Tortura în Occidentul medieval (prima parte)

tortura caznele apei

Caznele apei

În sala boltită se află opt persoane: acuzatul, doi judecători, un grefier, un medic, calăul şi cele două ajutoare ale sale. Prima operaţie este aşa-numita extensie prealabilă. Acuzatului i se leagă încheieturile mâinilor de nişte funii care trec prin cele două inele fixate în perete, la un metru înălţime de sol. Alte două inele sunt prinse de podea, la o distanţă de patru metri faţă de cele dintâi. De ele se ataşează gleznele celui care urmează să fie interogat, astfel încât el se găseşte într-o poziţie oblică faţă de perete. Un ajutor al zbirului manevrează un scripete şi funiile se întind, extinzând la maximum trupul acuzatului.

Cu gesturi măsurate, gâdele introduce un corn de vită, care serveşte drept pâlnie, în gâtul prizonierului, în vreme ce celălalt asistent al său îi strânge nările între două degete. La fel de tacticos, călăul toarnă în corn doi litri de apă: e conţinutul primeia din cele patru oale pe care le comportă supliciul ordinar. Dacă omul torturat se încăpăţânează să-şi afirme nevinovăţia, celor opt litri de apă ai supliciului ordinar li se vor adăuga cei şaisprezece litri ai supliciului extraordinar.

Unde se petrece această înfiorătoare scenă? Mai pretutindeni în Europa occidentală a secolelor XII-XVIII: în subterana boltită a unui castel german de pe malul Rinului, în camerele de interogatorii ale Consiliului celor zece din Veneţia, în pivniţele Bastiliei, într-una dintre sumbrele chilii ale Turnului Londrei sau în sălile de judecată ale Inchiziţiei spaniole.

Deţinutul este rareori un delincvent de drept comun. Cel mai adesea el s-a făcut vinovat de o „crimă” cu caracter social, politic sau religios: a cârtit împotriva nemăsuratei lăcomii a seniorului feudal, şi-a apărat fiica sau soţia de poftele unui marchiz, a ridicat mâna împotriva perceptorului care-i confisca ultimul săculeţ de făină din casă, a dezertat din armată după ani lungi de război şi pribegie, a refuzat să plătească vreunul din noile biruri, a participat la o răscoală împotriva unui despot sângeros, a manifestat îndoială faţă de una dintre dogmele bisericii catolice ş.a.m.d.

Ce i se cere celui pus la cazne? Să-şi recunoască vina (pentru a putea fi ulterior executat cu toate formele legale) şi să-şi denunţe complicii, pentru ca represiunea să se abată asupra unui număr cât mai mare de „vinovaţi”. Uneori i se adresează invitaţia directă de a implica o persoană care trebuie neapărat compromisă: un vecin ale cărui pământuri sunt râvnite, un creditor care a devenit prea insistent, un vasal care nu e destul de docil.

Dacă e vorba de o femeie, acuzaţia cea mai curentă este cea de vrăjitorie. La bunul plac al nobilului castelan, sunt incluse în tagma vrăjitoarelor o mamă care trăieşte prea mult, împiedicându-l să-şi însuşească o moştenire de mult aşteptată, o soţie de care numai moartea îl poate despărţi, o jupâneasă care a pieptănat-o neîndemânatec pe stăpâna ei, o noră care nu a adus zestrea făgăduită, o văduvă care nu-şi mai poate plăti dijma, o actriţă dintr-o trupă ambulantă, care ţine la cinstea ei de femeie.

Groaznicele chinuri le vor face să admită ca au încheiat un pact cu Necuratul şi că au comis cele mai oribile crime cu putinţă. Căci frânghiile care întind trupul provoacă dislocarea articulaţiilor, iar apa care pătrunde prin cornul de vită determină o enormă dilatare a stomacului, împiedicând plămânii să respire şi inima să bată. Aşa se explică, de altfel, şi prezenţa medicului: rolul lui este să controleze în permanenţă pulsul celui torturat şi să întrerupă caznele atunci când se iveşte primejdia unei morţi prea timpurii.

Administrarea fiecărei „oale” este precedată de somaţia de rigoare, deţinutul fiind „insistent solicitat să spună adevărul şi să nu rostească niciun cuvânt de învinuire sau de apărare care să nu corespundă adevărului adevărat”. În realitate, ceea ce i se cere este să mărturisească nişte păcate imaginare şi să recunoască toate învinuirile care i se aduc. Şi, date fiind mijloacele utilizate, inculpaţii se „dovedesc“ mai totdeauna vinovaţi.

Supliciul ghetei


Supliciile din Europa occidentală se împărţeau în general în două categorii: cele efectuate în timpul anchetei (aşa-numita tortură pragătitoare) şi cele care precedau imediat executarea sentinţei capitale (tortura prealabilă). Caznele apei, descrise mai sus, aparţineau primei categorii, ca şi supliciul ghetei.

La început, pentru acest supliciu se folosea o încălţăminte confecţionată din pergament şi muiată în apă pentru a fi lărgită. După ce li se puneau „ghetele“, picioarele acuzatului erau ţinute deasupra unui foc puternic. Uscându-se, pergamentul se strângea, provocând dureri insuportabile şi frecvente leşinuri, dar mai niciodată moartea, fapt care era considerat drept un mare avantaj, deoarece permitea anchetatorilor să prelungească la nesfârşit interogatoriul.

Ulterior, supliciului i s-au adus diverse „perfecţionări”. Începând cu domnia regelui Carol al IX-lea al Franţei, care se pare că a contribuit personal la inovaţiile cele mai importante, pergamentul a fost înlocuit cu lemnul. Fiecare picior al prizonierului era prins până mai sus de genunchi între două scânduri, apoi picioarele erau strâns legate unul de celalalt. Călăul vâra o pană de lemn între scândurile de la mijloc, forţând pătrunderea ei prin lovituri de ciocan. Împinsă cu violenţă, pana depărta scândurile care, la rândul lor, presau oasele picioarelor, îndoindu-le, luxându-le sau zdrobindu-le. Supliciul ordinar număra patru pene, cel extraordinar – opt. În cele din urmă, oasele gambelor şi ale gleznelor celui chinuit erau făcute ţăndări.

tragerea pe roata

Tragerea pe roată

Un efect similar îl avea şi binecunoscuta tortură a tragerii pe roată, aplicată, după cum se ştie, la 28 februarie 1785, şi lui Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei din Transilvania. De origine germană, acest supliciu se încadra în categoria celor prealabile, având loc pe eşafod după pronunţarea sentinţei, pricinuând moartea celui torturat. Tragerea (sau frângerea) pe roată era rezervată exclusiv bărbaţilor şi se făcea în public, pentru delectarea aristocraţiei şi pentru intimidarea celor înclinaţi spre comiterea unor „crime” asemănătoare cu cele ale osândiţilor.

Condamnatul era întins pe eşafod, cu braţele şi picioarele îndepărtate, deasupra unor spaţii goale. Cu ajutarul unei bare de fier de formă pătrată, călăul fractura din unsprezece lovituri oasele braţelor, antebraţelor, coapselor, gambelor şi toracelui. Apoi supliciatul era legat de a roată de căruţă, fixată orizontal pe un pivot, cu mâinile şi picioarele frânte în spate şi faţa către cer. Lângă el rămânea, până în ultima clipă, un confesor, a cărui misiune era de a culege eventualele mărturisiri in extremis de pe buzele muribundului.

Durata agoniei depindea de robusteţea fizică a condamnatului, de eficacitatea loviturilor administrate de gâde şi de modul legării de roată. Istoria înregistrează cazuri de supravieţuire de-a lungul o mai bine de douăzeci de ore. În asemenea împrejurări, călăul căpăta din partea judecătorilor permisiunea de o pune capăt chinurilor prin strangulare. Uneori însuşi verdictul indica gâtuirea după primele lovituri  sau imediat după legarea de roată. Alte ori se ordona arderea pe rug a condamnatului la capătul torturii.

Estrapada

Tot un supliciu prealabil era şi estrapada, de origine italiană, care s-a bucurat de o mare vogă de-a lungul întregului ev mediu. Victimei i se legau mâinile la spate, ataşându-se de încheieturile lor un cablu care trecea printr-un scripete fixat în tavan. La porunca judecătorilor, calăul manevra scripetele, astfel încât acuzatul era ridicat din ce în ce mai sus de cablul prins de încheieturile mâinilor sale. Pentru ca tracţiunea să fie şi mai puternică, de picioarele torturatului se ataşa de obicei o ghiulea în greutate de 250 de livre (peste 125 de kilograme). În clipa când capul prizonierului atingea tavanul, gâdele dădea brusc drumul scripetelui, lăsându-l pe cel torturat să cadă până la o distanţă de cincizeci de centimetri de sol. Operaţia se repeta de câteva ori, interval în care grefierul ciulea atent urechea, străduindu-se să distingă printre urletele de durere, mărturisirile aşteptate.

Ultima parte AICI

sursa: A. Florea, Tortura în Occidentul medieval, în Magazin istoric, Anul II, Nr.12(21), decembrie 1968

Anunțuri

3 răspunsuri

  1. Off topic : am mai comentat pe blogul dvs. și nu mi-ați răspuns dar nu-i bai fiindcă nu erau niște comentarii tocmai inteligente. Acum însă va trebui să îmi răspundeți : ce cărți recomandați pentru un elev de clasa a XI-a calificat la olimpiada națională de istorie ? Specific că până acum s-a pregătit exclusiv din manuale.

    1. Un elev care obţine o astfel de performanţă merită toate laudele. Cred că are o mare pasiune pentru lectură în general şi pentru istorie în special. Nu are nevoie de sfaturi.

      1. Da, este pasionat, de fapt s-a mai calificat la faza națională și în clasa a IX-a. Dar vă pot spune că și-ar dori să știe ce anume l-ar ajuta maxim în luna care a rămas până atunci. Și pot spune asta pentru că e fiul meu. 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: