Arhive etichetă: calau

Tortura în Occidentul medieval (ultima parte)

ioana d'arc arderea pe rug

Arderea pe rug nu a apărut pentru prima oară în evul mediu. Romanii o cunoşteau, aşa cum arată istoricul Vulcatius Gallicanus. El ne vorbeşte despre ruguri înalte de şaizeci de metri, pe care condamnaţii erau legaţi la diferite niveluri. Dar cea care a dat morţii prin foc titlurile ei de nobleţe este Inchiziţia.

Înfiinţat în 1184, pentru a combate o erezie ivită în Lombordia, acest tribunal ecleziastic al papalităţii, care purta şi numele de Sfântul Oficiu, a căpătat un caracter permanent în urma decretelor conciliare din 1215 şi 1229. Sarcina sa iniţială era de a descoperi pe cei care se abăteau de la dogma religioasă catolică şi de a-i preda apoi tribunalelor civile. Dar foarte curând inchizitorii, recrutaţi în majoritatea lor printre călugării ordinului dominican, şi-au asumat şi rolul de judecători, torturând şi asasinând, sub pretextul ereziilor, zeci şi zeci de mii de oameni.

Cele mai mari ravagii ale Sfântului Oficiu au fost înregistrate în Spania, unde sinistra instituţie a rămas în vigoare vreme de peste şase secole, fiind desfiinţată abia în 1820. Printre figurile de tristă celebritate care au ilustrat-o, cel mai cunoscut este Thomas de Torquemada (1420-1498), primul inchizitor general al acestei ţări. Dintre cele mai bine de două mii de victime pe care le-o făcut el în decursul a optsprezece ani de activitate, cea mai mare parte au pierit arse pe rug.

Continuă citirea →

Tortura în Occidentul medieval (prima parte)

tortura caznele apei

Caznele apei

În sala boltită se află opt persoane: acuzatul, doi judecători, un grefier, un medic, calăul şi cele două ajutoare ale sale. Prima operaţie este aşa-numita extensie prealabilă. Acuzatului i se leagă încheieturile mâinilor de nişte funii care trec prin cele două inele fixate în perete, la un metru înălţime de sol. Alte două inele sunt prinse de podea, la o distanţă de patru metri faţă de cele dintâi. De ele se ataşează gleznele celui care urmează să fie interogat, astfel încât el se găseşte într-o poziţie oblică faţă de perete. Un ajutor al zbirului manevrează un scripete şi funiile se întind, extinzând la maximum trupul acuzatului.

Cu gesturi măsurate, gâdele introduce un corn de vită, care serveşte drept pâlnie, în gâtul prizonierului, în vreme ce celălalt asistent al său îi strânge nările între două degete. La fel de tacticos, călăul toarnă în corn doi litri de apă: e conţinutul primeia din cele patru oale pe care le comportă supliciul ordinar. Dacă omul torturat se încăpăţânează să-şi afirme nevinovăţia, celor opt litri de apă ai supliciului ordinar li se vor adăuga cei şaisprezece litri ai supliciului extraordinar.

Unde se petrece această înfiorătoare scenă? Mai pretutindeni în Europa occidentală a secolelor XII-XVIII: în subterana boltită a unui castel german de pe malul Rinului, în camerele de interogatorii ale Consiliului celor zece din Veneţia, în pivniţele Bastiliei, într-una dintre sumbrele chilii ale Turnului Londrei sau în sălile de judecată ale Inchiziţiei spaniole.

Continuă citirea →

Tragicul sfârşit al Brâncovenilor (ultima parte)

brancoveanu-si-fiii-sai

Semnificaţia unei năframe…

În orăşelul lui Bucur, marţi 22 martie 1714, la vreme de chindie, o veste neplăcută făcu repede ocolul mahalalelor: în oraş îşi făcuseră apariţia nişte turci. Din gură în gură, ştirea a ajuns până la curtea domnească. Nedumeriţi, oamenii se întrebau: Ce-o fi iar?!… Război?!… Domnie nouă?!… Nimeni nu putea da vreun răspuns.

Nici Vodă, care trebuia să afle primul, nu putea să se dumirească. De aceea şi-a trimis pe uliţele oraşului iscoade, care să afle pricina sosirii turcilor. La căderea serii, informatorii se dovediră atotştiutori. Venise Mustafa Aga, capugiul, unul din cei mai vechi prieteni ai domnului.

Potolindu-se zarva care domnea la curte, Constantin Brâncoveanu a trimis îndată câţiva boieri pentru a-i ura bun venit şi a-l întreba dacă are trebuinţă de carete pentru a veni la curte. Şiret, Mustafa Aga răspunse domnului că se află numai în trecere prin Bucureşti şi va veni să-l vadă a doua zi dimineaţa, înainte de a-şi continua drumul spre cetatea Hotinului.

În acea seară palatul Brâncovenilor a fost luminat până după miezul nopţii. Somnul nu prinsese pe nimeni. Doamna Maria se afla cu fetele la Mogoşoaia, însă fiii şi ginerii ei, copiii de casă şi funcţionarii domneşti de la curte, slujnicele şi slugile roboteau fără pic de zăbavă. Retras în iatacul său, pentru rugăciune, domnul îşi petrecu ultima lui noapte liniştită.

