Viaţa lui Iulius Cezar (prima parte)

Cezar, Caius Iulius (12/13.07.100? î.Hr., Roma, azi Italia – 15.03.44 î.Hr., Roma). General şi om de stat roman celebru, cuceritorul Galliei (58-50 î.Hr.), victorios în războiul civil din 49-45 î.Hr. şi dictator (46-44 î.Hr.), care a lansat o serie de reforme politice şi sociale înainte de a fi asasinat de un grup de aristocraţi în clădirea Senatului la idele lui Marte.

Cezar a schimbat decisiv şi ireversibil cursul istoriei în lumea greco-romană. Societatea greco-romană a dispărut de atât de mult timp, încât majoritatea numelor marilor săi bărbaţi înseamnă foarte puţin pentru omul modern de cultură medie. Însă numele lui Cezar, la fel ca şi cel al lui Alexandru, încă se află pe buzele tuturor oamenilor din lumea creştină şi cea islamică. Chiar şi cei care nu ştiu nimic despre Cezar ca personalitate istorică ştiu că numele său de familie reprezintă un titlu ce semnifică un conducător atotputernic unic, precum kaiser în germană, ţar înlimbile slave şi qaysar în limbile islamice.

Numele de Iulius (gentiliciul lui Cezar) este la fel de cunoscut în lumea creştină; în timpul vieţii lui, luna romană Quintilis, în care s-a născut, a fost redenumită „iulie” în cinstea sa. Numele a rămas până astăzi; la fel şi reforma calendarului, impusă tot de el. Vechiul calendar roman era inexact şi manipulat în scopuri politice. Calendarul lui Cezar – calendarul iulian – este încă valabil în ţările ortodoxe din est; calendarul gregorian, care se foloseşte astăzi în vest, este cel iulian, modificat parţial de papa Gregorie XIII.

Familia

Ginta lui Cezar, Iulia, era formată din patricieni, membri ai aristocraţiei iniţiale a Romei, care s-a unit în sec. IV î.Hr. cu mai multe familii plebee (oameni din popor) şi au format nobilitas care conducea de atunci Roma. În vremea lui Cezar, numărul ginţilor de patricieni care supravieţuiseră era foarte mic; iar familia lui Cezar rămăsese singura familie din ginta Iulia. Cu toate că unele dintre cele mai puternice familii de nobili erau patricieni, sângele patrician nu mai constituia un avantaj politic; era chiar un handicap, deoarece patricienii nu aveau voie să deţină funcţia de tribun al plebeilor, paraconstituţională, însă puternică. Familia Cezar din ginta Iulia considera că se trage din zeiţa Venus, însă nu erau snobi sau conservatori. De asemenea, nu erau bogaţi sau importanţi, nici măcar distinşi.

Un nobil roman obţinea distincţia pentru el şi familia lui după ce-şi asigura alegerea într-o serie de funcţii publice, care culminau cu cea de consul, după care putea urma cea de cenzor. Era o misiune foarte dificilă chiar şi pentru nobilul cel mai talentat şi mai capabil, dacă nu avea sprijinul unei familii bogate şi puternice.

Victoria asupra Cartaginei din al doilea război punic (218-201 î.Hr.) transformase Roma în cea mai mare putere din bazinul mediteraneean; printre clienţii (protejaţi care, la rândul lor, le ofereau patronilor sprijin politic) unei familii nobile romane importante se numărau regi, chiar naţiuni întregi, în afară de numeroase persoane particulare.

În vremea lui Cezar, cerinţele şi costurile unei cariere politice romane erau foarte ridicate, iar competiţia era strânsă; însă profitul potenţial era enorm. Unul dintre câştigurile pe care le aduceau funcţiile de pretor şi consul era guvernarea unei provincii, ceea ce oferea o ocazie excelentă de îmbogăţire. Întregul bazin mediteraneean era atunci la mila nobilimii romane şi a unei noi clase de oameni de afaceri romani, equites (în latină, cavaleri), care se îmbogăţiseră în urma contractelor militare şi a taxelor impuse fermierilor. Puterea militară era furnizată de ţărănimea romană. Această clasă fusese parţial deposedată după o revoluţie economică ce a urmat distrugerilor provocate de al doilea război punic. Clasa conducătoare romană devenise tot mai detestată şi discreditată acasă şi în străinătate. Începând cu 133 î.Hr., au avut loc o serie de mişcări revoluţionare, alternând cu cele contrarevoluţionare. Era clar că modul greşit de guvernare a statului roman şi a lumii greco-romane de către nobilimea romană nu putea continua la nesfârşit şi că alternativa cea mai probabilă era o formă de dictatură militară susţinută de ţăranii italici deposedaţi, care ajunseseră în serviciul militar pe termen lung. Competiţia tradiţională dintre membrii nobilimii romane pentru funcţii şi prăzi ameninţa să se transforme într-o cursă disperată pentru acapararea puterii autocrate.

Familia Cezar din ginta Iulia nu părea să participe la această luptă. Ce-i drept însă, Sextus Caesar, probabil unchiul dictatorului, fusese consul în 91 î.Hr., iar Lucius Caesar, unul dintre consulii din 90 î.Hr., era un văr îndepărtat, al cărui fiu cu acelaşi nume a fost consul în 64 î.Hr. În 90 î.Hr., aliaţii italici ai Romei s-au separat de aceasta din cauza refuzului persistent al guvernului roman de a le acorda cetăţenie romană; în calitate de consul, Lucius Caesar a introdus o legislaţie de urgenţă pentru a acorda cetăţenie tuturor populaţiilor italice aliate care nu s-au răzvrătit sau care au revenit la jurământul de alianţă.

Oricine ar fi fost consul în acel an critic ar fost nevoit să iniţieze o astfel de legislaţie, indiferent de orientările politice personale, însă există dovezi că Caesarii din ginta Iulia, deşi patricieni, erau deja de partea celor care luptau împotriva nobilimii. O mătuşă a viitorului dictator se căsătorise cu Caius Marius, un om care se ridicase prin propriile puteri, ajunsese în vârf datorită capacităţilor sale militare şi făcuse marea inovaţie de a-şi recruta armatele din rândul ţăranilor deposedaţi de pământ.

Viaţa

Data naşterii lui Cezar a fost timp îndelungat subiect de dispută. Ziua era 12 sau 13 iulie; anul tradiţional acceptat (şi cel mai probabil) este 100 î.Hr.; însă dacă această dată este corectă, atunci Cezar şi-a obţinut toate funcţiile cu doi ani înainte de vârsta legală. Tatăl său, Caius Caesar, a murit când Cezar avea 16 ani; mama sa, Aurelia, era o femeie deosebită şi se pare că fiul îi datora mult.

În ciuda resurselor insuficiente, se pare că tânărul Iulius şi-a ales cariera politică. Încă de la început, se gândea probabil să ocupe o funcţie înaltă, nu doar de dragul onorurilor, ci şi pentru a obţine puterea de a readuce ordinea în statul roman şi în lumea greco-romană, guvernate greşit, şi de a le orândui după propriile idei. Este puţin probabil că a urmărit obţinerea puterii monarhice înainte de traversarea Rubiconului în 49 î.Hr., dar acest fapt s-a dovedit suficient pentru a-şi impune stăpânirea, aşa cum dorea.

