Arhive etichetă: geti

Istoria geţilor timpurii

geto-daci

Între secolele VI î.Hr.-III d.Hr., în perioada antichităţii, locuitorii de la nordul fluviului erau daco-geţii, despre care izvoarele antice arată că erau o ramură a tracilor, care veniseră dinspre estul Europei. După mărturiile geografului grec Strabo şi ale istoricului latin Cassius Dio geto-dacii vorbeau aceeaşi limbă, deşi erau numiţi geţi de către greci şi daci de către romani.

Daco-geţii au intrat de timpuriu în contact cu alte popoare, cele mai importante fiind grecii şi romanii, care au edificat cele două mari civilizaţii ale Europei antice. În secolul VII î.Hr. grecii au întemeiat la Marea Neagră numeroase colonii precum Tomis (azi Constanţa), Callatis (Mangalia), Istria (Histria). Daco-geţii au preluat de la greci moneda şi roata olarului.

Continuă citirea →

Istoria geto-dacilor

razboinic geto-dac

Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea geto-dacilor din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).

Continuă citirea →

Înfăţişarea geto-dacilor

Anticii nu născociseră antropometria, măsurătorile ştiinţifice făcute pe corpul omenesc. De aceea, la descrieri precise, ştiinţifice, ale înfăţişării daco-geţilor în izvoarele vechi literare nu ne putem aştepta; de pe Columna lui Traian, de pe monumentul triumfal de la Adamclissi şi prin cele câteva statui de daci — produse ale artei romane — ne îngăduie să reconstituim aspectul fizic al geto-dacilor, dar nu cu amănuntele şi exactitatea de dorit.

Din păcate, ştiinţa modernă a antropologiei nu ne e de folos. Dacii aveau obiceiul să-şi ardă morţii, nu să-i îngroape, şi nici cel mai iscusit antropolog nu poate face nimic când resturile unui corp omenesc se reduc la câteva fragmente mărunte de oase calcinate care încap numai bine într-o ulcică. Mormintele de înhumaţie sunt rare, ceea ce reduce considerabil valoarea documentară a determinărilor antropologice. Aşadar, nu ne putem bizui decât pe descrierile şi reprezentările din vechime.

Mărturiile literare antice îi aseamănă pe geto-daci, ba chiar şi pe traci, cu popoarele locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei: sciţi, celţi, germani. Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele. Unii autori antici afirmă că geto-dacii s-ar fi tatuat; după alţii, tatuajul era specific doar sclavilor lor, dar ştirile în această privinţă nu sunt destul de precise pentru a putea încerca vreo încheiere sigură.

Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.

Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Natural, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.

sursa: Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991

Un neam viteaz, dar şi… filosof!

„Observând dispoziţia lor [a geţilor] de a-l asculta în toate şi că ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat morala, dezbărându-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; i-a învăţat logica făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratându-le practica, i-a îndemnat să petreacă în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita Lunii şi cum globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semn cele trei sute patruzecişişase de stele trecândrumul lor cel repede de la răsărit la apus spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice când mai aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele Soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală este dus înapoi spre regiunea occidentală”.

Iordanes, Getica

Expediţia lui Alexandru cel Mare împotriva geţilor

Importantă pentru istoria politică a geţilor este povestirea contemporanului şi martorului ocular Ptolemeu al lui Lagos, păstrată însă numai în două izvoare târzii: Strabo şi Arrian, asupra expediţiei pe care a făcut-o Alexandru cel Mare împotriva Geţilor, pe malul stâng al Dunării, în anul 335 î. Hr.

Regele Macedoniei venise împotriva Tribalilor, un neam tracic dela nord de Balcani, în dreptul Olteniei, pentru că aflase că vor să se răscoale. Tribalii s-au retras în faţa lui Alexandru şi o parte s-au refugiat într-0 insulă a Dunării. Armata macedoneană îi urmăreşte şi, cu acest prilej, Alexandru face şi o scurtă incursiune împotriva Geţilor pe ţărmul stâng, în Oltenia, după cât se pare. Trecerea falangei şi a cavaleriei macedonene a avut loc noaptea, cu bărci de ale localnicilor făcute din trunchiuri de copac scobite (monoxile).

Căci era foarte mare belşug de astfel de bărci– ne spune Arrian – întrucât riveranii Istrului se foloseau de ele pentru pescuitul în fluviu precum şi când merg unii la alţii în sus pe Dunăre şi, nu mai puţin, foarte adesea, pentru prădăciuni”.

Pe malul getic erau lanuri înalte de grâu.

La ziuă – continuă izvorul nostru – Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate; iar călăreţii urmau îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga; apoi, când au ieşit din semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei aşezate la aripa dreaptă, iar comanda falangei orânduite în careu o dădu lui Nicanor. Geţii, cari adunaseră o armată de vreo 4000 de călăreţi şi mai bine de 10.000 de pedestraşi, nu au rezistat însă nici măcar primului atac al călărimii -pentru că nu se aşteptaseră de fel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste apă, trecuse aşa de uşor, într-o singură noapte, peste Istru, cel mai mare dintre toate râurile, iară de altă parte şi încheietura falangei era inspăimântătoare şi atacul cavaleriei irezistibil. De aceea, dintru întâi, ei fugiră către oraşul lor – care era ca la o parasangă (circa 6 km.) de Istru; când însă văzură pe Alexandru aducând în grabă falanga la atac de-a lungul malului, – pentru ca nu cumva pedestraşii să poată fi înconjuraţi de Geţii care ar fi întins o cursă – iar pe călăreţi înaintând de front, Geţii părăsiră din nou oraşul lor, care era rău întărit, luând cu ei călări atâţia copii şi atâtea femei, câte au putut duce caii, şi se îndreptară spre ţinuturile pustii, cât mai departe de fluviu. Alexandru ia oraşul Geţilor şi toată prada pe care aceştia o lăsaseră îndărăt; dă apoi prada lui Meleagru şi Filip, să o ducă spre casă, iar el, după ce dărâmă din temelii oraşul, închină jertfe pe malul Istrului lui Zeus måntuitorul, lui Heracles şi Istrului însuşi, că nu i-a fost potrivnic la trecere, şi aduce înapoi, la grosul oastei, în aceeaşi zi, pe toţi cei cu cari plecase, sănătoşi şi teferi”.

Întors pe malul drept, Alexandru primeşte soli de la dileritele neamuri libere de Traci, locuind pe malurile Dunării şi chiar de la regele Tribalilor, împotriva căruia pornise expediţia. După care, pleacă mai departe, împotriva altor neamuri tracice din vestul şi sud-vestul Peninsulei Balcanice.

Mărturia lui Ptolemeu are o deosebită importanţă şi ne permite să tragem o serie de concluzii cu privire la situaţia Geţilor în vremea aceea. Ţărmul Dunării apare ca foarte populat, de vreme ce s-a putut trece într-o singură noapte, o armată întreagă cu bărcile localnicilor. Geţii au bogăţii: Alexandru ridică o pradă însemnată, după cucerirea numai a unui singur oraş. Populaţia acestui oraş era în număr apreciabil, din moment ce patru mii de călăreti nu pot lua pe caii lor decât o parte din femeile şi copiii care-l locuiau. În sfârşit, întinsele lanuri de grâu ne arată că agricultura era în vremea aceea ca şi mai tarziu, pe timpul lui Decebal, una din îndeletnicirile de căpetenie ale Geţilor.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Dromihetes, primul rege însemnat al Geţilor

Conflictul dintre Lisimah, urmaşul lui Alexandru cel Mare în Tracia, şi marele rege al Geţilor, Dromihetes

Dromihetes este cel dintâi monarh însemnat al Geţilor, pe care-l cunoaşte istoria şi poate fi pus pe acelaşi plan cu marele Burebista şi eroicul Decebal. Sunt cele trei figuri reprezentative din istoria strămoşilor noştri.

Conflictul dintre Lisimah şi Dromihetes a izbucnit – se pare – pe de o parte din cauza pretenţiilor celui dintâi de a se întinde asupra ţărmului stâng al Dunării, pe de altă parte, fiindcă regele get revendica cetăţile de pe malul dobrogean, cetăţi care dominau câmpia munteană.

Au fost mai multe lupte, toate nefericite pentru regele macedonean. Într-una din ele, întâmplată probabil prin anul 300 înainte de Christos, a căzut prizonier însuşi fiul lui Lisimah, tânărul Agatocles. Regele get s-a purtat însă foarte bine cu el  – o anticipare a celor ce aveau să se întâmple opt ani mai târziu cu însuşi tatăl prizonierului – ba l-a trimis chiar, după câtva timp, îndărăt la Lisimah, cu daruri, în nădejdea – spune istoricul grec Diodor din Sicilia – de a căpăta înapoi prin omenia asta pământul pe care i-l răpise Lisimah.

Regele macedonean voia însă cu totdinadinsul să-şi întindă stăpânirea la nordul Dunării. De aceea, după ce-şi rotunjise regatul prin cuceriri în Asia, el pregăteşte o armată importantă – cifra de 100.000 de oameni a istoricului grec Polyainos e totuşi, se pare, exagerata – şi porneşte, în anul 292 înainte de Christos, împotriva lui Dromihetes. Provizii nu-şi luase destule, crezând că va găsi la duşman. Armata macedoneană trece Dunarea şi înaintează în interiorul ţării, unde începe însă în curând a suferi de foame şi de sete. Geţii – aşa cum vom face şi noi mai târziu – arseseră, se vede, totul în calea năvălitorilor. Situaţia armatei lui Lisimah devine critică; el însuşi e sfătuit de prieteni să fugă, dar refuză. În cele din urma, Geţii îi înconjură şi-i iau pe toţi prizonieri.

Dromihetes s-a purtat şi de data aceasta foarte frumos cu cei prinşi. Pe Lisimah îl întâmpină – ne spune izvorul grec – cu mare respect, îl numeşte tată şi-l conduce, împreună cu familia sa, în oraşul numit Helis. Aici, Geţii cer zgomotos uciderea regelui Macedonenilor. Dromihetes le spune însă că e mai bine să-l lase în viaţă, fiindcă astfel le va da, din recunoştinţă, cetăţile care au fost mai înainte ale lor ; iar pe de altă parte, dacă piere Lisimah, se va ridica un alt rege în locul lui şi va veni, desigur, cu mai multă mânie împotriva lor.

În faţa acestor argumente, Geţii cedează. Se face apoi un mare banchet. Macedonenilor li se serveşte deosebit. Într-o sală mare, având pe jos covorul regal luat ca pradă de război de la Lisimah, se aşează o masă de argint, cu vase şi cupe tot de argint; mâncările sunt din cele mai bune. Geţii, în schimb, stau alături pe paie, la nişte mese de lemn; mănâncă bucate simple puţine – legume şi carne din vase de lemn – şi beau din pahare de lemn sau de corn de vită. În toiul ospăţului, Dromihetes umple cel mai mare dintre cornurile de băut şi se adresează lui Lisimah, pe care-l numeşte încă o dată tată, întrebându-l: ce masă i se pare mai regească, a Macedonenilor sau a Geţilor? A Macedonenilor, fireşte, răspunde Lisimah. Dacă e aşa, de ce ţi-ai lăsat toate ale tale, atât de strălucite, ca să vii în sărăcia noastră? A recunoscut atunci Lisimah greşeala făcută, a făgăduit că pe viitor va fi prieten şi aliat şi că nu va uita binele de acuma al lui Dromihetes. Iar acesta a primit cu dragoste făgăduiala Macedoneanului, şi-a luat îndărăt cetăţile pe care i le răpiseră oamenii lui Lisimah şi l-a eliberat pe regele Macedoniei cu cinste. Un istoric şi arheolog grec, Pausanias, afirmă că Lisimah i-ar fi dat lui Dromihetes şi pe fiica sa de soţie.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

Prima informaţie istorică despre geţi

Prima ştire istorică asupra Geţilor se datoreşte lui Herodot din Halicarnas şi se referă la un fapt petrecut în anul 514 î.Hr. Darius, marele rege al Perşilor, de care asculta tot Orientul apropiat, vrând să-i pedepsească pe Sciţi, care-i tulburau ţinuturile dinspre miazănoapte ale împărăţiei sale, porni în acel an cu o armată uriaşă împotriva lor. Se apune ca erau vreo 800.000 de soldaţi – cifră fantastică pentru vremea aceea ; flota număra 600 de corăbii. Darius păşi peste Bosfor pe un pod de vase şi înaintă de-a lungul ţărmului Mării Negre pentru a trece apoi prin Dobrogea peste Dunăre, în Sciţia. În drumul său, diferitele neamuri tracice, înspăimântate de numărul uriaş al ostaşilor lui Darius, i se închinaseră de îndată, fără luptă. Geţii însă n-au vrut.

Iată ce ne povesteşte Herodot:

„Înainte de a sosi la Istru (Dunăre), primul popor pe care îl supuse Darius au fost Geţii care se cred nemuritori. Căci Tracii care stăpânesc părţile Salmidesului şi care locuiesc mai sus de cetăţile Apollonia şi Mesembria, şi se numesc Scirmiazi şi Nipsei, se predaseră lui Darius fără nicio luptă ; iar Geţii, hotărându-se la o rezistenţă indărătnică fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi cei mai cinstiţi dintre Traci”.

Prima ştire istorică despre strămoşii noştri este, în acelaşi timp, şi una din cele mai frumoase şi competente recunoaşteri a însuşirilor lor. Adăugăm că expediţia lui Darius n-a dus la rezultatul dorit, deoarece armata sa n-a putut urmări şi distruge pe Sciţi care se retrăgeau în stepele din nordul Mării Negre, şi a trebuit să se întoarcă îndărăt.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor

Darius I si geto-dacii

Având în vedere faptul că, în legătură cu evenimentele petrecute în anul 514 î. Hr., literatura istorică vehiculează trei noţiuni distincte, respectiv: campanie militară, expediţie sau demonstraţie de forţă, suntem datori să ne expunem punctul de vedere.

Astfel, termenul de campanie militară este definit ca: „parte a războiului care cuprinde mai multe operaţii strategice executate într-o perioadă de timp determinată, pe un anumit teritoriu şi după o concepţie unică urmărind realizarea unui scop strategic”.

Darius I

Din punct de vedere strategic, trecând Hellespontul pe podul de vase construit de arhitectul Mandrocles din Samos, Darius I a urmărit tranşarea în favoarea Persiei a conflictului cu cetățile greceşti din Peninsula Balcanică prin anihilarea totală a tracilor, macedonenilor şi îndeosebi „a forţei scitice ce se afla într-un continuu balans între cele două continente”. Astfel, în acest context, făcând apel la singura sursă istoriografică de până acum, amintită mai sus, putem împărţi campania lui Darius I în cinci etape, astfel:

1. Demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, urmărind din punct de vedere strategic să anihileze total orice încercare de împotrivire pe uscat din partea neamurilor trace şi, eventual, macedonene şi greceşti, folosind pentru aceasta trupele de uscat al căror număr „cu călăreţi cu tot, dar fără cei de pe corăbii /…/ se ridica la 700 000” de luptători.

Continuă citirea →

Războiul dacilor cu Domiţian – Cassius Dio, Istoria romană

Domitian

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. [Excerpta Valesiana: Douras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru duşmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.

Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.

Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimi seseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domitian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor —, iar solda]ilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.

În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Dromichaites – izvoare istorice

Tracii, care îl făcuseră prizonier pe fiul regelui, pe Agathocles, l-au trimis cu daruri înapoi la tatăl său, pregătindu-şi astfel o scăpare împotriva întâmplărilor neprevăzute ale soartei. În acelaşi timp ei nădăjduiau să-şi recapete prin această binefacere pământul pe care îl ocupase Lysimach. Ei nu sperau deloc să poată câştiga războiul, de vreme ce aproape toţi regii cei mai puternici s-au înţeles între ei şi se ajutau unul pe celălalt.

Armata lui Lysimach era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimach le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, asigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă.[…]

Dromichaites, regele tracilor, după ce primi cu multă prietenie pe regele Lysimach, numindu-l şi tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis. Ajungând oştirea lui Lysimach în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc — alergând în număr mare — şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci — spuneau ei — poporul, care luase parte la primejdii, trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimach — spunea el —, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul  său. Dar cruţându-l pe Lysimach, acesta — cum se şi cuvine — are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie.

Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lysimach şi totodată pe sclavii care obişnuiau ca să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvârşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lysimach la ospăţ — împreună cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază. [Dromichaites] pregăti mese [deosebite]. Pentru cei din jurul lui Lysimach, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea, fură pregătite două ospeţe: pentru cei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezate pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi lemn, aşa cum obişnuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu [cu vin] cornul cel mai mare, îi spuse lui Lysimach „tată“ şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lysimach îi răspunse că al macedonenilor […]

„Atunci — zise Dromichaites — de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţară bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?“.

Luând din nou cuvântul, Lysimach spuse regelui că nu ştia ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul şi aliatul tracilor; iar — cât despre recunoştinţa datorată — nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichaites primi cu un simţământ de prietenie spusele lui Lysimach. El căpătă înapoi de la acesta toate întăriturile ocupate de oamenii lui Lysimach. Apoi îi puse pe cap o diademă şi îi îngădui să se întoarcă acasă.“

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică

Dacii şi vecinii lor

Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri], iar dacii şi suebii — în grupuri — au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi […]. Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu — lângă ţara tribalilor — ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope. Aceşti daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră şi trecuseră de partea lui Antonius, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.

Cassius Dio, Istoria Romană

Geto-dacii

Geto-dacii

Să revenim la spaţiul carpato-dunărean. Aici sursele arheologice şi documentare ne revelă, venită probabil deja din al doilea sau chiar al treilea mileniu înaintea erei noastre, prezenţa unei ramuri indoeuropene. Pe reprezentanţii ei unii iau numit daci (în special în Transilvania), alţii iau numit geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia). Iar la sud de ei se găseau tracii.

Mulţi istorici cred, pe baza unei singure propoziţii a istoricului grec Herodot (sec. V î.Cr.), că şi geto-dacii erau o ramură a tracilor.

Astăzi se pare că nu e chiar aşa. Ar fi fost rude apropiate ale tracilor, dar limbile (puţinul cât a mai rămas din aceste limbi) nu se potrivesc sută la sută, nu avem la geto-daci aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci şi, mai cu seamă, la traci se cunosc numele a zeci de zeităţi, dacă nu chiar sute, pe când geto-dacii par a nu fi avut decât o singură zeitate principală: Zalmoxis. Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud, erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de azi, şi alţii ilirii, mai la vest, unde e Albania, şi unde a fost Iugoslavia. În secolul I î.Cr., aceste triburi geto-dace se unesc sub un singur rege, pe care-l cheamă Burebista. E prima dată când strămoşii noştri apar în istorie uniţi şi având un rege care îndrăzneşte să se lupte cu Roma. Stăpânirea lui Burebista se întindea şi peste multe alte triburi, de dincolo de Nistru şi până în Panonia — dar el moare asasinat, în acelaşi an cu Cezar (44 î. Cr.)!

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Neamul şi limba geto-dacilor

A existat şi o altă împărţire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci [autorii] îi denumesc pe unii daci, iar pe alţii geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime Daoi. De aici şi numele de sclavi, Getai şi Daoi la attici […] Neamul geţilor, care se înălţase atât de mult sub Burebista, a decăzut [apoi] cu totul din pricina dezbinărilor lăuntrice şi din pricina romanilor. Totuşi, ei sunt încă în stare şi astăzi să trimită la luptă patruzeci de mii de oameni.