Continuă citirea →

Securea călăului

Cruciada de la Nicopole din 1396 s-a încheiat cu un dezastru pentru creştini. Baiazid a ordonat ca 3000 de prizonieri să fie uciși drept represalii pentru uciderea prizonierilor turci din Rahova de către cruciații francezi. Masacrul creştinilor este prezentat cu mult realism de către scriitorul Vintilă Corbul în romanul Căderea Constantinopolelui:

„Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale plesniră, măduva şirei spinării se înfrăţi cu sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă, muşchii gâtului fură secţionaţi într-o frântură de secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge, sub pulsaţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea. Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la picioarele călăului, contorsionându-se spasmodic. Treptat, zvârcolelile-i încetară.

Continuă citirea →

Anne Boleyn – o regina decapitata

Anne Boleyn, soţia lui Henric al VIII-lea, a fost trimisă pe eşafod deoarece nu i-a putut oferi regelui un fiu moştenitor (deşi era deja mama celei ce urma să devină Elisabeta I). Având în vedere că această vină nu constituia o motivaţie suficientă pentru decapitare, prin mituiri şi ameninţări cu tortura s-au creat dovezi care să indice că Ann comisese adulter.

În timpul procesului ei, desfăşurat în sala de tron pe data de 15 mai 1536, ea a fost acuzată că s-ar fi culcat cu patru bărbaţi, unul dintre ei fiind chiar fratele ei, vicontele Rocheford. Pentru siguranţă, ea a fost acuzată, totodată, şi de complotare pentru asasinarea regelui, fapt ce i-a adus pedeapsa cu moartea.

Henric, deja îndrăgostit de doamna de onoare a lui Ann, Jane Seymour, a fost generos: i-a permis reginei sale să-şi aleagă drept călau un maestru spadasin din Calais.

Ann Boleyn avusese o evoluţie interesantă. La vârsta de 20 de ani ea fusese amanta lui Henric, la 26 devenise regina lui, iar acum, la 29 de ani, ea urma să-i fie victimă.

În ziua de 19 mai, imediat după prânz, Ann a urcat pe eşafod purtând o rochie cu marginile îmblănite deasupra unui jupon stacojiu şi având părul împletit strâns şi ascuns sub o bonetă brodată cu perle.

În discursul ţinut pe eşafod, ea a refuzat să-i condamne pe cei care o acuzaseră pe nedrept sau să-l critice pe rege, spunând:

„Mă rog ca Domnul să-l apere pe rege şi să-i dea o domnie cât mai lungă asupra voastră – căci nu a existat nicicând un prinţ mai blând sau mai milos”.

Era o referire la faptul că ea urma să moară decapitată, iar fratele ei tocmai fusese spintecat şi sfâşiat în patru?

Sabia era lungă şi grea, mânuită cu două mâini, şi nu s-a folosit un butuc care să oprească inerţia descendentă a sabiei.

Ann a spus: „Călăul este foarte priceput, iar eu am un gât fragil”.

Regina nu a fost nevoită decât să îngenuncheze şi să-şi întindă gâtul. Ultimele sale cuvinte au fost, de fapt, o rugăciune şoptită repede:

„O, Doamne, ai milă de sufletul meu. O, Doamne, ai milă de sufletul meu. O, Doamne…” – întreruptă brusc la un moment dat de lovitura fulgerătoare a sabiei.

 

sursa: Charles Panati, Cartea sfarsiturilor

Dinastia călăilor

Familia Samson din Franţa a fost aceea care, între anii 1688-1847, a îndeplinit funcţia de călău oficial al Parisului. Întemeietorul „dinastiei” a fost Charles Samson (1658-1707). Fiul său, numit tot Charles, a executat pe celebrul bandit Cartouche, iar urmaşul său, Charles-Henri, i-a executat pe Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta, Danton şi Robespierre.

Unul din ultimii reprezentanţi ai „dinastiei”, Clement Henri, nu şi-a dus slujba până la capăt, fiind revocat pentru că nu a putut oficia o execuţie, deoarece îşi amanetase uneltele pentru a ieşi din închisoarea Clichy, unde fusese închis pentru datorii! 🙂

Între funia călăului şi mireasă

În Evul mediu era obiceiul ca atunci când cineva era dus la spânzurătoare şi funia se rupea, osânditul să fie graţiat, Dumnezeu arătând în acest fel că era nevinovat.

Mai era, de asemenea, eliberat dacă o femeie se găsea să-l ia de bărbat. Atunci căsătoria avea loc chiar sub ştreang, preotul de spovedanie oficiind unirea celor doi, iar călăul fiindu-le naş. Suveranul elibera un document de iertare care dura cât dura şi căsnicia. Dacă cei doi divorţau, cel iertat o vreme era dus iar la ştreang.

Se înţelege că urâtele locului nu pierdeau nici o execuţie, în dorinţa de a-şi găsi alesul. Dar şi atunci se întâmpla să fie respinse.

Se spune că un tâlhar cerut în căsătorie la locul execuţiei a fost atât de îngrozit de urâţenia celei care îl ceruse de soţ, încât i-a strigat călăului: „Atârnă-mă, atârnă-mă iute cumetre!”

Un caz de iertare la ştreang îl reprezintă celebrul haiduc Iancu Jianu. O doamnă din înalta societate, Sultana, prietenă cu Ralu Caragea, fata domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, l-a salvat de la execuţie pe Iancu Jianu cerându-l de bărbat, nunta având loc chiar sub locul spânzurătorii.