Arhive etichetă: viata lui Nicolae Grigorescu

Viaţa lui Nicolae Grigorescu (ultima parte)

Nicolae Grigorescu

La 1854 Grigorescu se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavând însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpând stindardul” pe care îl vede din întâmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Bele-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină cu zugrăvirea bisericii dela Băicoi; Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mănăstirii Zamfira din Prahova.

Prima dragoste

Pe când zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lângă el, prima dragoste sfântă. „Când lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo mai băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …”

Continuă citirea →

Viaţa lui Nicolae Grigorescu (prima parte)

Nicolae Grigorescu

Povesteşte Nicolae Petraşcu: „Trăim timpuri atât de grele, de mare depresiune morală şi întuneric în jurul şi înaintea noastră, că avem aerul unui om căzut în fundul unui puţ. Ne zbatem, nu numai fără a ne putea salva, dar parcă ne afundăm tot mai mult. Singura lumină, deasupra capului nostru, e sus, în gura puţului, unde se vede o bucată de cer albastru, trecutul nostru, cu stelele lui de diferite mărimi. Printre acele stele, una din primă mărime, e pictorul Grigorescu.

Am cunoscut pe Grigorescu la expoziţia lui din 17 aprilie 1895. Îşi deschisese expoziţia la Ateneu, fără invitaţii şi fără reclamă, cum era obiceiul lui. Afară, pe zidurile clădirii, nici un afiş. Abia pe uşa sălii de expoziţie un afiş cu numele lui. Înăuntrul sălii, unde intrai cu oarecare sfială pe la orele zece, stăpâneau liniştea şi aerul tainic al unui lăcaş sfânt, în care se armoniza azurul cerurilor din tablouri cu aurul cadrelor. Câteva persoane anodine păşeau tăcute, privind cu ochi superficiali tablourile înţesate pe cele nouă panouri de pânză de culoarea sacului. În colţul de lângă prima fereastră, Grigorescu în picioare, palid, ras, curat, într-un costum cenuşiu, cu un calm voit în înfăţişare, ascunzând, cu greu pulsul unui suflet agitat. Uşa scârţia la intervale, intra sau ieşea un vizitator. Pe cele trei ferestre mari, soarele inunda sala, aruncând deasupra tablourilor o lumină aurie ce le deschidea ca pe nişte flori, le transfigura mărindu-le farmecul.

Continuă citirea →

O întâmplare cu Nicolae Grigorescu

Barbu Brezianu povesteşte o întâmplare aproape comică din vremea uceniciei lui Nicolae Grigorescu, petrecută în ajunul unui praznic, când meşterul Anton Chladek l-ar fi luat pe Nicu în căruţă şi ar fi mers amândoi la un iarmaroc din judeţul Ialomiţa, pentru a vinde iconiţe.

Continuă citirea →