aici se încheie – ca să spunem aşa – istoria clasică.

maresal ney

„Nu voi muri cu minciuna pe buze!”

Câteva luni mai târziu. Pe puntea unei corabii care părăseşte Franţa cu destinaţia S.U.A. se urcă un călător: Peter Stewart Ney. După încă trei ani, în 1819, îl întâlnim în oraşul Broynsville din Carolina de Nord, învăţător la una din şcolile oraşului. În anii următori e învăţător la Moskville, tot în Carolina de Nord, apoi pleaca în Carolina de Sud şi în Virginia.

Multilateral pregătit, Peter Ney preda limbile clasice şi moderne, ştiinţele exacte, literatura, arta. Bun călăreţ şi iscusit mânuitor de spadă, îi place să vorbească despre Napoleon şi războaiele sale, despre curtea Franţei din timpul primului imperiu.

Dar cine să fie acest Peter Stewart Ney? Nu cumva este mareşalul Franţei Michel Ney, care, scăpând printr-o minune de la moarte, s-a refugiat în S.U.A.?

În vremea aceea în America se aflau mulţi francezi – foşti bonapartişti, emigraţi după restauraţia Bourbonilor. Când colonelul Lihmanovski, ofiţer polonez participant la războaiele napoleoniene, îl întâlneşte pe P. S. Ney întâmplător pe stradă, se aruncă în braţele sale, cu lacrimi în ochi recunoscând în el pe fostul său comandant.

În 1936 Pierre Montloin într-un articol al său relatează că: „odată, în vara anului 1821, un elev a adus în clasă un ziar. Ney a început să-l răsfoiască şi deodată… a căzut fără cunoştinţă. Profesorii l-au dus acasă şi l-au culcat. Cum în ziua următoare din casa lui nu se auzea niciun zgomot, vecinul său, colonelul John A. Rodgers, s-a dus la el şi l-a găsit însângerat, cu mâna încleştată pe un cuţit. Dojenit pentru cele întâmplate, rănitul a răspuns plângând: «Dacă Napoleon a murit, nu mai am nici eu de ce trăi.. şi a arătat ziarul unde se anunţa că, la 5 mai pe insula Sf. Elena Napoleon încetase din viaţă. Apoi, aiurând, Ney a mărturisit: «Aţi auzit de mareşalul Ney împuşcat în Franta la 7 decembrie 1815? Minciună!
Mareşalul Ney sunt eu”.

În 1846, datorită alcoolului pe care-l consuma în exces, Peter Ney se îmbolnăveşte. Doctorul Mathew Lock, dându-şi seama că zilele bolnavului sunt numărate, îl roagă să spună adevărul despre sine. Ney, privindu-l ţintă, rosteşte cu mândrie: „Sunt Michel Ney, mareşalul Franţei.” Un alt martor al ultimelor sale zile relatează că Peter Ney a spus: „Nu voi muri cu minciuna pe buze! Eu sunt mareşalul Ney”.

După moartea lui Peter Stewart Ney, corpul său e dus la cimitirul Third Creek. Pe piatra de mormânt stă scris: „Aici se odihneşte Peter Stewart Ney, originar din Franţa, soldat al revoluţiei franceze şi al lui Napoleon Bonaparte, care s-a sfârşit din viaţă, în noiembrie 1846, în vârstă de 77 de ani”. (Michel Ney ar fi avut într-adevăr 77 de ani în 1846). Titlul de mareşal nu apare aici şi nici în alte documente rămase de la Peter Ney.

maresalul ney

O contesă îndrăgostită

Stabilirea identităţii americanului Ney a suscitat mult interes. Numeroşi cercetători s-au oprit asupra ei, încercând s-o rezolve. În S.U.A., pastorul Weston şi medicul Smooth au publicat sute de pagini de relatări ale foştilor elevi ai lui Ney, şi ale rudelor acestora, conform cărora, Peter Ney ar fi spus el însuşi în clasă că este mareşalul Franţei. Când era beat (ceea ce se întâmpla deseori), dădea ordine ca un veritabil comandant şi cerea să i se aducă un cal. Un reporter al ziarului „Dayton Journal” (din Ohio) a publicat un interviu luat lui Philippe Petri, fost soldat francez, emigrant în S.U.A.: „Eu am luptat în armata lui Napoleon, povesteşte soldatul. La câteva luni după bătălia de la Waterloo, am părăsit Franţa pe o corabie care făcea ruta Bordeaux-S.U.A. Imediat după îmbarcare, am observat printre pasageri un om care mi se părea cunoscut. Am fost uimit, pentru că ştiam că mareşalul Ney fusese împuşcat cu câteva zile înainte de plecarea mea. Dar… omul care se plimba pe punte nu era altul decât Ney. Nu m-am putut înşela, pentru că, adesea, l-am văzut în fruntea escadroanelor şi l-aş fi recunoscut oriunde”. Corabia cu care călătorise Pétri a sosit în S.U.A., la 29 ianuarie 1816.

B. Boringe, în articolul său „Le maître d’ecole des Carolines”, redă o altă versiune a emigrării lui Ney în S.U.A. El povesteşte că pe corabia care a plecat din Bordeaux s-au urcat trei emigranţi cu paşapoarte false: generalul Lefevre, corsicanul Pascal Lucien şi un servitor care nu era altul decât mareşalul Ney. Unul dintre matrozi, apropiindu-se de slugă, i-a spus: „Mi se pare că vă cunosc…” „Drept cine mă luaţi?” – l-a întrebat acesta. „Dvs. sunteţi mareşalul Ney”. „Mareşalul Ney a fost împuşcat la Paris acum trei săptămâni” a ripostat servitorul, intrând în cabină şi nemaiieşind pe punte tot restul călătoriei. La Philadelphia, cei doi emigranţi au coborât, iar „sluga” lor şi-a continuat călătoria până la Charleston.

S-a găsit şi o explicaţie a împrejurărilor în care Ney ar fi scăpat de pedeapsa cu moartea şi ar fi găsit azil în S.U.A. Iată ce relatează Marcel Teissier: „Contesa Ida de Saint-Helene, mare admiratoare a mareşalului, s-a adresat comandantului englez Wellington, rugându-l să-l salveze pe cel pe care îl iubea. În calitatea sa oficială, Wellington nu a vrut să se amestece în această afacere, dar a fost de acord cu salvarea mareşalului şi a sfătuit-o pe contesă să facă tot ce va crede de cuviinţă, făgăduindu-i sprijinul său. Pus la zid în faţa grenadierilor care trebuiau să-l împuşte, Ney avea sub haină, în dreptul inimii, un săculeţ plin cu sânge. Grenadierii care îl cunoşteau foarte bine pe „le brave des braves” primiseră în taină ordinul să tragă deasupra capului său. La prima salvă, mareşalul Ney îşi duse mâna la piept (pentru a rupe săculeţul plin cu sânge) şi căzu sângerând. Corpul celui împuşcat, care urma să fie înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise, fu dus de câţiva cunoscători ai tainei, mai întâi, la Spitalul Maternite. Administratoarea spitalului – sora Therese, prietena contesei, – înlocui falsul cadavru cu unul adevărat, ales dintre morţii spitalului pentru asemănare cu mareşalul Ney. În timpul nopţii, Ney părăsi spitalul Maternite şi agentul englez Hutchinson, din porunca lui Wellington, îl conduse până la Bordeaux, unde mareşalul se îmbarcă pe o corabie cu destinaţia Charleston, oraş în statul Carolina de Sud, S.U.A.

executia maresalului ney

Grafologii au cuvântul

Dar ce l-a determinat pe Wellington să contribuie la salvarea lui Ney? Chiar Peter Stewart Ney explică acţiunea comandantului englez, datorită împrejurării că amândoi făceau parte dintr-o organizaţie secretă, nu prea numeroasă. „Scăpându-mă, el s-a supus jurământului de solidaritate care ne leagă”. O astfel de organizaţie a existat la începutul secolului al XIX-lea, dar arhivele ei nu s-au păstrat, afirmaţia lui P. S. Ney neputând fi astfel controlată.

În 1886, L. Draper, secretarul comisiei istorice a statului Wisconsin, a cerut în Franţa date în legătură cu moartea lui Ney. Draper n-a primit nici o informaţie. Ba, mai mult, i s-a spus că, în ciuda uzanţelor legale, nu a fost întocmit certificatul medical care să ateste moartea mareşalului.

Soarta acestuia i-a preocupat şi pe experţi, grafologi, printre care David Carvalo (1895), Henri Thomas (1934), iar în ultima vreme, Marcel Teissier.

Cercetând documentele rămase de la Michel Ney şi Peter Stewart Ney, David Carvalo ajunge la concluzia că scrisorile mareşalului Ney către împărat şi însemnările din jurnalele de şcoală ale americanului ar fi făcute de aceeaşi mână.

Teissier, într-o scrisoare din 1 decembrie 1966, scria următoarele: „în faţa mea se află semnăturile mareşalului Ney şi ale lui Peter Ney. Scrisul e asemănător, iar în cuvântul Ney e identic. În afară de aceasta Peter Ney era înalt de statură (aproximativ 1,80 m) ca şi mareşalul. Avea ochii verzi-albaştri ca şi mareşalul Ney. Era iscusit în mânuirea spadei şi spangăi ca şi mareşalul. Peter Ney citea mult şi făcea însemnări pe marginea cărţilor şi ele nu puteau fi făcute de altcineva în afară de mareşal”. În continuare, Teissier citează câteva, ajungând la concluzia că Peter Stewart Ney şi mareşalul Franţei sunt una şi aceeaşi persoană. Întrebându-se de ce apare mareşalul în S.U.A. sub acest nume, Teissier răspunde: „De ce Peter Stewart Ney? Nu ştiu. Dar tatăl lui se numea Pierre (în englezeşte Peter), iar mama se trăgea dintr-o familie olandeză, aparţinând neamului Stewarţilor.”

S-ar părea deci că mareşalul Ney n-a murit în 1815, sub gloanţele plutonului de execuţie la Paris, ci mult mai târziu, în 1846, în S.U.A. E verosimilă o astfel de ipoteză?

Şi totuşi…

D. M. Quynn (1950), L. Garros (1955), Fleuriot de Langle (1957), iar recent E. A. Natanson socotesc puţin probabilă sau chiar imposibilă ipoteza după care celebrul mareşal francez ar fi continuat să trăiască sub nume fals în S.U.A.

Care sunt argumentele?

În primul rând se pune întrebarea cum a putut oare deveni Mareşalul Ney un învăţător atât de bine pregătit, când se ştie că n-a frecventat şcoala decât foarte puţină vreme? „Se poate – şi nu fără trudă – să fi ajuns să ştie să scrie gramatical şi să-şi exprime corect gândurile, spune L. Garros, dar i-ar fi fost cu neputinţă să pregătească tineri pentru examene la limbile clasice şi moderne, să le predea bazele limbilor latină, greacă, franceză şi engleză. Michel Ney nu ştia să deseneze, nici să picteze. Era incapabil să scrie versuri”.

Este posibil ca din 1816, data cînd acesta a emigrat în S.U.A., şi pînă în 1819, cînd îl întâlnim pentru prima oară ca învăţător, Ney să se fi pregătit pentru cariera pedagogică, dar e greu de presupus că, în numai 3 ani, el şi-a însuşit o cultură atât de multilaterală.

M. Quynn atrage atenţia asupra numeroaselor poezii publicate de Peter Stewart Ney în gazetele americane. Este adevărat, poeziile sunt închinate războaielor napoleoniene, dar nici una dintre ele nu e scrisă în limba franceză sau inspirată din poeţii francezi. Dimpotrivă, ele trădează „formaţia spirituală engleză şi învăţământul clasic englez al secolului al XVIII-lea”.

În însemnările făcute de Peter Ney pe marginea cărţilor în limba franceză se găsesc numeroase greşeli de gen şi de accent „pe care niciodată un francez nu le-ar fi putut face”.

A. Natanson aduce şi altfel de argumente. El se întreabă de ce Peter Stewart Ney, dacă era cu adevărat mareşalul Franţei, nu a căutat să ia legătura cu emigranţii francezi din S.U.A.?; de ce nu s-a alăturat bonapartiştilor – numeroşi mai cu seamă în Philadelphia, unde se găsea şi Joseph Bonaparte, fratele împăratului? De ce nu a căutat să-l întâlnească pe unchiul soţiei sate, Edmond Genes, care avea un post de conducere în aparatul de stat american?

Analizând însemnările lui Peter Ney, E. A. Natanson face câteva observaţii. Învăţătorul Ney scrie adesea „bătălia de la Borodino”, în timp ce Napoleon şi după el toţi francezii au numit-o „bătălia Moscovei”. „Ar fi putut oare greşi Mareşalul Ney, care după această luptă a primit titlul de prinţ de Moscova?” Peter Ney spune că a participat la complotul în urma căruia Bonaparte a părăsit Insula Elba şi s-a reîntors în Franţa. Se ştie însă că Mareşalul Ney a fost, la început cel puţin, credincios lui Ludovic al XVIII-lea, declarându-se în dezacord cu întoarcerea lui Napoleon.

De ce nu s-a întors în Franţa după 1830? „Citind ziarele aflase, fără îndoială, că noul Rege al Franţei, Ludovic Filip, stabilise pensii celor mai apropiaţi colaboratori ai lui Napoleon şi că unii deputaţi din Parlament ceruseră strămutarea în Panteon a corpului prinţului de Moscova. Mai mult decât atât. Primul ministru al Franţei, Jacques Laffitte, îşi căsătorise fiica cu fiul prinţului Moscovei”.

Peter Ney relatează apoi că la Waterloo a fost rănit la cap. Dar la Waterloo, cu toate că şi-a căutat cu îndărătnicie moartea, Mareşalul Ney n-a avut nicio rană.

 Peter Stewart Ney

Obsesie sau contuzie cerebrală?

În încercarea de a explica emigrarea lui Peter Stewart Ney, unii cercetători au dat la iveală şi versiuni nu îndeajuns de întemeiate.

Fleuriot de Langle îl consideră pe americanul Peter Ney un obsedat, care „ca toţi obsedaţii trebuie să creadă el însuşi în ficţiunea sa”. Folosind informaţiile strânse de istorici şi memorialişti despre epoca napoleoniană, învăţătorul Ney a reuşit să cunoască bine aceste evenimente şi astfel să interpreteze, retrospectiv, rolul uneia dintre personalităţile acelei vremi.

După o altă versiune relatată de Boringe, Peter Ney ar fi fost un soldat englez care, datorită unei contuzii cerebrale, a început să aibă mania celebrităţii.

Adevărata identitate a lui Peter Stewart Ney a rămas însă necunoscută şi sortită poate să rămână o enigmă.

La 3 mai 1887 a fost deschis mormântul lui Peter Ney, cu scopul de a se face o necropsie. Din nefericire, groparul a scăpat din mână craniul care s-a sfărâmat. Mulajul făcut atunci s-a pierdut. Mai târziu a fost găsit, dar într-o stare atât de jalnică, încât n-a mai putut fi folosit.

Strădania unor experţi grafologi va face poate într-o zi lumină în această problemă atât de controversată.

sursa: Ion Bulei, Biografia… postumă a mareşalului Ney, în Magazin istoric, anul III, Nr.1(22), ianuarie 1969

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: