Viaţa lui Nicolae Grigorescu (prima parte)

Nicolae Grigorescu

Povesteşte Nicolae Petraşcu: „Trăim timpuri atât de grele, de mare depresiune morală şi întuneric în jurul şi înaintea noastră, că avem aerul unui om căzut în fundul unui puţ. Ne zbatem, nu numai fără a ne putea salva, dar parcă ne afundăm tot mai mult. Singura lumină, deasupra capului nostru, e sus, în gura puţului, unde se vede o bucată de cer albastru, trecutul nostru, cu stelele lui de diferite mărimi. Printre acele stele, una din primă mărime, e pictorul Grigorescu.

Am cunoscut pe Grigorescu la expoziţia lui din 17 aprilie 1895. Îşi deschisese expoziţia la Ateneu, fără invitaţii şi fără reclamă, cum era obiceiul lui. Afară, pe zidurile clădirii, nici un afiş. Abia pe uşa sălii de expoziţie un afiş cu numele lui. Înăuntrul sălii, unde intrai cu oarecare sfială pe la orele zece, stăpâneau liniştea şi aerul tainic al unui lăcaş sfânt, în care se armoniza azurul cerurilor din tablouri cu aurul cadrelor. Câteva persoane anodine păşeau tăcute, privind cu ochi superficiali tablourile înţesate pe cele nouă panouri de pânză de culoarea sacului. În colţul de lângă prima fereastră, Grigorescu în picioare, palid, ras, curat, într-un costum cenuşiu, cu un calm voit în înfăţişare, ascunzând, cu greu pulsul unui suflet agitat. Uşa scârţia la intervale, intra sau ieşea un vizitator. Pe cele trei ferestre mari, soarele inunda sala, aruncând deasupra tablourilor o lumină aurie ce le deschidea ca pe nişte flori, le transfigura mărindu-le farmecul.

Vedeam pentru întâia oară o expoziţie a lui Grigorescu şi poate una din cele mai frumoase şi mai complete. În două ore, privind fiecare tablou în parte, făcui jurul expoziţiei. Retras apoi un moment mai la distanţă şi rotind ochii peste toată sala, mi se păru că aveam în faţă panorama văii Prahovei în lumina unei zile încântătoare. Câmpiile ei, pe care se desfăşura viaţa de muncă de la ţară, se răsfăţau calde şi desfătătoare. Aerul calm şi transparent al poalelor de munte flutura peste ele, scălda lungul şi latul plaiurilor, se furişa prin poiene de păduri, huhura până în zările viorii. Vitele păşteau ici, coborau la gârlă dincolo, stăteau culcate pe malul de nisip într-altă parte; carele veneau din depărtări învolburate, treceau blajin pe dinaintea mea şi se duceau pe drumuri alburii; femeile torceau pe prispa caselor; fetele aduceau apa de la fântâni sau întorceau vacile cu viţei de la păşune; ciobanii priveau în văzduh, cu câinii pe lângă ei, cu turmele glugă dinapoia lor; plugurile răsturnau brazda neagră care fumega; cosaşii încărcau fânul, se înapoiau pe înserate la casa din sat, mocnită şi cu uşile zăvorâte. Muntence călări, logofătese, fete cu zestre, hanuri cu cărăuşi, ocoluri de vite, nunţi ţărăneşti, ţigani cu ursul şi altele multe şi felurite apăreau pe neaşteptate, unele lângă altele ca din vraja unui basm. Câtă frumuseţe adunată la un loc!

Ce-au fost pentru mine cele două ore petrecute acolo, nu voi uita niciodată. Când voii să ies, mă apropiai timid de Grigorescu, îi spusei ce simţisem în faţa tablourilor sale şi îl felicitai emoţionat. El mă privi puţin cu ochii aceia care puseseră atâta frumuseţe în tablourile ce mă înconjurau, îmi mulţumi cu simplitate şi se uita încă după mine când mă depărtai.

Un om mare ca el trebuia să fie şi generos

Câteva zile în şir revenii la expoziţie. Grigorescu îmi arăta o adevărată bunătate. Mai mult ca o recunoştinţă, am publicat, în Constituţionalul din mai 1895, un foileton pe care i-l dădui în ziua apariţiei. Citindu-l, Grigorescu simţi intenţia mea şi poate fu mişcat şi de suflul de emoţie ce străbătea articolul. A doua zi, spre suprinderea mea, văzui venind la mine cu un prea frumos tablou înfăţişând un „Colţ de pădure” c-o cărare violetă, pe care se ducea o ţărancă cu un copil de mână. Darul lui mă impresionă mult. Ce făcusem eu pentru el ? Aproape nimic. Dar un om mare ca el trebuia să fie şi generos.

Vizitele lui erau pentru mine adevărate sărbători sufleteşti

După aceea văzui pe Grigorescu adeseori. Îl vizitam la el acasă, dar mai des primeam vizitele lui, fiindcă îl găseam mai totdeauna lucrând. Vizitele lui erau pentru mine adevărate sărbători sufleteşti, pentru că el era un om cu idei personale, avea o judecată dreaptă, o sinceritate şi o onestitate în tot ce spunea şi-şi amintea. Din vorbele sale îi prinsei firul vieţii, copilăria, tinereţea şi anii de mai pe urmă, firul unei vieţi simple şi curate ca un izvor de munte, în care se oglindeşte continuu cerul, cum se oglindeşte la el arta. Iată viaţa lui strânsă în câteva cuvinte.

Viaţa lui Nicolae Grigorescu

S-a născut probabil în anul 1835 în comuna Pitaru din judeţul Dâmboviţa. Tatăl său, arendaş şi apoi îngrijitor de moşie, moare tânăr încă, cu durere în suflet că-şi lasă pe drumuri soţia şi pe cei şapte copii. Nenorocită şi îngrijorată, soţia îşi ia copiii şi se mută la Bucureşti la o mătuşă sărmană din Cărămidari. Ca să şi-i poată creşte, lucrează din zori până noaptea târziu, la început singură, mai târziu cu fetele ei. „Biata mamă, cu acul ne-a crescut, fără să se plângă şi fără să zică o vorbă rea”. Dragostea ei mare era copilul Nicu, cel mai înţelept şi cel mai plăpând şi pe care-l învăţa singură să scrie şi să citească.

Ucenic la un iconar

Cu atâta ştiinţă de carte numai, dar cu o atragere instinctivă spre frumuseţea icoanelor, intră ca ucenic, în vârstă de 10 ani, la un iconar: „Om sucit, Dumnezeu să-l ierte… mă punea de măturam, de legănam copilul şi când voiam să mă uit cum zugrăvea icoanele, mă gonea de lângă el … Câteodată numai, când frecam bine culorile, se îmblânzea şi-mi arăta cum se fac sfinţii… Atunci eram atât de fericit! Mă uitam la el ca la Dumnezeu”.

„Ziua cea mai fericită din viaţa mea”

După doi ani se întoarce acasă şi face şi el iconiţe, pe care le duce să le vândă, înşirate jos pe basma, la Obor. „Doamne cu ce bucurie am venit acasă cu cei dintâi zece sorocoveţi, pe care i-am pus în mâna mamei! … Ea când văzu banii se sperie, că eu făceam iconiţele pe ascuns, iar pe urmă se întoarse cu faţa încolo, să n-o văd că-i dăduseră lacrimile de bucurie! Aceasta a fost ziua cea mai fericită din viaţa mea; eram mare, puteam să ajut casa cu munca mâinilor mele! …”

Viaţa lui Nicolae Grigorescu (ultima parte) – aici

sursa: Nicolae Petraşcu, Icoane de lumină, vol. I, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1935, pag. 75-80

2 răspunsuri

  1. Multumim, dar vrem si continuarea! 🙂

  2. Multumim, ne ajutati foarte mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: