Primul triumvirat şi cucerirea Galliei
Valoarea funcţiei de consul consta în guvernarea lucrativă a provinciilor, la care ducea în mod normal. În ajunul alegerilor consulare pentru 59 î.Hr., Senatul urmărea să repartizeze celor doi viitori consuli pentru 59 î.Hr., ca provincii proconsulare, administrarea profitabilă a pădurilor şi păşunilor de animale din Italia. De asemenea, Senatul şi-a asigurat, prin mită, alegerea lui Marcus Calpurnius Bibulus, care candida împotriva lui Cezar. Însă nu bănuiau că Cezar va fi ales al doilea consul.
Cezar a reuşit să formeze o coaliţie irezistibilă de şefi politici. Pompei îndeplinise cu succes misiunea de a face ordine în Orient, însă după întoarcerea în Italia şi dezmembrarea armatei sale în 62 î.Hr., Senatul l-a contracarat, împiedicându-l să asigure parcele de pământ pentru veteranii săi. Cezar, care cultivase prietenia cu Pompei, a intrat într-un pact secret cu el. Lovitura de graţie a lui Cezar a fost să-l convingă pe Crassus să se alăture acestui parteneriat, aşa-zisul triumvirat.
Crassus – la fel ca Pompei, fost locotenent al lui Sylla – fusese unul dintre cei mai activi adversari ai lui Pompei de până atunci. Doar Cezar, aflat în relaţii bune cu amândoi, ar fi putut să-i împace. La începutul lui 59 î.Hr., Pompei şi-a întărit alianţa cu Cezar căsătorindu-se cu singura fiică a acestuia, Iulia. Cezar s-a căsătorit cu Calpurnia, fiica lui Lucius Calpurnius Piso, devenit consul în 58 Î.Hr.
În calitate de consul, Cezar a introdus o lege pentru repartizarea pământurilor publice din Italia, care începea cu o prevedere pentru soldaţii lui Pompei. Legea a fost respinsă de trei tribuni ai plebeilor, iar colegul lui Cezar, Bibulus, şi-a anunţat intenţia de a împiedica afacerile publice, urmărind cerul pentru semne prevestitoare, de câte ori se întrunea adunarea publică. Cezar a intimidat opoziţia convingând o parte dintre veteranii lui Pompei să se revolte, iar împroprietărirea a fost realizată.
Colonizarea Orientului de către Pompei a fost ratificată printr-o lege negociată de un agent al lui Cezar, tribunul plebei Publius Vatinius. Cezar însuşi a iniţiat o lege clară şi foarte necesară pentru pedepsirea guvernatorilor care au comis abuzuri în provincii. Altă lege negociată de Vatinius i-a adus lui Cezar Gallia Cisalpină (regiunea situată între Alpi, Apenini şi Marea Adriatică) şi Illyricum. Această posesiune a durat până la 28 februarie 54 î.Hr., când guvernatorul desemnat al Galliei Transalpine a murit brusc şi această provincie i-a fost repartizată lui Cezar, la cererea lui Pompei. Gallia Cisalpină i-a oferit lui Cezar încă un loc de recrutare pentru armată; Gallia Transalpină a reprezentat o trambulină pentru cuceririle dincolo de frontiera nord-vestică a Romei.
Între 58 şi 50 î.Hr., Cezar a cucerit restul Galliei până la ţărmul stâng al Rinului, subjugând-o atât de eficient, încât regiunea a rămas în mod pasiv sub stăpânire romană pe tot parcursul războaielor civile romane, între 49 şi 31 î.Hr. Această realizare era şi mai mare în lumina faptului că romanii nu erau superiori, din punct de vedere al echipamentului militar, barbarilor din nordul Europei. Cavaleria galilor era probabil superioară celei romane, în lupta unul la unul. Superioritatea Romei stătea în perfecţiunea strategiilor, în tactică, disciplină şi tehnică militară. În Gallia, Roma mai avea avantajul de a putea să gestioneze separat zeci de comunităţi mici, independente şi necooperante. Cezar a cucerit acest teritoriu bucată cu bucată, iar alierea unora dintre aceste state pentru a scăpa de sub stăpânire romană, în 52 î.Hr., a venit prea târziu.
Chiar dacă această cucerire a reprezentat o realizare, importanţa ei relativă a fost supraestimată în tradiţia occidentală (ca şi scurtele sale raiduri asupra Britanniei). În intenţia lui Cezar, cucerirea Galliei a fost realizată probabil doar ca mijloc pentru a atinge un obiectiv mai important. El strângea forţa militară, bogăţiile şi prestigiul de care avea nevoie pentru a-şi asigura mână liberă în reorganizarea statului roman şi a restului lumii greco-romane. Această realizare finală a lui Cezar este mult mai importantă decât cucerirea Galliei, atunci când este privită în contextul mai larg al istoriei mondiale şi nu doar în cel restrâns al civilizaţiei occidentale actuale, care derivă din cea greco-romană.
