Hieronimus Bosch. Viaţa şi opera

Bosch, Hieronimus născut Jerome Van Aeken sau Aquen sau Aken numit şi Jeroen Anthoniszoon (cca 1450, ‘s Hertogenbosch, Brabant, azi Olanda – 09.08.1516, ‘s Hertogenbosch). Strălucit şi original pictor nord-european al Evului Mediu târziu a cărui operă dezvăluie neobişnuita iconografie a unui stil complex şi individual. Deşi iniţial recunoscut drept un foarte imaginativ „creator de diavoli” şi un puternic inventator de aparent nonsens plin de conotaţii satirice, Bosch a demonstrat o excelentă înţelegere a abisurilor minţii, cât şi capacitatea de a evoca simboluri ale vieţii şi creaţiei.

Bosch a fost un moralist sever şi pesimist, care nu avea nici iluzii despre raţionalitatea naturii umane, nici încredere în bunăvoinţa unei lumi care a fost coruptă de prezenţa omului. Picturile sale sunt predici, destinate, de multe ori, iniţiaţilor şi, în consecinţă, dificil de interpretat. Incapabili să descifreze misterul operelor artistului, criticii au crezut, iniţial, că ar fi fost afiliat unor organizaţii secrete. Cu toate că tematica operei sale era de natură religioasă, opţiunea pentru simboluri care să reprezinte tentaţia şi eventuala încătuşare a omului de relele pământeşti i-a determinat pe mulţi critici să-l privească pe Bosch ca pe un practicant al artelor oculte. Abordări mai recente ale specialiştilor în domeniu ni-l prezintă pe Bosch drept un artist talentat care poseda o profundă cunoaştere a caracterului uman şi drept unul dintre primii artişti care au reprezentat concepte abstracte prin creaţia lor. În ultimii ani au fost propuse mai multe interpretări exhaustive ale operei lui Bosch, însă multe detalii rămân obscure.

O cronologie exactă a operei lui Bosch, care a supravieţuit vremurilor, este dificilă întrucât, din cele cca 35-40 de picturi atribuite lui, doar şapte sunt semnate şi nici una datată. Există puţine informaţii documentare despre tinereţea artistului, în afară de faptul că era fiul şi nepotul unor pictori realizaţi. Numele lui apare în registrul Confreriei Notre Dame (Lieve-Vrouwe Broederschap), situată în oraşul său natal, şi este menţionat în arhive oficiale din 1486 până în anul morţii, când a fost elogiat drept Insignis pictor (în lat., pictor distins). Pe lângă pictură, a efectuat lucrări decorative, picturi de altar şi a conceput modele pentru vitralii.

Leacul nebuniei

Operele atribuite perioadei de tinereţe lasă să se întrevadă o anumită stângăcie în desen şi compoziţie, iar tehnica picturală e oarecum limitată în posibilităţi. Picturi ca Leacul Nebuniei (De keisnijding), Răstignirea (Calvaria), Adoraţia magilor (Aanbidding der koningen), Cele şapte păcate (Zeven Hoofdzonden), Nunta din Cana (De Bruiloft van Kana), Ecce Homo, Scamatorul (De goochelaar) sunt reprezentative pentru această perioadă. Prezenţa anumitor motive, extinsă în lucrările mai sofisticate din perioada medie a artistului, şi o tehnică limitată, nesigură, dar cutezătoare, furnizează un punct incipient din care să privim originile artistice ale lui Bosch. Între prima pictură a acestui grup timpuriu, Leacul Nebuniei, şi ultima, Scamatorul, se întrevede un progres constant. Iconografia celei din urmă este mai complexă, iar temele caracteristice care au căpătat expresivitate deplină în capodoperele perioadei sale târzii au început să iasă la iveală.

Scamatorul

În aceste prime picturi, Bosch a pornit să înfăţişeze vulnerabilitatea omenirii la ispita răului, farmecul înşelător al păcatului şi atracţia obsesivă exercitată de pofte, erezie şi obscenitate. Într-un decor calm şi prozaic, grupuri de oameni reprezintă credulitatea, ignoranţa şi absurdităţile rasei umane. Totuşi, imagistica acestor opere timpurii este încă relativ convenţională, şi doar ocazional se interferează imagini bizare sub forma vreunui demon la pândă sau a unui magician straniu îmbrăcat.

Carul cu fan

Prolificei perioade mijlocii a lui Bosch îi aparţin marile tripticuri panoramice precum Carul cu fân (De Hooiwagen), Ispitele Sfântului Anton (De verzoeking van de Heilige Antonius) şi Grădina desfătărilor (Tuin der lusten). Imaginile sale sunt graţioase, iar culorile subtile şi sigure, totul fiind în mişcare în aceste opere ambiţioase şi foarte complexe. Picturile sunt marcate de o erupţie de fantezie, exprimate în scene monstruoase, apocaliptice, scene de haos şi coşmar, în contrast sau juxtapuse cu portretizări idilice ale omenirii la vârsta inocenţei,

În acestă etapă artistică, Bosch şi-a elaborat ideile incipiente, iar cele câteva picturi care supravieţuiesc din acea perioadă stabilesc evoluţia gândirii sale. Amalgamul tulburător de fantezie şi realitate este dezvoltat mai departe în Carul cu fân, prin voleurile exterioare, de care aduc aminte scenele din Cele şapte păcate. Stilul cursiv pe care l-a întrebuinţat pentru triptic seamănă picturii în acuarelă. În panoul central, o transpunere a proverbului flamand „lumea este o căpiţă de fân din care fiecare ia ce poate”, Bosch ne prezintă şiretlicul demonului care îndrumă procesiunea de oameni de la paradisul terestru reprezentat în voleul stâng al tripticului spre ororile iadului arătat în cel din dreapta.

Ispitirea Sfantului Anton

Tripticul Ispitele Sfântului Anton ilustrează maturitatea stilistică. Mişcările pensulei sunt mai ascuţite şi mai clare, cu mult mai multă stăpânire decât înainte. Compoziţia devine mai fluidă, iar spaţiul este modulat la incidentele şi creaturile asupra cărora privitorul îşi îndreaptă atenţia. Măiestria sa în caligrafia în vârf de pensulă, ce-i permite nuanţe subtile de contur şi mişcare, este pe deplin evidentă. În Sfântul Anton, una dintre cele mai bune chei spre iconografia personală a artistului, Bosch portretizează încleştarea omului cu ispita, cât şi omniprezenţa diavolului. Sfântul sihastru reprezintă în opera de faţă simbolul eroic al omului. În voleul central, Sfântul Anton este hăituit de o mulţime de demoni groteşti, trupurile lor terifiante fiind genial înfăţişate ca o amalgamare de bucăţi umane, animale, vegetale şi obiecte neînsufleţite. Pe fundal, un peisaj infernal, fantastic de bizar, este pictat cu detalii minuţioase. Dezvoltarea la Bosch a temei şarlatanului care înşală omul şi-l privează de mântuire îşi găseşte deplina expresie în Ispitele Sfântului Anton ca o condamnare a ereziei şi a seducţiei falselor doctrine.

Gradina desfatarilor

Grădina desfătărilor, reprezentativă pentru maturitatea artistică a lui Bosch, înfăţişează paradisul pământesc, crearea femeii, prima ispită şi alungarea din grădina Edenului. Frumoasele şi tulburătoarele imagini de senzualitate ale picturii şi visurile care-i chinuie pe cei care trăiesc într-o lume a plăcerii exprimă originalitatea iconografică a lui Bosch cu teribilă forţă. Principala caracteristică a operei sale este probabil dimensiunea sa onirică; o multitudine de trupuri omeneşti nude, păsări enorme şi cai se zbat şi zburdă în peisajul nepământesc, încântător de neverosimil, şi toate elementele se adună pentru a forma un întreg perfect, armonios.

Operele târzii ale lui Bosch sunt diferite în mod fundamental. Proporţiile se schimbă radical şi, în loc de pajişti sau peisaje infernale locuite de sute de mici fiinţe, el pictează grupuri compacte de figuri de dimensiuni medii care se află foarte aproape de fundal, şi el restrâns ca dimensiuni. În aceste dramatice prim-planuri, dintre care Încoronarea cu spini (De doornenkroning van Christus) şi Purtarea Crucii (De Kruisdraging) sunt reprezentative, spectatorul este atât de aproape de evenimentul portretizat încât pare să participe la el atât fizic, cât şi psihic.

Purtarea crucii

Cele mai paşnice şi senine dintre operele de maturitate ale lui Bosch ilustrează diverşi sfinţi în contemplaţie sau repaus. Printre aceste lucrări enumerăm Sfântul Ion Evanghelistul în Patmos (Johannes de Evangelist op Patmos) şi Sfântul Ieronim în rugăciune (De Heilige Hieronymus in gebed).

Deşi preocupat în multe dintre operele sale de relele lumii, Bosch nu şi-a refuzat contemplarea unei lumi pline de frumuseţe. Capacitatea lui de a mânui armoniile culorilor şi de a crea profunde opere imaginative este mai mult decât evidentă. Deşi o mulţime de imitatori au încercat să-i preia stilul vizual, unicitatea acestuia a împiedicat apariţia vreunui discipol autentic.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 340-342