O autobiografie provocatoare: „Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (I)

I Negoitescu Straja dragonilor

„În Autobiografie voi spune totul despre mine, chiar şi cele mai inconfortabile lucruri”.

Fraza pe care am citat-o mai sus duce gândul la altă frază celebră, aceea a lui Rousseau, din preambulul la manuscrisul de la Neuchâtel: „voi spune totul, binele şi răul, absolut totul” şi mai departe: „voi fi adevărat”. În prima carte a Confesiunilor, Jean-Jacques reia ideea şi promite să înfăţişeze semenilor săi „un om în adevărul naturii lui şi omul acesta voi fi eu”. Păstrând proporţiile, să spunem că Ion Negoiţescu (10 aug. 1921-6 febr. 1993) promite şi el să spună totul despre sine, chiar şi ceea ce de regulă indivizii care se confesează se străduiesc să ascundă: faptele ruşinoase ale biografiei lor interioare şi exterioare.

Citind Straja dragonilor,  îmi dau seama că termenul „inconfortabil”, folosit de autor, este slab, nu exprimă exact natura acestor revelaţii. Ion Negoiţescu bate, probabil, toate recordurile de sinceritate în literatura confesivă românească. O literatură care ţine de „o civilizaţie a pudorii”, dacă acceptăm împărţirea făcută de antropologii din sfera psihanalizei. Adică o civilizaţie care cultivă discreţia, buna-cuviinţă, acceptabilul în procesul comunicării, spre deosebire de alte culturi care sunt dominate de sentimentul vinovăţiei.

Nu ştiu cât de exactă este această împărţire, dar cultura română cultivă, într-adevăr, discreţia şi, cel puţin în literatura scrisă, se opreşte în pragul faptelor socotite inavuabile, prea intime, „ruşinoase”. Funcţionează aici legea se cade, nu se cade. Nu se cade să foloseşti, de pildă, „vorbe urâte”, măscăroase. Nu se cade să te referi la acte ce ţin de viaţa secretă a individului, cum ar fi, de exemplu, viaţa sexuală. Regula este, în genere, respectată în proza clasică românească şi, când cineva a îndrăznit s-o încalce, ca Hasdeu în Duduca Mamuca (1863), a fost dat afară din învăţământ şi trimis în judecată, ca Flaubert, pentru delictul de imoralitate. A fost, e drept, achitat, dar suspiciunea de imoralitate a rămas în cultură. De-abia în ultimele decenii prozatorii români au renunţat la aceste tabuuri. Ceea ce nu înseamnă, automat, un spor de autenticitate epică.

Literatura orală este, la acest punct, mai slobodă, limbajul ei nu ocoleşte zonele delicate, spune lucrurilor pe numele lor adevărat. Creangă a cultivat aceste oralităţi în două povestiri celebre („povestiri corozive”), Povestea lui Ionică cel prost şi Povestea poveştilor, gustate de junimişti. Ele nu sunt propriu-zis imorale, sunt doar uşor licenţioase în stilul Boccaccio şi, pentru că faptele sunt narate cu un umor de bună calitate, caracterul lor coroziv se diminuează considerabil.

Slavici, Caragiale, Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Holban evită scenele de crudă intimitate. Rebreanu înfăţişează cu un realism mai brutal două violuri în Ion şi Răscoala, iar Preda prezintă sur le vif un viol colectiv în povestirea La câmp. Momente izolate într-o epică în care civilizaţia pudorii şi morala lui se cade, nu se cade de care am amintit mai înainte, sunt respectate aproape cu stricteţe. Atât de mult încât într-un roman (Matei Iliescu de Radu Petrescu) cititorul, avid în genere de senzaţional, află, după 400 de pagini, că ceea ce trebuia să se întâmple între eroi se întâmplase deja, cândva, într-o pauză a naraţiunii.

Dacă aşa stau lucrurile în opera de ficţiune românească, este de la sine înţeles că literatura confesivă, unde autorul vorbeşte despre el însuşi, este şi mai respectuoasă faţă de tabuurile sexuale. Cu excepţia lui Eliade din Şantier, diariştii, memorialiştii români nu vorbesc în scrierile lor de ceea ce ar putea vexa pe „Duduca de la Vaslui” (fantasma pudibondă a junimiştilor).

Ion_Negoitescu

Autobiografie cu o tema prioritară: homosexualitatea

Ion Negoiţescu îşi propune, cum s-a văzut, să spargă acest complex în autobiografia pe care începe s-o scrie în refugiul său din Germania. Nu reuşeşte să încheie decât două capitole (Rochea de bal şi Convocat la director) publicate mai întâi în revista Dialog (1992) din Germania şi, apoi, în „Biblioteca Apostrof” în 1994. Sunt asociate câteva pagini de jurnal din 1949, cu notaţii mai generale despre iubire „ca transcendenţa cea mai pură şi cea mai total umană”. Autobiografia, atât cât este, mi se pare a fi înainte de orice un roman indirect de formare şi un roman de familie. În amândouă, tema prioritară este homosexualitatea. Temă explozivă, temă ocolită de prozatorii români, cum s-a putut constata, chiar în epica de ficţiune. Negoiţescu încalcă programatic această tradiţie şi, cu o sinceritate şocantă, povesteşte de zeci, de sute de ori iniţierea lui în ceea ce francezii numesc, într-un limbaj aluziv, „gusturile particulare”. Ce-i putem reproşa?

Până să-i reproşăm ceva, să urmărim romanul de familie din interiorul acestei naraţiuni autobiografice bine scrise, cu o tipologie şi situaţii de viaţă ce se reţin. Autorul (naratorul şi, totodată, personajul despre care este vorba) se naşte la Cluj în familia unui militar cu ascendenţă valahă. Un strămoş ţinuse la Bucureşti birjă cu cal, ceea ce vrea să spună că fusese birjar. Un copil de-al lui promovase social şi ajunsese mic funcţionar la Căile Ferate. Din acesta se trage, în linie paternă, viitorul critic.

Dinspre partea mamei (Cotuţiu) provine dintr-un neam de preoţi ardeleni, cam beţivi, ne avertizează autorul. Bunicul, protopopul Theodor Cotuţiu, ortodox, era autoritar şi, se pare, zgârcit. Participase la acţiunea memorandiştilor şi era, zice nepotul demistificator, om fălos, aprig şi viril. Soţia lui (bunica maternă a lui I. Negoiţescu) îl numea „ţap bătrân”, semn că aprigul popă păstrase până târziu pofte lumeşti. Lucreţia Hontila (bunica în discuţie) este fiica unui notar din Mocov, sat aşezat în Nordul Ardealului. Om gospodar, notarul avea livezi bogate şi îşi desfăcea produsele la Budapesta.

Cu aceste puncte de reper, familia urmaşilor se risipeşte pe tot cuprinsul ţării. Tatăl viitorului critic, îmbrăţişând cariera militară, trece dintr-o cazarmă în alta, urmat, bineînţeles, de familie. Copilul se culcă atunci când goarna anunţă stingerea şi, devenit matur, mai păstrează încă amintirea acelui sunet melancolic… E neastâmpărat, îi place să roadă, în primii ani de viaţă, var de pe pereţi şi să mănânce noroi uscat şi balegă de cal, iar când poate să meargă fuge de acasă şi se ascunde într-un câmp de păpuşoi sau în grădina de zarzavat a regimentului. „Minuscul Tarzan al zarzavaturilor”, comentează el, acum, când îşi reconstituie biografia.

Se pare că a fost conceput, ţine el să ne informeze, la Ciolpani (Ilfov), în timpul unei călătorii a tinerilor săi părinţi. Copilăria şi-o petrece, în cea mai mare parte, în Transilvania, pe Strada Călugăriţelor (Cluj) şi, aici, învaţă să vorbească ungureşte. Irma, unguroaică oacheşă, îl iniţiază în jocuri erotice sălbatice: goală, stă întinsă pe masă, iar copiii, deghizaţi în doctori, îi îndeasă în „vulva ferită de orice pilozitate”, surcele adunate de pe jos. Joc barbar, notaţii de o suspectă vulgaritate. Memorialistul zice că inocenţa lor era paradisiacă. Tot Irma îl învaţă să facă „copii” şi, descriind jocul, autorul nu cruţă amănuntele, cum ar fi acela că, la urmă, eliberează din trupul firav un jet de urină caldă şi binefăcătoare.

La patru ani are prima experienţă homosexuală cu ordonanţa familiei, un flăcău de la ţară zdravăn. O experienţă inocentă, avertizează autorul. O repetă, la zece ani, cu un nepot al colonelului Terpu în closetul din curte… I. Negoiţescu nu ocoleşte, nici aici, detaliile. Le spune pe nume, insistă, dă şi denumirea latină (ştiinţifică) a gesturilor, în fine, se ţine de promisiune: aceea de a duce mărturisirea incomodă până la capăt.

La pagina 54 dăm peste o scenă dură. Obiectul erotic se cheamă, aici, idilic, „privighetoarea”, iar protagonistul sau, mai exact, complicele este tot o ordonanţă de provenienţă rurală. Naratorul are predilecţie pentru flăcăii veniţi din acest mediu, deşi, când este vorba de colegii săi de liceu, fii de ţărani, se arată arogant, dispreţuitor faţă de ei. Aici, în spaţiul sexualităţii, aroganţa naratorului dispare şi nu ezită să întărească descrierile „inconfortabile” cu citate din Faust în traducerea lui Blaga. Din fericire, naraţiunea autobiografică pe care o analizez aduce şi alte elemente existenţiale, mai interesante. Ele dau substanţă romanului de familie de care vorbeam înainte.

Partea a doua AICI

sursa: Eugen Simion, O autobiografie provocatoare:  „Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu. Decizia de a mărturisi totul, chiar şi inavuabilul (I) în Caiete Critice, Revistă editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 10(240)/2007

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: