Arhive etichetă: prima dragoste

Prima dragoste a lui Sextil Puşcariu

prima dragoste

Pe când era student la Leipzig, pregătindu-şi  doctoratul, Sextil Puşcariu cunoaşte şi este marcat totodată de „prima dragoste”. Era vorba de o olandeză, fiica unui editor, se pare că cu firave legături de sânge românesc (prin mama ei). Cel care i-a înlesnit tânărului  studios legătura cu fata a fost profesorul şi conducătorul de doctorat al lui Puşcariu, Gustav Weigand, sugerând că aceasta ar dori să dialogheze uneori cu cineva în româneşte. Cei doi se cunosc şi „aşa a început romanul dragostei mele”.

Că această relaţie a însemnat ceva, o mărturiseşte chiar viitorul universitar: „Ea a jucat un rol prea important în viaţa mea şi a luat nişte aspecte prea caracteristice pentru ca să o îngrop între amintirile nemărturisite”. Iar memorialistul (Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906) trecuse binişor de 70 ani, evenimentele petrecându-se cu cinci decenii mai devreme.

Continuă citirea →

Viaţa lui Nicolae Grigorescu (ultima parte)

Nicolae Grigorescu

La 1854 Grigorescu se prezintă la concursul deschis de Eforia Şcoalelor din Bucureşti pentru o bursă de pictură la Paris. Neavând însă studii gimnaziale, bursa e acordată lui Constantin Stăncescu. Tace şi face tabloul „Mihai Viteazul scăpând stindardul” pe care îl vede din întâmplare Beizadea Mitică (Dimitrie Ghica) şi vorbeşte de el şi de pictor domnitorului. Ştirbei cumpără tabloul cu o sută de galbeni şi-l dăruieşte direcţiunei şcolii de Bele-Arte, unde arde în focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, îl însărcină cu zugrăvirea bisericii dela Băicoi; Mitropolitul Nifon cu zugrăvirea Mănăstirii Zamfira din Prahova.

Prima dragoste

Pe când zugrăvea bolta bisericii de aici, răsare, lângă el, prima dragoste sfântă. „Când lucram sfinţii din catapeteazmă, văzui jos pe schelă o fetişoară cam de seama mea, care mă privea cum lucram. Ea era cuminte, blândă cu ochii albaştri; un adevărat înger. Nu ştiu cum făcurăm, că peste câteva zile ne iubeam amândoi ca niciodată în viaţă. Ne întâlneam seara după lucru în acelaşi loc, ne ţineam de mână, aproape fără să ne vorbim. Eram atât de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu făcuse mai frumos pe lume … Când sfârşii serafimul din creştetul bolţii, auzii de la spate pe meşter: „bravo mai băiete, e cel mai frumos înger ce-ai făcut, e leită Mărioara Popii! …”

Continuă citirea →

Prima dragoste a lui Mihail Lermontov

prima dragoste

Într-unul din caietele sale intime din anul 1930, Mihail Lermontov prezintă amănunte despre prima sa dragoste:

„Cine mă va crede dacă voi afirma  că am cunoscut dragostea încă de la vârsta de 10 ani?… Asta s-a întâmplat la băi, în Caucaz…

Verişoarele mele erau în relaţii cu o doamnă care avea o fetiţă de nouă ani; la ele am văzut-o. Era oare frumoasă sau nu? Nu-mi mai amintesc, dar imaginea ei e încă vie în amintirea mea: mi-o reamintesc cu plăcere nu ştiu de ce…

Eram luat în râs, eram tachinat, căci chipul îmi trăda emoţia. Plângeam pe ascuns, fără motiv, doream s-o văd, dar când venea la noi, refuzam sau îmi era ruşine să intru în camera în care se afla: mă temeam poate ca bătăile inimii mele sau tremurul din voce să nu trădeze celorlalţi o taină de nepătruns pentru mine însumi.

Continuă citirea →

Iubirile lui Dostoievski

Paradoxal, dar pe cât de cunoscută este în lume opera lui Feodor Mihailovici Dostoievski, pe atât de ignorată este viaţa lui personală, plină de excese şi frământări. Analizând relaţiile lui cu femeile, aflăm că dragostea şi sexul au ocupat un rol primordial în viaţa sa.

De la iubirea tainică a tânărului devenit peste noapte celebru prin romanul “Umiliţi şi obidiţi”, trecând prin dragostea mistuitoare din anii maturităţii târzii şi până la dragostea triumfătoare din perioada declinului vieţii biologice, Dostoievski a parcurs un drum dramatic, marcat de suferinţă, boală, sărăcie şi nefericire.

Obişnuit ca în dragoste mai mult să ofere decât să primească şi lăsând în fiecare femeie pe care a iubit-o  o parte din sufletul său generos, el a trăit cu intensitate sentimentul iubirii.

Prima dragoste

Succesul “Oamenilor sărmani” i-a deschis uşile saloanelor din Petersburg, iar în casa cunoscutului om de litere Panaev, i-a fost prezentat soţiei acestuia. Iată ce-i scria el, despre acest moment din viaţa sa, fratelui Mihail: “Ieri – pe 15 noiembrie 1845 – am fost pentru prima dată la Panaev şi cred că deja m-am îndrăgostit de soţia lui. Aceasta este frumoasă şi deşteaptă, amabilă şi neprefăcută până peste poate. Îmi petrec frumos timpul”.

Dar Panaeva era întotdeauna în centrul atenţiei şi din mulţimea de admiratori se distingea întotdeauna Nekrasov.Acesta aproape că nu-şi ascundea sentimentele pentru ea şi, peste doi ani, i-a devenit amant.

După trei luni de la întâlnirea cu bruneta fatală, Dostoievski îi scria fratelui său despre pasiunea sa: “Am fost foarte îndrăgostit de Panaeva. Acum mi-a mai trecut sau doar mi se pare. Sunt la pământ cu sănătatea şi cu nervii, mi-e teamă sa nu fac iar vreo criză (1 februarie 1846)”.

Prima iubire – târzie – a fost pentru el dureroasă şi umilitoare. Şi-a dat seama de la început că nu are nici o şansă şi că va trebui ca sentimentele sale să se stingă cu timpul.

Prima soţie – dragoste nefericită

După ce şi-a ispăşit pedeapsa la ocnă, Dostoievski a fost trimis la Semipalatinsk. Aici s-a îndrăgostit de Maria Dmitrievna, al cărui soţ, Alexandr Isaev, era un ratat care îşi pierduse slujba şi dăduse în patima beţiei.

O blondă destul de frumoasă, de înălţime mijlocie, foarte slabă, fire pasională şi exaltată – după cum o descrie Vranghel, prietenul lui Dostoievski – , era citită, bine educată, curioasă, neobişnuit de vioaie şi de impresionabilă”.

Faţa fină, slăbiciunea fizică şi lipsa ei de apărare trezeau în Dostoievski dorinţa de a o ajuta, de a o apăra ca pe un copil. L-a tulburat profund îmbinarea de infantilism şi feminătate care-i incita întotdeauna senzualitatea, trezindu-i sentimente pe care el nu putea şi nici nu voia să şi le înfrâneze.

În realitate, Maria Dmitrievna era o femeie excesiv de nervoasă, aproape isterică, dar – mai ales la începutul relaţiilor dintre ei – Dostoievski vedea în desele schimbări de dispoziţie, tonul ridicat sau lacrimi, semnele unor sentimente profunde.

Se prea poate ca şi Maria Dmitreivna să se fi ataşat de Dostoievski, dar nu era în nici un caz îndrăgostită de el, cel puţin la început, deşi îi punea capul pe umăr şi-i răspundea la sărutări. El însă s-a îndrăgostit nebuneşte şi credea că este iubit la fel, pe când ea lua parte doar din plictiseală şi deznădejde la acest joc ce i se părea frumos.

El mergea pe al 34 an şi, până atunci, nu mai avusese, nici iubită, nici prietenă. Ea era prima femeie tânără şi interesantă pe care Dostoievski a întâlnit-o după patru ani de ocnă şi a copleşit-o cu toate farmecele dorinţelor neîmplinite, ale fanteziilor erotice şi ale iluziilor romantice. Această blondă slăbănoagă întruchipa pentru el toată bucuria vieţii.

Maria Dmitrievna nu era deloc o femeie uşor de suportat: era irascibilă, o supăra mereu câte cineva, era mai tot timpul bolnavă, îl sâcâia pe Dostoievski cu bănuielile şi gelozia sa. Asta nu a împiedicat-o ca după moartea soţului să îl înşele pe Dostoievski cu Vergunov, un învăţător sărac.

În cele din urmă s-au căsătorit. Dar în noaptea nunţii, Dostoievski a făcut o criză de epilepsie. Faţa i se întunecase, a început să geamă sălbatic, s-a aruncat pe jos, zvârcolindu-se. În curând, şi-a pierdut cunoştinţa, iar când şi-a revenit, era atât de slăbit încât nu mai putea vorbi. Maria Dmitrievna s-a speriat atât de tare, încât era să leşine şi ea. Criza soţului i-a provocat o impresie groaznică.

Această situaţie a avut urmări nefaste asupra relaţiei lor conjugale. În atmosfera de tensiune nervoasă ce a urmat, se chinuiau unul pe altul, fiind într-o luptă continuă; certurile alternau cu căinţa şi regrete exprimate zgomotos, cu jurăminte de dragoste eternă, care se transformau într-un duel sterp al corpurilor, iar nesatisfacerea le otrăvea sângele şi sufletul.

Vorbind despre Maria Dmitrievna, trebuie remarcată labilitatea ei psihică, cu alternanţe de la veselie la ipohondrie. Avea tendinţe manifeste spre mania persecuţiei şi melancolie, îi sărea ţandăra din te miri ce şi vedea pretutindeni intrigi şi uneltiri, trecea la mânie, urla şi ţipa până cădea pe jos, apoi, liniştindu-se, îşi cerea supusă iertare şi era bunătatea pe pământ. Dar nu era uşor nici să trăieşti cu un om complicat, bolnav şi în acelaşi timp genial, aşa cum era Dostoievski.

De fapt ei se asemănau în multe privinţe: amândoi erau cuprinşi repede de frenezie, nici unul nu încăpea în cadrul strâmt al tihnei şi obişnuinţei şi amândoi depăşeau cu uşurinţă măsura. Numai că, ceea ce la Dostoievski era flacăra geniului, la Maria Dmitrievna erau vâlvătăile focului unei suferinţe grele.

Relaţia aceasta agonizantă se încheie în 1864, când Maria Dmitrievna sfârşeşte răpusă de tuberculoză.

Dragoste neîmpărtăşită

După ce s-a stabilit la Petersburg, Dostoievski a cunoscut o tânără studentă care l-a cucerit prin frumuseţea şi tinereţea ei. Se numea Apollinaria Suslova, avea doar 22 de ani şi studia la Universitate. Apollinaria i-a trimis lui Dostoievski o scrisoare naivă şi poetică în care îi declara dragostea. El i-a răspuns şi s-au întâlnit.

În faza iniţială a relaţiilor lor, interesul lui Dostoievski a fost dictat exclusiv de atracţia fizică. Tinereţea ei i-a trezit dorinţa care creştea de la o întâlnire la alta până a devenit o pasiune oarbă. Curând, latura erotică a relaţiilor dintre ei a fost consolidată şi apoi extinsă prin emoţii de altă natură, mai profundă.

Ca scriitor şi gânditor, Dostoievski era cu mult deasupra ei, ea îl admira şi îl urcase pe un piedestal. Dar acest chip de prieten şi mentor s-a alterat în urma experienţei intime cu el. Dostoievski, ca amant, era fie sentimental, slab, fie se purta cu ea ca şi cu un obiect, umilind-o cu excesele sale.

Relaţia lor s-a deteriorat rapid, iar finalul a fost previzibil. Apollinaria nu numai că i-a respins categoric cererea în căsătorie, dar, după trei ani de dragoste, infidelităţi, certuri şi împăcări, ea i-a spus că e timpul să se despartă pentru totdeauna, deoarece nici nu poate fi vorba de un viitor comun. Dragostea lor murise de mult şi nu existau medicamente care s-o resusciteze.

A doua soţie – biruinţa dragostei

Dostoievski nu a renunţat la gândul căsătoriei. Căsătoria a devenit iarăşi o idee fixă pentru el şi aceasta nu numai din cauza singurătăţii şi a nevoii unui om apropiat, dar şi din alte motive. În casa lui domnea o dezordine de nedescris, nu avea cine să-i creeze o atmosferă propice scrisului.

Dostoievski s-a mutat, la sfârşitul lui 1866, la Petersburg şi a hotărât să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta la finalizarea romanului “Jucătorul”. I-a fost recomandată Anna Grigorievna Snitkina, o fată liniştită şi modestă, încântată de posibilitatea de a-l cunoaşte personal pe celebrul scriitor.

Avea o faţă ovală şi ochi căprui, frumoşi şi pătrunzători, fruntea largă, bărbia energică, dinţii frumoşi şi sclipitori şi părul de culoare cenuşie. Emana un flux de atenţie şi prietenie pe care el l-a simţit şi şi-a deschis imediat sufletul. Mai târziu ea şi-a dat seama cât era el de singur atunci şi câtă nevoie avea de căldură şi compasiune.

Anna Grigorievna a fost impresionată de simplitatea şi de sinceritatea lui, iar cuvintele şi modul de a vorbi ale acesţei fiinţe inteligente, ciudate, nefericite şi părăsite de toţi, au impresionat-o profund. Nu a făcut economie de timp şi energie pentru a-i fi de folos. L-a îndrăgit imediat !

Dostoievski şi-a dat seama că, după mult timp, a întâlnit o fiinţă care se interesa cu adevărat de el: ea se gândea cum să facă să-i fie lui bine, era îngrijorată de sănătatea lui şi de cât a scris în fiecare zi, era preocupată de liniştea lui materială şi sufletească.

Până atunci, Dostoievski nu prea fusese răsfăţat. Grija ei îl mişca şi îl jena totodată, dar era o senzaţie plăcută. Şi apoi, el şi-a dat repede seama câtă nevoie avea de ea.

A cerut-o în căsătorie şi Anna Grigorievna a acceptat imediat. El o cucerise cu totul şi ea nu-i observa nici ridurile, nici ticurile nervoase, nici expresia obosită a ochilor, nici tâmplele cărunte. Îşi adora soţul.

Începutul a fost greu. Dostoievski era gelos, poate şi din cauza vârstei – nu uita niciodată diferenţa de 25 de ani dintre ei. Şi cu toate dovezile de dragoste şi devotament ale Annei Grigorievna, el a rămas gelos până la sfârşitul vieţii..

Au reuşit însă să uite începutul dificil al căsniciei, devenind o familie unită şi fericită.

sursa: T. Enko – Viaţa intimă a lui Dostoievski