Arhive etichetă: Burebista

Burebista și Decebal. O pădure de oșteni

burebistaAcum aproape două mii de ani, din munţii Boemiei până-n malurile Dunării şi de la Tisa până la Marea cea mare, se întindea aşezarea geţilor numiţi şi daci, ale căror seminţii se deosebeau de toate celelalte prin isteţimea şi vitejia lor. Ei se rugau unui singur zeu, anume Zamolxis, care le dăruia după moarte viaţa cea veşnică.

Dacii se îndeletniceau îndeosebi cu agricultura folosind aşa-zisul brăzdar de fier, născocit de ei. O bună parte creşteau vite, iar altă parte erau meşteşugari. Cu timpul, când schimburile de bunuri luaseră un avânt mare, se iviră neguţătorii şi, odată cu ei, monedele, între care trebuie să pomenim denarul roman de argint. Nobilii daci, tarabostes, au ajuns într-o vreme o clasă care va exploata sângeros pe oamenii de rând – comati – din ce în ce mai numeroşi. Astfel, spre sfârşitul secolului al II-lea î.Hr. în partea de sud-vest a Transilvaniei – având în mijloc munţii Orăştiei – un însemnat număr de triburi s-au contopit, adăugându-li-se apoi şi alte triburi dacice transilvănene. În aceste împrejurări, s-a putut înjgheba cel dintâi stat dacic.

Continuă citirea →

Istoria geto-dacilor

razboinic geto-dac

Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea geto-dacilor din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).

Continuă citirea →

Regalitate şi religie – Teste recapitulative pe lecţii

1. Cine a unificat triburile geto-dace pentru prima dată într-un stat centralizat? Cine a refăcut unitatea statului dac?

Triburile geto-dace au fost pentru prima dată unite într-un stat centralizat de către Burebista (82-44 î.Hr.), iar unitatea statului dac a fost refăcută de către Decebal (87-106).

2. Care au fost premisele interne şi externe ale formării statului dac?

Premisele constituirii statului dac au fost: pe plan intern, gradul de dezvoltare economică (metalurgia fierului), social-politică (organizarea în uniuni de triburi şi stratificarea socială) şi culturală (religia politeistă şi construirea sanctuarelor); pe plan extern, creşterea pericolului expansiunii romane, ajunse în imediata vecinătate a geto-dacilor, la sud de Dunăre.

3. Care era întinderea statului dac în timpul lui Burebista? Dar în timpul lui Decebal?

În timpul lui Burebista, statul dac era extrem de întins: de la Carpaţii Păduroşi (în nord) până la Munţii Balcani (în sud) şi de la vărsarea Bugului în Marea Neagră (în est) până la Dunărea Mijlocie şi Slovacia (în vest). În timpul lui Decebal, teritoriul statului dac a fost mai restrâns şi cuprindea Transilvania, Banat, Moldova, Oltenia şi nordul Munteniei.

Continuă citirea →

Harta – Dacia în timpul lui Burebista

Marele rege Burebista. Statul dac în culmea puterii

Ridicarea statului dac în secolul I înainte de Christos are două cauze: prima e slăbirea puterii Celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei ; cea de a doua şi cea mai însemnată, după părerea noastră, e puternica personalitate a lui Burebista. Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Christos. Camille Jullian, istoricul francez, crede că Burebista şi-a început cuceririle încă din anul 82, fără însă ca să aducă o dovadă documentară. În orice caz, pe la anul 60 înainte de Christos, Burebista domnea. Strabo, istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii, ne înfăţişează pe acest mare monarh, în felul următor: « Boirebistas, Getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus Geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru Romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe Celţii cei ce se amestecaseră cu Tracii şi cu Ilirii i-a pustiit cu totul şi pe Boiii cari ascultau de regele Critasiros, precum si pe Taurisci, i-a şters de pe faţa pământului ».

Afirmaţiile lui Strabo corespund în totul adevărului; ele ne sunt confirmate de alte izvoare istorice contemporane. Dintre acestea, vom cita o inscripţie greacă pe care locuitorii din Dionysopolis (Balcic) o pun prin anul 48 înainte de Christos în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysios, care adusese mari servicii oraşului. Inscripţia ne spune că Acornion fusese pe vremuri trimis ca sol la tatăl lui Buerebista, spre a cere protecţia acestuia asupra oraşului. « În timpul din urmă – continua inscriptia – regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia, şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, Acornion a fost şi pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale. . . „

Trebuie relevat în primul rând titlul care se dă lui Burebista: « cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia », ceea ce corespunde perfect realităţii, nefiind de loc o măgulire sau o linguşire. Apoi indicarea posesiunilor sale: « toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre », fapt iarăşi riguros exact. În al treilea rând, trebuie subliniată autoritatea de care se bucurau regii geţi – tatăl lui Burebista şi mai ales acesta – în faţa oraşului Dionysopolis, a cărui « mântuire » chiar depinde de « bunăvoinţa regelui din Carpaţi.

Burebista a ridicat pe Daci prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, ne spune Strabo. Că este adevărat, o arată rezultatele domniei sale, statul dacic care atinge apogeul dezvoltării.

Războaiele pe care le-a purtat acest mare rege cu neamurile vecine au fost fericite. Pe Celţi, atât cei din sud-vestul Daciei, Scordiscii, cât şi cei de la miazănoapte, Teuriscii, i-au zdrobit cu totul, asa încât a căpătat porecla de Celtoctonul sau ucigătorul de Celţi, după cum împăratului Vasile al II-lea de la Bizanţ, i se va spune Bulgaroctonul, adică ucigătorul de Bulgari. Oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre ascultau de Burebista; şi nu numai cele de pe ţărmul astăzi românesc, care, mai înainte, între 71-61 înainte de Christos fuseseră stăpânite efectiv de Romani; dar şi unele de la sud de Balcani cum au fost Mesembria şi Apollonia. Cunoaştem dintr-o inscripţie greacă numele comandanţilor oştirii trimise de acest ultim oraş spre a lupta cu regele dac.

În urma izbânzilor repurtate de Burebista, statul său ajunge să ocupe o suprafaţă enormă. Hotarele lui erau următoarele: în spre apus, cadrilaterul boem, unde locuise neamul Boilor cei distruşi de Buerebista, cum ne spune Strabo, şi Alpii nordici; în spre miazăzi, munţii Autariaţilor şi Dardanilor, unde regele get bătuse pe Scordisci şi pe Iliro-Tracii amestecaţi cu cei dintâi, şi muntele Haemus sau Balcanul până la Marea Neagră. Ţărmul mării aparţinea regelui get, începând de la Apollonia, la sud de Balcani şi până la Olbia, la vărsarea Bugului. În spre  miazănoapte, hotarul era format de Nistru şi de Carpaţi. După cum se vede, întinderea statului lui Burebista întrecea cu mult suprafaţa de azi a statului nostru. Ea n-a mai fost atinsă niciodată, în tot decursul istoriei româneşti.

Capitala acestei mari stăpâniri a fost oraşul Argedava. Nu se ştie precis unde era situat; se bănuieşte însă că în sudul sau în sud-vestul Carpaţilor. Unii l-au identificat cu Arcidava, în Banat; alţii l-au aşezat pe râul Argesos (Argeş) cu al cărui nume seamănă.

Dată fiind întinderea statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200.000 de soldaţi pe care o indică Strabo ca putere militară maximă a lui Burebista, deşi este uriaşă pentru vremurile acelea, nu trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor ajunsese stăpânul necontestat al răsăritului şi centrului european, rămas în afară de dominaţia Romanilor şi cel mai de seamă adversar al acestora din urmă. Burebista ştia că primejdia cea mare venea de aci. În consecinţă, a şi avut o politică de duşmănie faţă de Romani şi a căutat să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. În anul 48 înainte de Christos, el e în tratative cu Pompeius, rivalul lui Cezar; trimite la acesta ca ambasador, pe un grec din Dionysopolis, Acornion, care mai avusese asemenea însărcinări diplomatice. Inscripţia ridicată de locuitorii din Dionysopolis în cinstea lui Acornion spune că acesta, întâlnind pe Pompeius în părţile Macedoniei, „şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa Romanilor pentru rege”. Nu e de mirare deci că Cezar se hotărâse în anul 44 să pornească o expediţie împotriva lui Burebista şi că strângea, în acest scop, forţe mari militare. Moartea l-a împiedicat să o facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al Dacilor a căzut victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi. Odată cu el a dispărut şi marea putere a statului dacic.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

Urmaşii lui Burebista — Iordanes, Getica

Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar şi pe regi. […] Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Acesta era considerat la ei şi rege şi preot şi ca judecător, datorită priceperii sale, îi împărţea poporului dreptatea în ultima instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilos, care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale din Dacia.

Inscripţia de la Dionysopolis

Inscripţia de la Dionysopolis (Balcic, Bulgaria)

[Acornion al lui Dionysios a condus o solie] pe cheltuiala sa […], călătorind departe, împreună cu tovarăşii săi de drum […]; ajungând la Argedava la tatăl [acestuia] şi întâlnindu-l, a obţinut în acelaşi timp de la el bunăvoinţă pentru oraş […] şi a dezlegat poporul [de tributul datorat]. Devenind apoi preot al Marelui Zeu, a săvârşit cu pietate procesiunile şi jertfele, iar din carnea jertfelor a împărţit şi cetăţenilor. Ales preot al zeului Sarapis, tot aşa a susţinut cheltuielile după cuviinţă şi cu tragere de inimă. Cum zeul eponim al oraşului, Dionysos, nu mai avusese preot de mai mulţi ani, iar el fiind aclamat de concetăţeni, s-a consacrat acestei slujbe şi, luând coroana zeului, pe vremea când Caius Antonius îşi stabilise aci cartierul de iarnă, a îndeplinit procesiunile şi jertfele frumos şi măreţ, iar carnea le-a dat-o cetăţenilor din belşug. Şi luând coroana zeilor din Samothrace pe viaţă, a săvârşit procesiunile şi jerfele pentru iniţiaţii misterelor şi pentru oraş. Iar mai de curând, devenind regele Burebista cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Thracia şi stăpânind toată ţara de dincolo de fluviu şi pe cea de dincoace, a ajuns şi la acesta în cea dintâi şi cea mai mare prietenie şi a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu-i totdeauna şi dându-i sfaturi în cele mai importante treburi şi atrăgând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea oraşului. Iar în toate celelalte prilejuri s-a oferit fără cruţare pentru îndeplinirea solii lor oraşului şi şi-a asumat fără şovăire sarcini primejdioase ca să contribuie în tot felul la binele patriei sale. Şi fiind el trimis ca sol de către regele Burebista la imperatorul roman Cnaeus Pompeius fiul lui Cnaeus şi întâlnindu-l pe acesta în Macedonia, lângă Heraclea Lyncestis, a dus la capăt nu numai treburile regelui, câştigând buna dispoziţie a romanilor faţă de rege, dar şi pentru patria sa a negociat cu foarte frumoase rezultate. Îndeobşte, în orice stare a împrejurărilor dăruindu-se cu trup şi suflet, luându-şi din ale vieţii pentru a susţine cheltuielile şi învigorând din averea sa unele din dregătoriile oraşului, el arătă cel mai mare zel pentru ridicarea patriei sale. Aşadar, pentru ca şi poporul să arate că cinsteşte pe bărbaţii cei buni şi destoinici şi care îi fac bine, Sfatul şi Poporul hotărăsc să fie lăudat Acornion al lui Dionysios pentru acestea şi să fie încununat la sărbătorile lui Dionysos cu o coroană de aur şi onorat cu o statuie de bronz, apoi să mai fie încununat şi pe viitor, în fiecare an la sărbătorile lui Dionysos, cu o coroană de aur şi să i se dea pentru ridicarea statuii locul cel mai de vază din agora“.

Strabon despre Burebista

Burebista

Regele lucra în în]elegere cu el [este vorba de Zamolxis] fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat până în zilele noastre, pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege — şi acelui om geţii îi spuneau zeu. Muntele [unde se afla peştera] a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Cogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el. Pe când domnea asupra geţilor Burebista — împotriva cărora s-a pregătit să pornească divinul Caesar —, cinstirea mai sus amintită o avea Decaineos.

Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Căci trecând plin de îndrăzneală Dunărea şi jefuind Thracia — până în Macedonia şi Illyria —, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii [i-a nimicit pe de-a întregul pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un magician care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau [geţii], este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărţită în cinci părţi. Atunci însă stăpânirea se împărţise în patru. Astfel de împărţiri sunt vremelnice şi se schimbă când într-un fel, când într-altul.

Roma – Istoria românilor

Roma

Romanii sunt tot un popor indoeuropean, stabilit pe teritoriul Italiei de azi. Au pornit de la un oraş, Roma, al cărui ţinut înconjurător se chema Latium (de unde cuvântul latini), şi în trei-patru sute de ani, din jurul oraşului Roma, încetul cu încetul construiesc o adevărată împărăţie. Cuceresc mai întâi toată Italia, pe urmă Spania, pe urmă Galia (Franţa de azi), de asemenea tot nordul Africii.

Vă sunt cunoscute luptele dintre romani şi cartaginezi. Cartaginezii erau de rasă semită, deci înrudiţi cu arabii şi cu evreii, mari negustori, care se stabiliseră unde e astăzi Tunisia. Luptele dintre romani şi cartaginezi au durat zeci de ani (Hannibal, genialul general cartaginez, a fost cât pe ce să cucerească Italia toată), dar, în cele din urmă, romanii au ieşit învingători şi, necruţători, au ras de pe faţa pământului falnica cetate Cartagina.

Iată-i pe romani punând piciorul în Africa, iar în momentul care ne priveşte pe noi, adică momentul când se vor arăta interesaţi şi de teritoriul locuit de geto-daci, romanii au ajuns cea mai mare putere din lume, cu excepţia, poate, în Extremul Orient, a imperiului chinez, care se formează cam în acelaşi timp cu Imperiul Roman. Romanii sunt atunci stăpâni — priviţi harta Europei — pe tot înconjurul Mediteranei. Imperiul lor e ca o largă verigă, un colac în jurul Mării Mediterane: Italia, Spania, Galia, tot Nordul Africii; au cucerit şi Grecia şi Asia Mică şi Siria, şi iată-i la Dunăre, vecini cu dacii.

De ce au început romanii să-i atace pe daci? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi. Văzând bogăţiile împărăţiei romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni stăpânite acum de romani, şi care de veacuri se aflau sub influenţa civilizatoare a Greciei. De altfel, şi romanii au fost influenţaţi de cultura elenică; de aceea se vorbeşte adesea despre „civilizaţia greco-romană”.

Romanii au fost întâi de toate ostaşi, iar marea cultură le-a venit de la greci. Grecii aveau şi la noi, în Dobrogea, „contoare” de comerţ, adică porturi cu o mică colonie în jur. Aţi auzit de Tomis, vechiul nume al oraşului Constanţa, şi de Histria, mai la nord. Erau şi alte colonii de-a lungul coastei Mării Negre, la sud, în Bulgaria de azi, şi spre nord, până în Crimeea. Influenţa grecească ajunsese deci în oarecare măsură şi la getodaci.

Şi iată acum că se iveşte duşmănia şi războiul între daci şi romani. Aceasta se petrece o primă dată înainte de Cristos, în vremea lui Burebista. Ostilităţile vor reîncepe la sfârşitul secolului I d. Cr., iar legiunile romane sunt chiar învinse la un moment, sub un împărat slab, Domitian. Dar soarta se schimbă când ajunge împărat Traian, unul dintre cei mai glorioşi împăraţi ai Romei. În Dacia se afla iarăşi un rege care reuşise săi unească pe daci, pe un teritoriu însă mai mic, care nu depăşea Tisa la apus, nici Siretul la răsărit. Se numea Decebal — nume pecare şi-l luase, şi avea probabil o semnificaţie în limba dacă. (Decebal pronunţăm noi acum, dar în vremea aceea „c” se pronunţa „k”; Dekebalos era scris pe greceşte sau latineşte.) Decebal nu a vrut să accepte influenţa romană – de fapt ar fi fost un „protectorat” — şi a continuat uneltirile împotriva Romei.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Geto-dacii

Geto-dacii

Să revenim la spaţiul carpato-dunărean. Aici sursele arheologice şi documentare ne revelă, venită probabil deja din al doilea sau chiar al treilea mileniu înaintea erei noastre, prezenţa unei ramuri indoeuropene. Pe reprezentanţii ei unii iau numit daci (în special în Transilvania), alţii iau numit geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia). Iar la sud de ei se găseau tracii.

Mulţi istorici cred, pe baza unei singure propoziţii a istoricului grec Herodot (sec. V î.Cr.), că şi geto-dacii erau o ramură a tracilor.

Astăzi se pare că nu e chiar aşa. Ar fi fost rude apropiate ale tracilor, dar limbile (puţinul cât a mai rămas din aceste limbi) nu se potrivesc sută la sută, nu avem la geto-daci aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci şi, mai cu seamă, la traci se cunosc numele a zeci de zeităţi, dacă nu chiar sute, pe când geto-dacii par a nu fi avut decât o singură zeitate principală: Zalmoxis. Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud, erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de azi, şi alţii ilirii, mai la vest, unde e Albania, şi unde a fost Iugoslavia. În secolul I î.Cr., aceste triburi geto-dace se unesc sub un singur rege, pe care-l cheamă Burebista. E prima dată când strămoşii noştri apar în istorie uniţi şi având un rege care îndrăzneşte să se lupte cu Roma. Stăpânirea lui Burebista se întindea şi peste multe alte triburi, de dincolo de Nistru şi până în Panonia — dar el moare asasinat, în acelaşi an cu Cezar (44 î. Cr.)!

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Pierit-au dacii?

Drama izvoarelor scrise – Scrieri pierdute cu privire la daci

Din tot ce s-a scris despre daci în antichitate, până la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci!

Până la apariţia tiparului în secolul 16, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s-a pierdut enorm de mult, fie din pură întâmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Strabon

Scrierile care mărturiseau despre geţi şi daci au avut, aproape toate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns până la noi nu reprezintă, probabil, nici 10% din ce s-a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pământurilor de la nordul Dunării. Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi şi daci, lăsându-ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s-au pierdut. Însă câtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s-a scris mult mai mult despre geţi şi daci decât ni s-a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stârnit interesul vecinilor lor într-o măsură mare, atât prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credinþele lor,cât şi prin relaţiile pe care le-au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le-au dus. Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat până acum să facă o evaluare completă a ceea ce s-a pierdut din documentele despre daci. Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de… aproape trei sute.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s-au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitregă decât a altora. Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns până la noi. Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar dacii s-au dovedit mult prea tăcuţi., ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci suntem prea puţin interesaţi de soarta lor…

Unde s-au ascuns geţii şi dacii?

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la nordul Dunării reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s-au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii greco-romane s-a extins, geţii şi dacii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile grecilor şi ale romanilor. Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit până pe aceste pământuri. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sunt informaţii de a doua sau a treia mână, aproximative, deformate, transmise din gură în gură printr-un fel de telefon fără fir.. Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Dacia şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut. Vom reveni mai jos asupra lor. Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu făceau întotdeauna distincţie clară între sciţi şi geţi sau între traci şi geţi, iar mai târziu, îi confundă pe geţi chiar cu goţii (cu sau fără intenţie) sau cu alte neamuri. Astfel că, nu de puţine ori, sub referinţele la sciţi, traci, goţi etc. se pot ascunde informaţii preţioase despre daci şi geţi.

Ce fel de evenimente consemneazã scrierile vremii? În primul rând, înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente. Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într-un fel în afara istoriei. În al doilea rând, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rând despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai târziu, numele dacilor sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în primul plan fiind goţii, gepizii, hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Primele informaţii

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rând pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s-a păstrat nicio informaţie cu privire la geţi. Comerţul i-a pus în contact cu sciţii de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii. Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin cei dobrogeni.

Herodot

Cel mai vechi eveniment în care sunt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva sciţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi. Cea de-a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai târziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adânc. Însuşi marele geograf  Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, astăzi cu desăvârşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte. Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea dacilor nu au ajuns până la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit până la sciţi), şi până la cucerirea romană, nu s-a păstrat absolut nicio hartă care să înfăţişeze Dacia veche. Cele mai vechi hărţi reprezintă Dacia de după cucerire. Un interes aparte au stârnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor neamuri din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decât cele păstrate.

Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvânt care înseamnă, în greceşte, bâlbâit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau grecilor cei care vorbeau altă limbă decât a lor), pe care şi-i reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromihete (sec. III î.Hr.), carel-a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrânt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i-a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă. Apoi i-a eliberat, spunându-le că, dacă au acasă atâtea bogăţii, să nu mai râvnească la avutul modest al altora. Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s-au pierdut – în primul rând cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele. Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Epoca lui Burebista

De la Dromihete la Burebista se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că dacii trăiau în pace şi nu au atras atenţia grecilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s-au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri. De la Strabon avem câteva informaţii preţioase despre epoca lui Burebista, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rândul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nicio scriere a lui Posidoniu nu s-a păstrat până astăzi. Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Burebista, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Dacia.

Momentul cuceririi Daciei: o imensă gaură neagră

De la Burebista la Decebal avem din nou o mare lacună documentară. Câteva nume de regi daci ne sunt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim. Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Daciei, s-au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre daci reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, când bătrânul rege Duras îi cedează tronul lui Decebal. Evenimentele premergătoare cuceririi Daciei de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrângerea dacilor şi întemeierea provinciei Dacia, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la daci – sunt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii. Ne-am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse până la noi, să fie mult mai mare decât pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure. Şi totuşi…

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s-a scris despre daci şi războaiele lor cu romanii. Dio Chrysostomos, exilat în Dacia din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Daciei intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul. Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile dacilor, precum şi societatea dacică pregătinduse pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getica a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Dacia. Această nepreţuită lucrare prezenta, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la daci. Din această scriere avem doar câteva foarte mici fragmente, citate de un autor târziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre daci a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu dacii), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic). După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Dacia şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns până la noi. Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Daciei. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sunt pierdute cu desăvârşire.

Pe lângă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns până la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre daci, înfăţişând expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s-au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea provinciei. E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Dacia şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut. Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne-a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător. Dar şi lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate târzii. Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare târzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvârşire. Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva până la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintâi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Dacia şi în care se scria istoria de la anii 96 până la 350 d.Hr. În sfârşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Dacia după Traian şi dispariţia dacilor din izvoare

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la dacii autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate. Dar niciun document nu ne spune ce s-a întâmplat cu nobilimea şi preoţimea dacă, cu marea masă a dacilor de rând, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pământul de către romani. Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de monştrii întunecaţi ai timpului.

După abandonarea provinciei sub Aurelian, tăcerea este şi mai adâncă. Avem câteva menţiuni ale dacilor liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, când carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută. În Dacia se perindă nenumărate neamuri migratoare, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pământului – dacii, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi chiar lingvistica.

Cum au dispărut scrierile vechi

O scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate până la apariţia tiparului. Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul întrun incendiu când Cezar a cucerit Alexandria. Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale, şi ele, cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii şi-au ars în piaţă toate bibliotecile. Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgâne, între altele, pe Titus Livius. Sfântul Grigorie, „Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rândul lor, nenumãrate biblioteci. În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca. Când musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mâinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie! Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă. Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, când sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat această bibliotecă. Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei, bibliotecile de pe Sfântul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au pierit mii de lucrări de mare preţ. Şi totuşi…

Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv. În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.