Viaţa lui Nicolae Grigorescu (ultima parte)

Nicolae Grigorescu

La 1854 Grigorescu se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavând însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpând stindardul” pe care îl vede din întâmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Bele-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină cu zugrăvirea bisericii dela Băicoi; Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mănăstirii Zamfira din Prahova.

Prima dragoste

Pe când zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lângă el, prima dragoste sfântă. „Când lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo mai băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …”

La Agapia

La Zamfira face cunoştinţa unui călugăr bătrân Isaia, care umblase prin lume şi povestea frumos minunile ce văzuse. „Eu îi sorbeam cuvintele”. Se sfătuiesc amândoi să plece la Paris, visul lui de atunci. Fac pregătirile şi în drum trec pe la Mănăstirea Neamţului. Aici Isaia cade bolnav. În aşteptarea însănătoşirii lui, Grigorescu zugrăveşte câteva icoane. Maica Ursachi, stariţa Mănăstirii Agapia, o femee inteligentă, vede una din ele, rămâne încântată şi fiindcă se gândea de mult la un meşter pentru zugrăvirea bisericii celei mari, îl însărcină pe el cu lucrarea pe preţul de trei mii de galbeni. Cum bătrânul era tot bolnav şi cum, pe de altă parte, locul era frumos şi liniştit, amână plecarea la Paris. Se duce la Iaşi, îşi cumpără ce-i trebuie şi începu lucrul care ţinu trei ani de zile. Lucrarea se vede încă şi astăzi. E o răspântie în viaţa lui Grigorescu; atitudinile cucernice ale sfinţilor, potrivit cerinţelor bizantine, prinse însă în coloritul său viu, o pun la mijloc între arta bizantină şi arta renaşterii.

La Paris

Zugrăvirea de la Agapia face pe Kogălniceanu să-l înscrie în 1862 cu o bursă în bugetul Moldovei. El poate pleca acum la Paris. Intră în atelierul lui Cornu cu o hotărâre şi o ardoare de a învăţa pictura, fără exemplu. Se prezintă după un an la concursul şcolii de arte frumoase cu o schiţă şi reuşi să fie admis la „concursul arborelui”. Se duce la Fontainebleau să studieze arborii după natură spre a-şi executa schiţa; e fermecat atât de tare de frumuseţea pădurii seculare a lui Napoleon şi de noutatea de a picta în aer liber că în loc de a sta zece zile cât îi permitea concursul, se uită acolo patru luni, aşa că pierde cu totul şi termenul concursului şi urmele şcolii de Arte Frumoase. În primăvara viitoare, revine la Fointainebleau şi se aşează definitiv în satul Barbizon. Din timp în timp şi mai ales iarna, venea la Paris de revedea galeriile Luvrului şi Luxemburgului. Acolo Grigorescu cerceta, copia, studia clasicismul picturii. Munca anilor acelora, cu iluziile şi decepţiile ei zilnice, fu o virtute a lui Grigorescu tot aşa de mare ca şi talentul.

În vara anului 1864 vine în ţară. Dorul de pământul lui, grija de ai săi şi de lipsa în care trăiau ei, îl fac să încerce a-i ajuta. Se prezintă Ministerului de Culte, ca fost bursier al statului şi se pune la dispoziţia lui. Ministerul… n-are loc vacant de profesor… El pleacă din nou în Franţa. În anul 1865 expune la expoziţia de la Barbizon: „O ramură de flori de măr”. Când intră împăratul Napoleon, se opreşte dinaintea lucrării tânărului român, o admiră şi o cumpără.

În 1866, după cinci ani de studii, se întoarce în ţară şi descoperă comorile naturii noastre pitoreşti, peisage, tipuri de ţărani şi ţărance şi în 1868 face o nouă expoziţie, care fu o revelaţie. Până atunci nimeni la noi nu descoperise frumuseţea rustică a ţării noastre, nimeni nu îndrăznise s-o pună în lumină, nimeni nu putuse să redea caracterele ei originale.

Grigorescu se adresează a doua oară pentru o catedră şi i se răspunde la fel: „Nu e post vacant”. Pleacă iar în Franţa, se aşează de astă dată la Marlotte, satul de lângă Barbizon, şi, ca totdeauna, pe lucru. Dar, izbucnind războiul dintre Franţa şi Germania, Grigorescu se vede nevoit să se întoarcă în ţară.

Nicolae Grigorescu - Atacul de la Smardan

Alături de soldaţi

Venind anul războiului nostru cu turcii, trece Dunărea, urmăreşte armatele noastre, priveşte ororile războiului şi înregistrează faptele şi izbânzile soldaţilor noştri în admirabilele sale studii şi schiţe: „Proviziile”, „Santinela”, „Vedeta”, „Lupta din Valea Rahovei”, „Atacul de la Opanez”, „Spionul”, „Gornistul, „Primii prizonieri de la Plevna”, „O recunoaştere” şi în marea sa pânză „La Smârdan”, care alcătuiesc epopeea cea mai strălucită a faptelor eroice de atunci. Apoi, după sfatul oficialităţii, trage cu multă trudă, cheltuindu-şi puţinii săi bani, schiţele – 12 la număr – în mii de stampe heliotipice, care rămaseră ca o povară pe cap, cărându-le după el de colo până colo.

Mai necăjit ca oricând, se hotărăşte să vândă tot şi să plece din ţară, să se expatrieze. Deschide expoziţia – desfacere în vara anului 1881 – expunând tot ce avea, picturi, desene, obiecte de artă, covoare şi, după ce le vinde pe preţuri derizorii, pleacă în Franţa. Aici lucrează din nou; se duce, vară după vară, în diferite localităţi din Normandia şi Bretania, pictează minunatele vederi de la Vitre, vine la Paris cu ce lucrase anii aceia şi cu ceea ce îi mai rămăsese nevândut în ţară, deschide la 1887 o expoziţie în sala Martinet pe Bulevardul Italienilor, despre care mai toate gazetele pariziene vorbesc cu admiraţie. Câţiva ani de-a rândul Grigorescu trimite lucrări la Salon, „Numai ca să am dreptul de intrare”; ele atrag întotdeauna atenţia criticii care îl compară cu Wateau.

Întors definitiv în ţară, cu aureola aceea a faimei străinătăţii în jurul numelui lui, generaţia ce se ridică deschide ochii ei proaspeţi şi iubitori de artă în faţa operei lui Grigorescu, o admiră, o preţuieşte tot mai mult, îi confirmă talentul, îi consfinţeşte reputaţia, îi pregăteşte gloria.

Nicolae Grigorescu - pictor

Delicat şi uşurel la trup, cu figura vie şi inteligentă

La expoziţia din 1893, când I-am cunoscut eu, Grigorescu era om de 63 de ani. Delicat şi uşurel la trup, cu figura vie şi inteligentă, cu ochiul scăpărând lumini de o intensitate şi de o mobilitate neînchipuită, cu fruntea dreaptă şi buzele fine, părea un om alcătuit numai din nervi. Trăind singur în lume, fără familie, fără societate, ca un străin, el îşi plănuia tablourile, le gândea, le lucra mulţumit în tăcerea atelierului şi nu mai simţea nevoie de nimic şi de nimeni. Simplu în viaţă, ca şi la vorbe, ca şi la port, modest şi sobru în toate, nu înţelegea plăcerile majorităţii oamenilor şi le socotea ca nişte scăderi.

În micul apartament din strada Polonă, colţ cu strada Batiştei, Nr. 20, pe unde era intrarea şi unde trăia de mai mulţi ani, îl găseai mai totdeauna în atelier cu paleta în mână, o paletă de o rară acurateţe, cu bereta în cap, dinaintea unei lucrări noi, pusă pe şevalet. În jurul lui, linişte şi tăcere ca într-un sanctuar. Pereţii erau tapetaţi de sus şi până jos cu tablouri în cadre şi fără cadre; mai la o parte un divan acoperit cu scoarţe, iar deasupra lui pe perete un goblen înădit, cumpărat la Paris în două rânduri, jumătate într-un an şi jumătatea cealaltă, printr-o întâmplare, câţiva ani mai târziu. În serviciu n-avea decât un băiat de ţăran.

Omul acesta, care trăia cu teama şi cu grija zilei de mâine, avea o latură de copil în sufletul lui: când te vedea mişcat de un tablou, dădea numaidecât. Un vis al lui a fost o călătorie cu carul de-a lungul munţilor noştri, şi, dacă nu şi-a putut realiza visul acesta, a putut cel puţin să-şi realizeze o parte din el, făcându-şi căsuţa de la Câmpina şi trăind restul vieţii la poalele munţilor. Când îl vizitai acolo, îl găsii în atelier, o cameră mai mare, cu scândurile albe pe jos, spălate curat, cu pereţii plini de peisajele şi figurile lui fermecătoare, cu parfumul acela de artă mare ce părea o încântare fizică.

Singurătate

Fie la Bucureşti, fie la Câmpina, Grigorescu era un iubitor al singurătăţii. El trăi toată viaţa în singurătate, dându-i tot ce avea el. Singurătatea era zeiţa protectoare slăvită de el, veşnicul singur. Intrând la dânsul, simţeai că-l desparţi de singurătate ca de o femeie iubită, cu toată simpatia ce-ţi arată şi cu toată bunăvoinţa cu care te reţinea.

În ziua în care şi-a făcut căsuţa aceea de la Câmpina, departe de Bucureşti, ce fericire pentru el de a-şi fi putut asigura viaţa in tovărăşia singurătăţii!  Acolo la Câmpina, la Doftana, în câmp, singur, sigur că nu va fi tulburat de nimeni! Ce voluptate în sufletul lui! Singur, şi la ţară, în patria subiectelor sale de pictură atât de dragi! . . .  Către seară îl găseai în balconaşul casei, între stâlpii subţiri de lemn, privind şi încântându-se de a mia oară de aceleaşi contururi de munţi, de acelaşi apus de soare, de acelaşi cer albastru, de aceeaşi imensitate a orizontului ce-l pătrundea zilnic cu măreţia tainelor lui! . . .

După o viaţă de continuă muncă şi după o scurtă boală, în ziua de 24 iulie 1907, Grigorescu închise ochii acolo. Pus într-un car cu patru boi, trupul lui ieşi din curte urmat de câţiva amici şi se îndreptă spre cimitirul satului, unde fu înmormântat în marginea cimitirului. De acolo umbra lui priveşte locurile pe cari le-a iubit el atâta şi-şi continuă viaţa de veci în tăcerea aceea a văii, ascultându-i şoaptele şi respirând mirosul florilor de câmp, atât de preferate de dânsul în pânzele sale…

Viaţa lui Nicolae Grigorescu (prima parte) – aici

sursa: Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, vol. I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935, pag. 80-87

2 răspunsuri

  1. Multumim !

  2. Chiar am citit săptămâna trecută despre ceea ce a însemnat Nicolae Grigorescu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: