Data proclamării independenţei naţionale a României

În mod greşit s-a afirmat şi se mai afirmă şi astăzi – în presă, radio, televiziune şi chiar în unele manuale şcolare – că independenţa României a fost proclamată de domnitorul Carol I la 10 mai 1877; sau că a fost proclamată de Mihail Kogălniceanu la 9 mai şi sancţionată de domnitor la 10 mai. Unii au scris că independenţa a fost votată de Cameră la 9 mai şi de Senat la 10 mai. Alţii au susţinut că „moţiunea intempestivă” a lui N. Fleva a obligat pe M. Kogălniceanu să declare independenţa României la 9 mai.

Greşeli, oarecum asemănătoare, se strecoară şi în unele manuale de istorie pentru clasa a XII-lea. De pildă, într-un manual de Istoria modernă a românilor, apărut în 1996 la Editura Clio Nova se arată, în mod corect, că prin moţiunea adoptată de parlament la 9 mai 1877, „România îşi proclamă independenţa absolută”, dar se afirmă apoi textual: „La 10 mai 1877 principele Carol I semna Declaraţia de independenţă a României” (pag. 119). Ori, nu există niciun document, nicio Declaraţie de independenţă semnată de domnitor pe 10 mai. Mai grav este faptul că în manualul apărut în 1999 la Sigma se afirmă doar, în mod eronat, că „la 10 mai 1877 principele Carol I semna Declaraţia de independenţă a României”, iar moţiunea votată de parlament la 9 mai prin care, în adevăr, s-a proclamat independenţa, nici nu se aminteşte (pag. 48).

Aceste afirmaţii regretabile – făcute în necunoştinţă de cauză – crează confuzii în rândul elevilor, studenţilor şi chiar ale unor profesori din învăţământul preuniversitar. Pentru lămurirea lucrurilor, voi reda – pe bază documentară – desfăşurarea evenimentelor din acele zile. Mai întâi trebuie precizat că într-un stat constituţional – cum era Romania la 1877 – parlamentul, nu suveranul, ori guvernul, era singurul organ îndreptăţit să ia o hotărâre referitoare la independenţa acelui stat. Apoi aceea hotărâre a Camerei  si Senatului, exprimată la 9 mai, prin moţiuni – votate în unanimitate de reprezentanţii naţiunii – nu avea caracterul unei legi care să fie sancţionată sau promulgată de domnitor. Era o hotărâre a ţării întregi, era realizarea unui ideal naţional.

După cum se ştie, spre sfârşitul lui aprilie 1877, artileria otomană a început bombardarea oraşelor româneşti de la Dunăre, iar la 26 aprilie tunarii români de la Calafat au răspuns acestor provocări, trăgând asupra Vidinului. Imediat, armata, presa şi numeroşi parlamentari au cerut proclamarea neîntârziată a independenţei naţionale şi participarea directă a României la războiul antiotoman. La 28 aprilie domnitorul Carol nota în Memoriile sale că: ” în Cameră se pregăteşte o moţiune prin care se cere… proclamarea independenţei. Kogălniceanu se opune acestui curent, temându-se să nu aducă fapte pripite şi vătămătoare”. La 29 aprilie Adunarea Deputaţilor şi la 30 aprilie Senatul, criticând actele de agresiune turceşti, au declarat starea de război între România şi Poarta otomană şi au cerut guvernului să ia toate măsurile ce se impun pentru a asigura existenţa de sine stătătoare a ţării.

Iniţial mulţi deputaţi doreau să proclame atunci „independenţa absolută a ţării”, dar, sfătuiţi de miniştri, au votat numai starea de război, fapt pentru care au fost criticaţi de ziarele „Românul” şi „Telegraful”. La 7 mai, într-o şedinţă a Consiliului de miniştri, prezidată de domnitor, s-a discutat oportunitatea proclamării imediate a independenţei. Proclamarea independenţei într-o şedinţă publică a Camerei – scrie N. Iorga – era dorită acum de M. Kogălniceanu, după ce C.A. Rosetti (preşedintele Adunării Deputaţilor) se asigurase de numărul necesar de voturi.

Astfel în ziua de luni, 9 mai 1877, în Cameră, din însărcinarea grupării liberal-radicale şi cu asentimentul miniştrilor, deputatul N. Fleva a interpelat guvernul dacă s-a conformat votului din 29 aprilie aducând la cunoştinţa puterilor garante ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Poartă şi, prin urmare, „independenţa absolută a României”. Răspunzând interpelării, M. Kogălniceanu (ministrul de externe) sublinia, în aplauzele deputaţilor, că legăturile cu puterea suzerană fiind rupte „suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”, iar guvernul „va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent să fie recunoscută de Europa”.

La închiderea şedinţei solemne, Adunarea a votat moţiunea prin care „ia act că resbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot în aceeaşi zi, de 9 mai, Senatul a votat, tot în unanimitate, o moţiune asemănătoare.

După votul din Cameră, preşedintele C. A. Rosetti a amintit deputaţilor că a doua zi, adică la 10 mai, se împlinesc 11 ani de la înscăunarea domnitorului Carol şi i-a rugat să meargă la palat, la ora 13, să-l „salute de bună venire”, şi, totodată, să salute „această reînviere a României”.

În după amiaza zilei de 9 mai un mare număr de bucureşteni, care se strânsese în jurul clădirii Adunării, primind cu entuziasm vestea proclamării independenţei, au manifestat pe străzi până seara târziu – scrie N. Iorga – împreună cu „vreo mie de studenţi”, cu drapele şi torţe, cântând „Deşteaptă-te române”. În seara acelei zile au avut loc manifestaţii de bucurie şi la Craiova şi Iaşi.

A doua zi – marţi, 10 mai – la ora 11, s-a oficiat un Te Deum la Mitropolie, apoi înaltele autorităţi ale ţării au mers la palat pentru a-l felicita pe domnitor cu prilejul celei de-a 11-a aniversări a suirii sale pe tron. Cu acest prilej, aproape toţi vorbitorii au arătat şi progresul realizat de ţară în cei 11 ani de domnie, încununat cu proclamarea independenţei. Domnitorul a mulţumit „pentru îndemânarea” cu care s-a urmat „în îndeplinirea dorinţei cele mai scumpe a ţării întregi”, pentru „unanimitatea cu care Senatul şi Camera a proclamat ruperea unor legături care de mult îşi făcuseră timpul”, accentuând că prin aceasta „România a reintrat în vechea sa independenţă, ca naţiune liberă, ca stat de sine stătător”.[…]

În concluzie, proclamarea independenţei naţionale a României a avut loc la 9 mai 1877, dar de atunci – fără a se ignora adevărul istoric – s-a considerat necesar ca ea să fie celebrată la 10 mai, odată cu aniversarea înscăunării domnitorului Carol I şi cu festivităţile închinate proclamării regatului (1881), spre a fi o singură sărbătoare cu întreită semnificaţie şi care, din 1897, a fost decretată şi ca zi de sărbătoare de toate şcolile din ţară.

*****

sursa: Nichita Adăniloaie, Data proclamării independenţei naţionale a României, în Studii şi articole de istorie, LXVI, Bucureşti, 2001, Ed. Curtea Veche

Anunțuri

9 răspunsuri

  1. Romania nu era monarhie parlamentara, ci una constitutionala.
    orice acte de vointa a tzarii, spre a fi recunoscute legal trebuia semnat de seful statului, domnitorul carol 1.
    marile puteri, sau puterile garante, au luat cunostinta de declaratia de independenta a romaniei in ziua de 10 mai cand a fost facut cunoscuta ambasadorilor puterilor garante.
    nici astazi, un declaratie a senatului nu poate devein act legal, international, nesemnat de seful statului.
    adunarea parlamentului a fost in noaptea de 9 spre 10 mai. poate ca votul a avut loc dupa 12 noaptea ? nu e posibil? exista stenograma acelei seri in parlamentul romaniei ?
    daca nu exista o declaratie de independenta semnata de rege, atunci pe ce s’a bazat recunoasterea international a independentei ? marile puteri, turcia, cum au luat act de proclamarea Independetei ?
    poate de la antenna 3 ?!:)
    se mai stie o transmutare a unei sarbatori, tot de 9 mai. capitularea germaniei in noaptea de 8 mai, cand la moscau era deja 9 mai.
    cat o fi fost la bucuresti ?
    foarte confortabil si pe placul kremlinului sa unifici si sa faci o mare sarbatoare !

    hai sa vorbim discutii,, domnu istoric ….

  2. Un eveniment de o asemenea importantă ,că ne place sau nu ,poate fi atestat doar de documente scrise si semnate la data respectivă. Doresc să văd si eu un astfel de document,altfel toate scriirile si comentariile făcute chiar de istorici le consider păreri personale ,posibil tendentioase,urmărind sub virtutea servilismului un scop cinic.

  3. Nu înteleg de ce se vorbeste f. putin si chiar deloc despre data de 10 mai 1945 cînd regele Mihai a fost avansat in grad de către Antonescu?

  4. Dacă vorbim de un 10 mai al regalitătii ,să fim obiectivi prezentînd si bunele si relele ,fără părtinire,altfel răminem in registrul in care i se aduceau omagiile lui Ceausescu.

  5. Cîtă asemănare. Pe 10 mai se aniversa intronarea lui Carol.Trebuiau ca toate realizările poporului ,fie înainte de 10 mai fie după ,să fie atribuite regelui.Foarte urît.

  6. […] nu a existat o “declaraţie de independenţă” sub forma unui document (v. Nichita Adăniloaie, “Data proclamării independenţei naţionale a României”, în […]

  7. […] expunerea sa de motive, Bogdan Diaconu scrie că „deşi independenţa a fost proclamată la 9 mai 1877, aşa cum a precizat chiar domnitorul Carol I, începând cu anul 1878, autorităţile vremii au […]

  8. Pe 9 Mai 1877 se citea s-au proclama în Parlamentul României Declaraţia de Independenţă de către Mihail Kogălniceanu,iar pe 10 Mai Carol 1 actul de Declaraţie capătă putere de Lege prin semnarea Regelui Carol 1.Deci Declaraţia De Independenţă a României este pe 10 Mai atunci când ESTE SEMNAT DE REGELE CAROL 1 ŞI CAPĂTĂ PUTERE DE LEGE.

  9. Unii ramân tâmpiti si mai departe.
    Nu-i de mirare ce conducatori avem.

    În primul rând la 10 mai Carol nu era rege ci principe.
    În al doilea rând, motiunea este o actiune interna a parlamentului si nu necesita aprobarea sau respingerea de catre domnitor. Numai legile aveau nevoie de promulgarea domnitorului. Dar si invers, decretele domnesti nu aveau valabilitate fara contrasemnarea unui mnistru.
    În al treilea rând, declaratia de independenta nu a fost un document scris, prin urmare nu putea fi semnat oricâta bunavointa ar fi avut Carol. Ceea ce a aparut au fost însa dezbaterile parlamentare (procesele-verbale ale sendintelor), iar daca, contrar atributiilor sale, Carol le-ar fi semnat atunci ar fi fost pentru prima si ultima oara când astfel de documente au fost semnate de vreun sef de stat….
    În al patrulea rând, toti cei care vorbesc de declaratia de independenta sub forma unei legi semnate, repeta papagaliceste minciunile promovate prin diverse canale monarhiste – o lege trebuie sa aiba un numar de înregistrare (Legea 12 din 2001) si sa fie publicata în Monitorul Oficial. Acesti papagali nu au prezentat vreo lege în acest sens, desi n-ar fi prea greu sa o obtina, trebuind sa fie publica si în MO. De altfel nicio declaratie de independenta dupa stirea mea nu exista sub forma de lege…

    Faptul ca, printr-o coincidenta, declaratia a fost facuta în preziua comemorarii sosirii lui Carol, a facut ca si acest lucru sa-i fie atribuit. Asa cum s-a întâmplat ulterior cu legea (de aceasta data avem o lege) de ridicare la rangul de regat a României. Printr-o alta coincidenta, punerea în aplicare a legii a fost amânata datorita atentatului, reusit, asupra tarului.

    O alta coincidenta, 25 octombrie. Transilvania era deja din seara lui 24 practic eliberata, dar comandantii au amânat atacul final pentru a-i acorda regelui un prilej de comemorare.

    Dar coincidentele nu sunt cauzalitati… în cazul de fata sunt doar cadouri….

    PS: ultima regina a României a fost Regina Maria. O alta „confuzie” care pluteste în aer…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: