Unde a fost Posada? – prima parte

Toţi istoricii, români şi străini, sunt de acord asupra rezultatului luptei din 9-12 noiembrie 1330, când oastea regelui Ungariei Carol Robert a fost zdrobită de aceea a marelui voievod Basarab I, Ţara Românească devenind astfel independentă. Acordul încetează însă când e vorba de a se fixa locul bătăliei. În privinţa aceasta există nu mai puţin de şapte opinii.

Istoricul P. Dragalina crede, în Istoria Banatului Severin, că bătălia s-a dat în „cheile Crainei”, între Orşova şi Mehadia, deoarece regele Carol Robert, după înfrângere, nu s-ar fi oprit din fugă decât la Timişoara. Dimitrie Onciul e de părere că victoria lui Basarab a avut loc „în munţii de lângă Curtea de Argeş”. A. D. Xenopol, luându-se după afirmaţia călătorului polon Strykowski, care a străbătut Ţara Românească în 1574, socoteşte că teatrul luptei a fost dincolo de Gherghiţa, în munţi, la o distanţă de două zile de drum până la Sibiu. Nicolae Iorga, atât în Istoria armatei, cât şi în studiul Carpaţii în luptele dintre români şi unguri dă ca loc al luptei „Posada… pe drumul ce duce de la Câmpulung la Bran”. Tot pentru Posada, pe acelaşi drum, se pronunţă şi N. A. Constantinescu, precum şi Victor Motogna şi St. Ştefănescu, aceştia doi din urmă neprecizând însă unde anume se afla zisa Posada. Ilie Minea se întreabă dacă lupta nu s-a dat cumva la Stoieneşti sau în împrejurimile acestui sat, nu departe de cetatea şi schitul lui Negru Vodă, în fostul judeţ Muscel, azi în Argeş.  I. Lupaş înclină pentru „strâmtorile dimprejurul Argeşului”, o părere asemănătoare deci aceleia a lui Onciul. În sfârşit, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu opinează în Istoria românilor  că lupta s-a dat, probabil, în Loviştea, pe vechiul drum care lega Curtea de Argeş, prin Câineni, de Sibiu; de aceeaşi părere sunt şi Ştefan Pascu, Ion Ionaşcu şi Andrei Pandea.

Unde se află locul vestitei bătălii care a durat patru zile, una dintre cele mai însemnate din întreaga noastră istorie? Să vedem ce spun izvoarele. Ni s-a păstrat un document din 9 decembrie 1330 în care se face o descriere a locului în care s-a dat lupta. Faptul s-a petrecut „pe un drum de veşnic blestem, strâns mărginit de ambele părţi de râpi înalte, iar înainte, unde drumul era mai larg, închis puternic în mai multe locuri de şanţuri şi asediat de mulţimea românilor luptători ai numitului Basarab” [Victor Motogna, Iarăşi lupta de la Posada, în Rev. Ist., IX (1923), p.83].

Deşi documentul amintit e considerat de către un cercetător maghiar ca neautentic, constatăm totuşi că el se potriveşte perfect, în ceea ce priveşte locul bătăliei, cu descrierea pe care ne-o dă Chronicon Pictum Vindobonenese (Cronica pictată de la Viena), un izvor asupra autenticităţii căruia nu există nici cea mai mică îndoială şi care cuprinde, la sfârşit, tocmai descrierea războiului din 1330. Potrivit acestei cronici, lupta s-a dat pe un drum mărginit de râpi înalte, întărit, acolo unde el se lărgea, de şanţuri în mai multe locuri şi închis de către români. Iată descrierea respectivă:

„Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând în toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum care nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios… nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili,  fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, din ziua a şasea a săptămânii până în ziua a doua a săptămânii viitoare în care zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau ca nişte trestii bătute de vânt. Uciderea cea mai cumplită – căci a căzut o mulţime de ostasş, principi şi nobili şi numărul lor nu se poate socoti – a fost în ziua a şasea, în preseara Sfântului Martin şi după aceea, în ziua următoare [adică în zilele de 9 şi 10 noiembrie; sfântul Martin e la 11 noiembrie]. […] Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. […]” Şi s-au întâmplat toate acestea – îşi încheie Cronica pictată impresionanta povestire – „ca nu cumva să se semeţească ungurii de mulţimea izbânzilor… ci să înveţe umilinţa.”

Alte două izvoare, cronica lui Petru de Dusburg, şi aceea rimată, a lui Nicolaus de Jeroschin, semnalate de Emil Lăzărescu, adaugă detaliul că ţăranii munteni – anticipând tehnica luptei din Codrul Cosminului – au tăiat cu ferăstraiele trunchiurile copacilor de pe ambele maluri, lăsându-le doar înţinate şi prăvălindu-le asupra oştirii lui Carol Robert în momentul când acesta se angajase în strâmtul defileu.

*****

sursa: Constantin C. Giurescu – Probleme controversate în istoriografia română, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977