În 84 î.Hr., Cezar s-a alăturat public facţiunii populare radicale, căsătorindu-se cu Cornelia, fiica lui Lucius Cornelius Cinna, un nobil care fusese de partea lui Marius în război. În 83 î.Hr., Lucius Cornelius Sylla s-a întors în Italia din Orient şi a condus contrarevoluţia victorioasă din 83-82 î.Hr.; apoi, Sylla i-a ordonat lui Caesar să divorţeze de Cornelia. Cezar a refuzat şi a fost cât pe ce să-şi piardă nu doar proprietăţile (atâtea câte avea), ci şi viaţa. A considerat că era mai prudent să plece din Italia şi să se dedice carierei militare, mai întâi în provincia Asia, apoi în Cilicia. În 78 î.Hr., după moartea lui Sylla, s-a întors la Roma şi a început cariera politică prin metoda convenţională, lucrând ca avocat al acuzării – desigur, în acest caz, împotriva comilitonilor celor mai importanţi ai lui Sylla.

Ulterior, Cezar a plecat în Rodos pentru a studia oratoria cu un profesor faimos, Molon. Pe drum a fost prins de piraţi (unul dintre semnele anarhiei în care căzuse lumea mediteraneeană din cauza nobilimii romane). Cezar şi-a strâns răscumpărarea, a pus pe picioare o mică flotă, i-a prins pe cei care îl luaseră prizonier şi i-a răstignit – toate acestea ca persoană particulară, fără funcţie.

În 74 î.Hr., când Mithridate VI Eupator, regele Pontului, a reînceput războiul împotriva romanilor, Cezar a alcătuit o armată privată pentru a-i ţine piept. În absenţa sa din Roma, Cezar a fost ales membru în colegiul politico-ecleziastic al pontifilor, iar la întoarcere a câştigat prin alegeri funcţia de tribun militar. Cezar lucra la anularea constituţiei lui Sylla, în colaborare cu Pompei (Cnaeus Pompeius), care îşi începuse cariera ca locotenent al lui Sylla, însă trecuse în tabăra cealaltă după moartea acestuia.

În 69 sau 68 î.Hr., Cezar a fost ales chestor (prima treaptă pe scara politicii romane). În acelaşi an, soţia sa, Cornelia, şi mătuşa sa, Iulia, văduva lui Marius, au murit; la funeraliile publice organizate în cinstea lor, Cezar a profitat de ocazie pentru a-i lăuda pe Cinna şi pe Marius. Cezar s-a căsătorit ulterior cu Pompeia, o rudă îndepărtată a lui Pompei.

Cezar a fost ales edil curul în 65 î.Hr. şi şi-a sărbătorit noua funcţie prin cheltuieli neobişnuit de extravagante, cu bani împrumutaţi. A devenit pontifex maximus în 63 î.Hr., în urma unor jocuri politice. Devenise deja un personaj politic controversat. După înăbuşirea conspiraţiei lui Catilina, în 63 î.Hr., Cezar, împreună cu milionarul Marcus Licinius Crassus, a fost acuzat de complicitate. Pare puţin probabil ca vreunul dintre ei să fi fost acolit al lui Catilina; însă Cezar a propus în Senat o alternativă mai blândă decât pedeapsa cu moartea, pe care consulul Cicero o cerea pentru conspiratorii arestaţi. În agitaţia din Senat, moţiunea lui Cezar a fost respinsă.

Cezar a fost ales pretor în 62 î.Hr. Către sfârşitul anului său de pretorat, Publius Clodius a declanşat un scandal în casa lui Cezar, unde aveau loc rituri adresate exclusiv femeilor, cu ocazia sărbătoririi zeiţei Bona Dea (o zeiţă romană a fertilităţii, atât a pământului, cât şi a femeilor). După acesta, Caesar a divorţat de Pompeia. A devenit guvernator al provinciei Hispania în 61-60 î.Hr. Creditorii nu l-au lăsat să părăsească Roma până când Crassus nu a garantat pentru datoriile sale; însă o expediţie militară dincolo de frontiera de nord-vest a provinciei i-a permis lui Cezar să facă rost de pradă atât pentru el, cât şi pentru armatele sale, lăsând o parte şi pentru trezorerie. Această recuperare financiară parţială i-a permis, după întoarcerea la Roma în 60 î.Hr., să devină consul în 59 î.Hr.

Partea a doua AICI

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010, p. 132-134