Arhive etichetă: tortura

Tortura în Occidentul medieval (ultima parte)

ioana d'arc arderea pe rug

Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.

Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.

Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.

Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (prima parte)

tortura caznele apei

Caznele apei

În sala boltită se află opt persoane: acuzatul, doi judecători, un grefier, un medic, calăul şi cele două ajutoare ale sale. Prima operaţie este aşa-numita extensie prealabilă. Acuzatului i se leagă încheieturile mâinilor de nişte funii care trec prin cele două inele fixate în perete, la un metru înălţime de sol. Alte două inele sunt prinse de podea, la o distanţă de patru metri faţă de cele dintâi. De ele se ataşează gleznele celui care urmează să fie interogat, astfel încât el se găseşte într-o poziţie oblică faţă de perete. Un ajutor al zbirului manevrează un scripete şi funiile se întind, extinzând la maximum trupul acuzatului.

Cu gesturi măsurate, gâdele introduce un corn de vită, care serveşte drept pâlnie, în gâtul prizonierului, în vreme ce celălalt asistent al său îi strânge nările între două degete. La fel de tacticos, călăul toarnă în corn doi litri de apă: e conţinutul primeia din cele patru oale pe care le comportă supliciul ordinar. Dacă omul torturat se încăpăţânează să-şi afirme nevinovăţia, celor opt litri de apă ai supliciului ordinar li se vor adăuga cei şaisprezece litri ai supliciului extraordinar.

Unde se petrece această înfiorătoare scenă? Mai pretutindeni în Europa occidentală a secolelor XII-XVIII: în subterana boltită a unui castel german de pe malul Rinului, în camerele de interogatorii ale Consiliului celor zece din Veneţia, în pivniţele Bastiliei, într-una dintre sumbrele chilii ale Turnului Londrei sau în sălile de judecată ale Inchiziţiei spaniole.

Continuă citirea →

Sălbatici şi barbari

Procesul Inchizitiei - Francisco Goya

În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului.

Continuă citirea →

Metode de tortură folosite de Securitate în închisorile comuniste

Înjurăturile cele mai abjecte, care puteau ieşi numai din gura unor indivizi primitivi şi sadici; nu cred să fi scăpat vreun deţinut politic să nu fie înjurat şi ameninţat în timpul anchetelor la care a fost supus.

Loviturile aşa-zise „libere“: cu palma, cu pumnul sau piciorul (încălţat cu cizmă) distribuite absolut la întâmplare şi la „inspiraţie“: peste obraz, gât (la venele jugulare), în abdomen, lovituri cu cizma în spate. […]

Continuă citirea →