Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.
Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.
Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.
Autodafé-ul, cuvânt de origine portugheză, care, în traducere literală, însemna „act de credinţă”, a ajuns cu timpul să desemneze „purificarea prin foc” a celor condamnaţi de Inchiziţie. Rugurile au împânzit Peninsula Iberică, ridicându-se atât în pieţele marilor oraşe, cât şi pe uliţele satelor şi mistuind în flăcările lor pe cei care îndrăzneau să conteste în vreun fel privilegiile fără număr ale bisericii şi înaltului cler.
Construcţia unui rug se făcea după reţete foarte stricte. În jurul unui stâlp gros, cu o înălţime de aproximativ trei metri, se aşezau în pătrat straturi alternative de paie, surcele şi buşteni. În careul astfel format, se lăsa un loc îngust de trecere pentru condamnat, care era adus la execuţie înveşmântat doar într-o lungă cămaşă de in, muiată în soluţie de pucioasă. Cu picioarele sprijinite pe stratul inferior de surcele, victima era legată de stâlpul central printr-o funie înfăşurată în jurul gâtului şi trupului şi printr-un lanţ de fier care-i încingea miilocul.
Execuţia era precedată de o lungă sluibă religioasă, prin care „cerul era implorat să primească sufletul păcătosului şi să-i ierte greşelile”. Apoi se astupa cu surcele culoarul de trecere şi, la un semn al călăului, ajutoarele lui dădeau foc paielor, simultan şi din mai multe părţi. Moartea survenea de obicei prin sufocarea provocată de fum, afară de cazul când, pentru a prelungi chinurile condamnatului, călăul era instruit să lase în pereţii rugului găuri de ventilaţie, ceea ce ducea la o lentă ardere de viu.
Când judecătorii erau deosebit de clemenţi, victima era gâtuită cu câteva secunde înainte de declanşarea focului. Tot ca un semn de bunăvoinţă din partea inchizitorilor era considerată şi varianta în care călăul străpungea inima osânditului cu un tel de harpon, mânuit de la distanţă, imediat după ce rugul începea să ardă.
Focul a fost utilizat în multe forme ca mijloc de tortură. Să ne amintim, de pildă, tronul de fier, încins la roşu, pe care a fost aşezat în 1514 conducătorul ţărănimii răsculate din Ungaria şi Transilvania, Gheorghe Doja, şi coroana din acelaşi metal fierbinte pe care i-au pus-o călăii pe cap. În Germania secolului al XVI-lea devenise curentă aşa-numita brutărie – un şir de cuptoare în care erau aruncaţi cei învinuiţi de nesupunere faţă de nobilul feudal. Tot în Germania funcţiona o variantă a celebrei fecioare de fier: închis în interiorul ei, condamnatul era, după o expresie a vremii, „prăjit la foc mic”.
Moartea era meseria lor
Într-o epocă în care torturile şi execuţiile de un rafinat sadism erau atât de numeroase, se punea desigur problema personalului necesar pentru aducerea lor la îndeplinire. Mărturiile timpului concordă în a dovedi că recrutarea călăilor şi a ajutoarelor lor întâmpina greutăţi, deoarece clasele privilegiate considerau sub demnitatea lor o asemenea ocupaţie, iar în rîndul oamenilor simpli ea stârnea oroare şi dezgust. Rezultatul a fost încetăţenirea treptată a sistemului de a angaja drept gâzi criminali de drept comun, cărora li se oferea pe această cale nu numai absolvirea de pedeapsă, ci şi o remuneraţie substanţială.
Iată şi câteva exemple din sângerosul tarif al torţionarilor: pentru aplicarea supliciului ordinar – 10 livre; pentru marcarea cu fierul roşu – 10 livre; pentru o ardere pe rug – 28 de livre; pentru tăierea în bucăţi e osânditului – 36 de livre. Cazna cea mai scump plătită era fierberea în ulei a prizonierului: 48 de livre.
Privilegiile călăului nu se limitau la atât. Persoana lui era ocrotită de lege şi orice atentat împotriva sa era sancţionat cu aceeaşi severitate ca şi crimele de lezmajestate. Cadavrele celor executaţi îi aparţineau, împreună cu bruma de veşminte şi obiecte personale ale condamnatului. Călăul le comercializa, vânzându-le ca suvenire şi talismane aducătoare de noroc. Singurii săi clienţi vrednici de stimă erau medicii: aceştia îi cumpărau cadavrele supliciaţilor, pentru disecţiile interzise cu străşnicie de biserică.
În societatea vest-europeană a evului mediu, călăul ocupa un loc aparte. În unele ţări sau provincii era obligat să poarte straie viu colorate, în galben şi roşu. De cele mai multe ori îi era interzis să locuiască în incinta oraşelor. Prelaţii din ordinul cărora tortura şi omora nu îi dădeau voie să treacă pragul bisericii, obligându-l să asculte slujba de afară, aşa cum făceau cei excomunicaţi. Şi, ca o marcă exterioară a profesiei sale, era nevoit să poarte o scurtă sabie, dar nu pe stânga, ca gentilomii, ci pe şoldul drept.
În ciuda acestor peceţi dezonorante, călăii au existat atâta vreme cât supliciile au fost legiferate, dispărând abia după Revoluţia franceză, când oficial tortura a fost eliminată din codurile penale ale statelor europene. Dar „scoaterea din legalitate” a torturii nu o însemnat dispariţia ei totală: în cursul celui de-al doilea război mondial, monstruosul regim hitlerist din Germania a ridicat tortura la culmile unei ferocităţi care lasă în umbră practicile medievale.
Prima parte AICI
sursa: A. Florea, Tortura în Occidentul medieval, în Magazin istoric, Anul II, Nr.12(21), decembrie 1968
ISTORII REGĂSITE 