Arhive etichetă: Inchizitia

Vânătoarea de vrăjitoare (II) – Adoratorii diavolului

autodafe ardere pe rugPretextul ales pentru a condamna la moarte pe cei şase oameni, printre care trei copii, nu era deloc întâmplător: la sfâşitul evului mediu, acuzaţiile de vrăjitorie serveau foarte frecvent la lichidarea celor pe care seniorii şi vârfurile clericale îi socoteau primejdioşi, insolenţi sau pur şi simplu jenanţi. A ridica glasul împotriva crâncenei exploatări, a pune la îndoială măcar una dintre dogmele bisericeşti, a revendica un drept elementar – iată tot atâtea „crime” ale căror făptaşi primeau adesea eticheta de „slujitori ai diavolului”.

Procesele şi execuţiile, mai totdeauna însoţite de ceea ce am numi astăzi o zgomotoasă publicitate, constituiau nu numai o metodă sistematică de represiune, ci aveau şi scopul de a răspândi o teroare „preventivă” în sânul tuturor celor care pătimeau de pe urma abuzurilor comise de către nobili şi înalţii prelaţi. De aceea, de multe ori judecătorii nici nu-şi dădeau osteneala să „dovedească” delictele puse pe seama acuzaţilor, ci se mulţumeau să-i tortureze şi să-i ucidă, dându-le astfel de ştire celor eventual sensibili la germenele răzvrătirii să ştie ce-i aşteptă dacă vor vrea să-şi facă dreptate.

Urmărirea, arestarea şi condamnarea „vracilor” şi a „vrăjitoarelor“ jucau de asemenea un important rol de diversiune. Când povara mizeriei devenea prea puternică pentru a mai fi suportată şi când, în consecinţă, se contura pericolul unor mişcări populare, devenea necesară găsirea unor ţapi ispăşitori, asupra cărora să se reverse mânia îndelung acumulată a celor mulţi. Ignoranţa, obscurantismul şi fanatismul religios creaseră un climat favorabil persecuţiilor de tot felul şi aşa-numiţii demonolatri – adoratori ai diavolului – constituiau una dintre categoriile obişnuite de victime. Femeile erau considerate fapturi inferioare, care puteau cădea mai uşor pradă agenţilor infernului. Iată de ce lor li se imputa de predilecţie crima de a practica „magia neagră“, iar psihoza corespunzătoare a rămas cunoscută, până în ziua de astăzi, sub numele de vânătoarea de vrăjitoare.

Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (ultima parte)

ioana d'arc arderea pe rug

Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.

Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.

Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.

Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (prima parte)

tortura caznele apei

Caznele apei

În sala boltită se află opt persoane: acuzatul, doi judecători, un grefier, un medic, calăul şi cele două ajutoare ale sale. Prima operaţie este aşa-numita extensie prealabilă. Acuzatului i se leagă încheieturile mâinilor de nişte funii care trec prin cele două inele fixate în perete, la un metru înălţime de sol. Alte două inele sunt prinse de podea, la o distanţă de patru metri faţă de cele dintâi. De ele se ataşează gleznele celui care urmează să fie interogat, astfel încât el se găseşte într-o poziţie oblică faţă de perete. Un ajutor al zbirului manevrează un scripete şi funiile se întind, extinzând la maximum trupul acuzatului.

Cu gesturi măsurate, gâdele introduce un corn de vită, care serveşte drept pâlnie, în gâtul prizonierului, în vreme ce celălalt asistent al său îi strânge nările între două degete. La fel de tacticos, călăul toarnă în corn doi litri de apă: e conţinutul primeia din cele patru oale pe care le comportă supliciul ordinar. Dacă omul torturat se încăpăţânează să-şi afirme nevinovăţia, celor opt litri de apă ai supliciului ordinar li se vor adăuga cei şaisprezece litri ai supliciului extraordinar.

Unde se petrece această înfiorătoare scenă? Mai pretutindeni în Europa occidentală a secolelor XII-XVIII: în subterana boltită a unui castel german de pe malul Rinului, în camerele de interogatorii ale Consiliului celor zece din Veneţia, în pivniţele Bastiliei, într-una dintre sumbrele chilii ale Turnului Londrei sau în sălile de judecată ale Inchiziţiei spaniole.

Continuă citirea →

Sălbatici şi barbari

Procesul Inchizitiei - Francisco Goya

În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.

Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini: printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului.

Continuă citirea →

Evul Mediu – Istoria unei epoci

Umaniştii de la sfârşitul sec. XV şi începutul sec. XVI au fost cei care au dat Evului Mediu acest nume. Ei l-au considerat o perioadă „întunecată“ de tranziţie de la mult-admirata Antichitate la timpurile în care trăiau.

Imaginea noastră despre epoca respectivă nu este însă influenţată de o astfel de viziune negativistă despre un ev al decăderii intelectuale, al obiceiurilor primitive şi al lipsei de libertate personală. Cunoaştem splendoarea vieţii de la curţile regale şi ştim de cavalerii nobili care trăiau aventuri apărând onoarea regelui sau din dragoste pentru o domniţă sau de castelele masive de piatră, de trubadurii şi de menestrelii itineranţi. Descoperim această lume din cronicile medievale aparţinând lui Chrétien de Troyes, lui Wolfram von Eschenbach sau lui Gottfried von Strasburg. Ştim însă în prezent că acestea au fost nişte reprezentări mai degrabă idealizate ale realităţii, nefiind foarte exacte. Astfel de descrieri literare au stimulat admiraţia pentru Evul Mediu şi denaturarea sa de către romanticii germani din sec. XIX, al căror sentiment al identităţii naţionale a fost hrănit cu imaginea unui fals trecut glorios.

Continuă citirea →

Originile Inchiziţiei – partea a doua

La originea înfiinţării Inchizitiei trebuie luată în considerare apariţia şi dezvoltarea fulgerătoare  a ereziei albingenzilor.  Bisericii catolice îi revenea sarcina să anihileze erezia ce se răspândea tot mai mult.

Continuă citirea →

Originile Inchiziţiei – prima parte

Inchiziţia a fost creată cu scopul de a cerceta şi a-i descoperi pe eretici, de a-i ancheta, de a le încheia actele de acuzaţie şi de a-i preda pe cei vinovaţi tribunalelor laice pentru judecare condamnare şi pedepsire. Prin termenul de erezie se înţelegea o serie de abateri de la dogma bisericii catolice. Astfel, era socotit ca fiind eretic acela care punea la îndoială litera Evangheliei şi cuvântul unui călugăr, indiferent de comportarea acestuia. Mai era de asemenea considerat eretic şi ţăranul care întârzia la predarea dijmei către mănăstire, sau meseriaşul de la oraş care depunea un obol prea mic în „cutia milei”, sau femeia care mergea la piaţă într-o zi de post… Şi exemplele pot fi înmulţite.

Continuă citirea →