Prin ţara lor curge râul Marisos, care se varsă în Dunăre. Pe aceasta îşi făceau romanii aprovizionările pentru război. Ei numeau Danubius partea superioară a fluviului şi cea dinspre izvoare până la cataracte. Ţinuturile de aci se află, în cea mai mare parte, în stăpânirea dacilor. (C. 305) Partea inferioară a fluviului, până la Pont — de-a lungul căreia trăiesc geţii — ei o numesc Istros. Dacii au aceeaşi limbă cu geţii. Aceştia sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului şi totodată mulţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii. Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu tribalii, ei fiind de neam trac. Căci ei au primit imigrări, întrucât vecinii lor îi cotropeau, fiind mai slabi. Ba chiar cei de dincolo de Istru — şi anume sciţii, bastarnii şi sarmaţii —, după ce îi învingeau, treceau şi fluviul o dată cu cei alungaţi de ei, statornicindu-se chiar, unii dintre aceştia, fie în insule, fie în Thracia. Cei care locuiau de cealaltă parte a fluviului erau biruiţi mai ales de illiri. Cât despre geţi şi daci, după ce numărul lor crescuse neînchipuit de mult, într-atât încât puteau să trimită la luptă până la două sute de mii de oameni, ei s-au împuţinat şi au ajuns în zilele noastre cam la vreo patruzeci de mii şi sunt acum pe cale de a se supune romanilor. Nu se află încă de tot sub stăpânirea lor, pentru că îşi mai pun nădejdea în germani, duşmanii romanilor.

Strabo, Geographia

Herodot despre geţi

Înainte de a ajunge la Istru [Darius] îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de orasul Mesambria-numiti skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta], au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci.

Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.

Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor.

După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont, acest Zamolxis, fiind om [ca toţi oamnenii], ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură Zamolxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept a Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţă că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc [elenii] c-ar fi făcut el.

Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel, socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine. Aşadar, geţii care duc astfel de viaţă, fiind supuşi de perşi, urmară şi ei grosul oştirii.”

Tracii sunt cei mai puternici din lume cu excepţia indienilor bineînţeles, şi dacă ei ar avea un singur conducător sau dacă s-ar înţelege între ei, după părerea mea, uniunea lor nu ar avea egal şi ei ar fi de departe deasupra tuturor celorlalte naţiuni. Dar o asemenea uniune este imposibilă pentru ei şi nu are rost să o mai amintim. În aceasta constă slăbiciunea lor. Tracii poartă multe nume în diferitele regiuni ale tărâmului lor, dar toţi […] doar cu exceptia geţilor, taursilor şi a celor care trăiesc deasupra crestonailor.

Pierit-au dacii?

Drama izvoarelor scrise – Scrieri pierdute cu privire la daci

Din tot ce s-a scris despre daci în antichitate, până la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci!

Până la apariţia tiparului în secolul 16, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s-a pierdut enorm de mult, fie din pură întâmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Strabon

Scrierile care mărturiseau despre geţi şi daci au avut, aproape toate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns până la noi nu reprezintă, probabil, nici 10% din ce s-a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pământurilor de la nordul Dunării. Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi şi daci, lăsându-ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s-au pierdut. Însă câtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s-a scris mult mai mult despre geţi şi daci decât ni s-a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stârnit interesul vecinilor lor într-o măsură mare, atât prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credinþele lor,cât şi prin relaţiile pe care le-au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le-au dus. Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat până acum să facă o evaluare completă a ceea ce s-a pierdut din documentele despre daci. Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de… aproape trei sute.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s-au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitregă decât a altora. Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns până la noi. Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar dacii s-au dovedit mult prea tăcuţi., ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci suntem prea puţin interesaţi de soarta lor…

Unde s-au ascuns geţii şi dacii?

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la nordul Dunării reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s-au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii greco-romane s-a extins, geţii şi dacii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile grecilor şi ale romanilor. Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit până pe aceste pământuri. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sunt informaţii de a doua sau a treia mână, aproximative, deformate, transmise din gură în gură printr-un fel de telefon fără fir.. Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Dacia şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut. Vom reveni mai jos asupra lor. Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu făceau întotdeauna distincţie clară între sciţi şi geţi sau între traci şi geţi, iar mai târziu, îi confundă pe geţi chiar cu goţii (cu sau fără intenţie) sau cu alte neamuri. Astfel că, nu de puţine ori, sub referinţele la sciţi, traci, goţi etc. se pot ascunde informaţii preţioase despre daci şi geţi.

Ce fel de evenimente consemneazã scrierile vremii? În primul rând, înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente. Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într-un fel în afara istoriei. În al doilea rând, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rând despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai târziu, numele dacilor sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în primul plan fiind goţii, gepizii, hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Primele informaţii

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rând pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s-a păstrat nicio informaţie cu privire la geţi. Comerţul i-a pus în contact cu sciţii de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii. Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin cei dobrogeni.

Herodot

Cel mai vechi eveniment în care sunt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva sciţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi. Cea de-a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai târziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adânc. Însuşi marele geograf  Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, astăzi cu desăvârşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte. Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea dacilor nu au ajuns până la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit până la sciţi), şi până la cucerirea romană, nu s-a păstrat absolut nicio hartă care să înfăţişeze Dacia veche. Cele mai vechi hărţi reprezintă Dacia de după cucerire. Un interes aparte au stârnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor neamuri din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decât cele păstrate.

Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvânt care înseamnă, în greceşte, bâlbâit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau grecilor cei care vorbeau altă limbă decât a lor), pe care şi-i reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromihete (sec. III î.Hr.), carel-a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrânt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i-a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă. Apoi i-a eliberat, spunându-le că, dacă au acasă atâtea bogăţii, să nu mai râvnească la avutul modest al altora. Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s-au pierdut – în primul rând cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele. Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Epoca lui Burebista

De la Dromihete la Burebista se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că dacii trăiau în pace şi nu au atras atenţia grecilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s-au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri. De la Strabon avem câteva informaţii preţioase despre epoca lui Burebista, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rândul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nicio scriere a lui Posidoniu nu s-a păstrat până astăzi. Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Burebista, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Dacia.

Momentul cuceririi Daciei: o imensă gaură neagră

De la Burebista la Decebal avem din nou o mare lacună documentară. Câteva nume de regi daci ne sunt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim. Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Daciei, s-au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre daci reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, când bătrânul rege Duras îi cedează tronul lui Decebal. Evenimentele premergătoare cuceririi Daciei de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrângerea dacilor şi întemeierea provinciei Dacia, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la daci – sunt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii. Ne-am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse până la noi, să fie mult mai mare decât pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure. Şi totuşi…

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s-a scris despre daci şi războaiele lor cu romanii. Dio Chrysostomos, exilat în Dacia din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Daciei intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul. Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile dacilor, precum şi societatea dacică pregătinduse pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getica a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Dacia. Această nepreţuită lucrare prezenta, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la daci. Din această scriere avem doar câteva foarte mici fragmente, citate de un autor târziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre daci a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu dacii), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic). După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Dacia şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns până la noi. Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Daciei. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sunt pierdute cu desăvârşire.

Pe lângă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns până la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre daci, înfăţişând expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s-au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea provinciei. E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Dacia şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut. Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne-a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător. Dar şi lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate târzii. Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare târzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvârşire. Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva până la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintâi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Dacia şi în care se scria istoria de la anii 96 până la 350 d.Hr. În sfârşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Dacia după Traian şi dispariţia dacilor din izvoare

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la dacii autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate. Dar niciun document nu ne spune ce s-a întâmplat cu nobilimea şi preoţimea dacă, cu marea masă a dacilor de rând, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pământul de către romani. Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de monştrii întunecaţi ai timpului.

După abandonarea provinciei sub Aurelian, tăcerea este şi mai adâncă. Avem câteva menţiuni ale dacilor liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, când carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută. În Dacia se perindă nenumărate neamuri migratoare, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pământului – dacii, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi chiar lingvistica.

Cum au dispărut scrierile vechi

O scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate până la apariţia tiparului. Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul întrun incendiu când Cezar a cucerit Alexandria. Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale, şi ele, cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii şi-au ars în piaţă toate bibliotecile. Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgâne, între altele, pe Titus Livius. Sfântul Grigorie, „Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rândul lor, nenumãrate biblioteci. În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca. Când musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mâinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie! Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă. Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, când sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat această bibliotecă. Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei, bibliotecile de pe Sfântul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au pierit mii de lucrări de mare preţ. Şi totuşi…

Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv. În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.