În 58 î.Hr., frontiera nord-vestică a Romei, stabilită în 125 î.Hr., se întindea din Alpi până la ţărmul stâng al cursului superior al fluviului Ron, până la Munţii Pirinei, ocolind partea sud-estică a Munţilor Ceveni şi cuprinzând bazinul superior al râului Garonne, fară să ajungă la ţărmul galic al Atlanticului. În 58 î.Hr., Cezar a trecut dincolo de această linie, mai întâi pentru a-i alunga pe helveţi, care migrau spre vest din ţinuturile lor natale (astăzi centrul Elveţiei). Apoi l-a zdrobit pe Ariovist, un mercenar german de dincolo de Rin. În 57 î.Hr., Cezar a supus tribul războinic al belgilor, o populaţie galică din nord, iar locotenentul său Publius Licinius Crassus a cucerit regiunile care alcătuiesc astăzi Normandia şi Bretania. În 56 î.Hr., veneţii, de pe teritoriul actual din sudul Bretaniei, au pornit în nord-vest o revoltă susţinută de morinii încă necuceriţi de pe coasta galică a strâmtorii Dover şi de menapii de pe ţărmul sudic al cursului inferior al Rinului. Cezar i-a recucerit pe veneţi cu o oarecare dificultate şi i-a tratat cu cruzime. Nu a putut finaliza cucerirea morinilor şi menapilor înainte de terminarea campaniei în 56 î.Hr.; în iarna lui 56-55 î.Hr., menapii au fost alungaţi temporar din ţinuturile lor de către două populaţii migratoare germanice, usipetii şi tencterii. Acestea au fost exterminate de Cezar în 55 î.Hr. În acelaşi an a ridicat un pod peste Rin chiar lângă Koblenz, pentru a ataca Germania de pe cealaltă parte a râului, apoi a trecut Canalul Mânecii pentru a ataca Britannia. În 54 î.Hr. a atacat din nou Britannia şi a înfrânt o revoltă din nord-estul Galliei. În 53 î.Hr. a oprit şi alte revolte din Gallia şi a ridicat alt pod peste Rin pentru un al doilea atac.
Războiul dus de Cezar în Gallia a intrat într-un impas în 52 î.Hr. Populaţiile din centrul Galliei au găsit un conducător naţional în persoana arvernului Vercingetorix. Aceştia au plănuit să despartă forţele armate romane de Cezar, care petrecea iarna de cealaltă parte a Alpilor. Chiar au încercat să invadeze capătul vestic al vechii provincii romane Gallia Transalpina. Vercingetorix dorea să evite bătăliile şi asediile şi să-i înfrângă pe romani prin alte metode, cum ar fi să-i lase fără provizii – parţial prin operaţiuni de cavalerie şi parţial prin „pârjolirea pământului” -, însă nu şi-a putut convinge poporul să adopte această politică dureroasă.
Biturigii insistau să ţină piept asediului asupra oraşului lor Avaricum (Bourges), iar Vercingetorix nu a reuşit să-l salveze, o lună mai târziu. Cezar l-a asediat apoi pe Vercingetorix în Gergovia, aproape de Clermont-Ferrand de astăzi. Încercarea romanilor de a asedia Gergovia a fost respinsă şi a avut ca rezultat pierderi grave în rândul armatei romane – prima înfrângere suferită de Cezar în Gallia. Cezar a oprit un atac asupra armatei romane în martie şi l-a asediat pe Vercingetorix la Alesia, la nord-vest de oraşul Dijon de azi. Alesia, la fel ca Gergovia, avea o poziţie strategică, iar o mare armată galică a venit pentru a o întări; însă această armată a fost înfrântă de Cezar, iar Vercingetorix a capitulat.
În iarna lui 52-51 î.Hr. şi în campania din 51 î.Hr., Cezar a zdrobit alte revolte sporadice. Cei mai hotărâţi rebeli au fost bellovacii, situaţi între Seine şi Somme, în împrejurimile oraşului actual Beauvais. Altă forţă rebelă a rezistat asediului din sud în fortăreaţa naturală de la Uxellodunum (probabil în Puy d’Issolu în Dordogne), până când s-au terminat proviziile de apă. Cezar le-a tăiat mâinile supravieţuitorilor. A petrecut anul 50 î.Hr. organizând teritoriul proaspăt cucerit. După aceea, s-a simţit pregătit să-şi încheie conturile cu adversarii săi de acasă.
Premisele războiului civil din 49-45 î.Hr.
În perioada primei sale cuceriri a Galliei, Cezar fusese la fel de ocupat cu menţinerea şi îmbunătăţirea poziţiei pe care o avea acasă. A folosit o parte din bogăţia din ce în ce mai mare, provenită din prada din Gallia, pentru a angaja agenţi politici la Roma. Între timp, coeziunea triumviratului se clătina. Pompei era neliniştit din cauza succesului alarmant al aliatului său Cezar, aşa cum şi Crassus fusese faţă de vechiul său duşman Pompei. Alianţa a fost reconfirmată în grabă în aprilie 56 î.Hr. la întâlnirea de la Lucca, chiar în interiorul provinciei lui Cezar, Gallia Cisalpină. S-a stabilit ca Pompei şi Crassus să fie consuli pentru anul 55 î.Hr., să adopte legi care să-i prelungească lui Cezar comanda în provincii timp de încă cinci ani; Crassus urma să primească un mandat de cinci ani în Siria, iar Pompei, un mandat de cinci ani în Spania. Aceste legi au fost aprobate la timp. Crassus a fost eliminat printr-o mare înfrângere, de către parţi, în 53 î.Hr. Legătura de rudenie prin alianţă dintre Pompei şi Cezar a fost întreruptă de moartea Iuliei în 54 î.Hr. După aceasta, Pompei s-a îndepărtat tot mai mult de Cezar, iar în momentul rupturii Pompei s-a dat de partea nobilimii, cu toate că nu exista o încredere reciprocă între cele două părţi.
Problema care se punea era dacă ar trebui să existe sau nu un interval între data la care Cezar trebuia să demisioneze din funcţia de guvernator al provinciilor şi, implicit, de comandant al armatelor sale şi data la care ar fi trebuit să îşi înceapă al doilea mandat de consul. Dacă ar fi existat un interval, în acel timp Cezar ar fi fost persoană particulară, vulnerabilă în faţa atacurilor adversarilor săi; dacă era acuzat şi condamnat, ar fi fost ruinat politic şi era posibil chiar să-şi piardă viaţa. Cezar trebuia să se asigure că până la începerea mandatului de consul putea să menţină cel puţin o provincie cu ajutorul forţei militare, pentru a-şi garanta securitatea.
Această problemă făcuse deja obiectul unor manevre şi contramanevre politice la Roma. Data la care a apărut această problemă este pusă încă sub semnul îndoielii. După cum se stabilise la Lucca în 56 î.Hr., comanda lui Cezar fusese prelungită pentru cinci ani, se pare că până la 28 februarie 49 î.Hr., însă acest lucru nu este sigur. În 52 î.Hr., anul în care Pompei a fost ales consul unic şi a primit un mandat provincial de cinci ani în Spania, lui Cezar i s-a permis, printr-o lege susţinută de toţi cei zece tribuni, să fie consul în absenţă. Dacă ar fi fost consul în 49 î.Hr. pentru mandatul din 48 î.Hr., s-ar fi aflat în altă parte, deci în pericol, în ultimele zece luni din 49 î.Hr. Pentru a-l proteja pe Cezar, se pare că se încheiase o înţelegere – probabil una privată la Lucca în 56 î.Hr. între el şi Pompei -, conform căreia problema unui succesor al lui Cezar la comanda armatelor să nu fie ridicată în Senat înainte de 1 martie 50 î.Hr. Această manevră i-ar fi asigurat lui Cezar comanda până la sfârşitul lui 49 î.Hr. Însă problema înlocuirii lui Cezar chiar a fost ridicată în Senat de mai multe ori, începând din 51 î.Hr.; de fiecare dată, propunerile periculoase la adresa lui Cezar au fost respinse de tribunii plebei, care erau agenţii săi, mai ales de Caius Scribonius Curio în 50 î.Hr. şi de Marcus Antonius în 49 î.Hr.
Problema a fost adusă în discuţie de unul dintre consuli pentru 50 î.Hr., Caius Claudius Marcellus. Acesta a obţinut din partea Senatului hotărârea ca Cezar să renunţe la comanda armatei (probabil la încheierea termenului), însă nu în acelaşi timp cu Pompei. La 1 decembrie 50 î.Hr., Curio a obţinut o hotărâre (cu 370 de voturi contra 22) ca amândoi să predea comanda în acelaşi timp. A doua zi, Marcellus (fără aprobare din partea Senatului) a oferit comanda tuturor trupelor din Italia lui Pompei, împreună cu puterea de a strânge şi mai mulţi soldaţi, iar Pompei a acceptat.
La 1 ianuarie 49 î.Hr., Senatul a primit de la Cezar o propunere prin care el şi Pompei să predea comanda în acelaşi timp. Mesajul lui Cezar era categoric, iar Senatul a decis că Cezar trebuia tratat ca un duşman public dacă nu predă comanda „la o dată ce urmează a fi stabilită”.
Ultima parte AICI
sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 134-137
ISTORII REGĂSITE 