Arhive etichetă: Basarab

Basarab cel Mare. (III) Posada

batalia de la posadaAici trebuie să‑i lovim!

La mijloc, muntele se strâmta şi urcuşul se făcea numai pe o potecă, ce era vara vad de pârâu, între doi pereţi înalţi de cremene, bătuţi de vânturi şi ploi, în creştetul cărora abia se puteau ţine cu aripile desfăcute, vulturii cei mari.

Aici trebuie să‑i lovim! strigă Nicolae‑Alexandru către cele douăzeci de căpetenii ale călăreţilor săi.

Cum să‑i lovim? se miră un boiernaş oltean, scund, cu pletele pe umăr. Pe poteca asta abia încap cinci ostaşi ţinându‑se de mână.

Îi vom lovi de sus! îl lămuri voievodul, arătând piscul şi crestele de cremene.

Vulturi trebuie să fim, ca să putem zbura până acolo, grăi alt boier ridicând priviri spre înălţimile ameţitoare.

Români sau vulturi tot una‑i. Îşi apără pământul şi avutul! răspunse Nicolae‑Alexandru. Şi porni călare, pe potecă în sus, urmat de oastea călăreţilor.

Continuă citirea →

Basarab cel Mare. (II) Solii lui Basarab

CharlesIofHungaryPregătiri de război

Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.

Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.

Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:

Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.

— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.

Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:

Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!

— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi? Continuă citirea →

Basarab cel Mare. (I) Nunta de la curtea din munte

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiNicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătoreşte cu frumoasa Măria

Un mândru alai scobora în primăvara anului 1320 din vârful Carpaţilor spre Câmpulung, cetatea de scaun a voievodului Basarab cel Mare. Erau ostaşi în zale, cu coame lungi la coifurile înalte de oţel, având cai cu coapse groase şi copite late. Răsunau văile de larmă, iar ciobanii cu oile pe tăpşanele verzi în care făcuseră ochi întâile flori, priveau cu uimire la străluciţii cavaleri ce se îndreptau spre curtea domnească, purtând prapuri cu ciucuri şi clopoţei.

În această vreme, în adăstarea musafirilor, la Curtea de la Câmpulung, Domnul înveştmântat în fier de parcă purcedea la luptă, cu paftalele de zile mari, încins cu sabia cu mâner de aur, umbla de zor printre slujitorii de la bucătărie, pe care‑i îndemna la lucru şi printre cei de la cămări, să vadă ce treabă făceau. Căci Nicolae‑Alexandru, fiul şi tovarăşul la domnie al lui Basarab‑vodă, se căsătorea cu frumoasa Măria, odraslă de neam mare.

Boieri de prin ţinuturile păduroase ale Teleormanului şi mai de departe, ale Bărăganului, până‑n preajma luncilor Dunării, veniseră la Curte începând petrecerea mai devreme. Lăutarii cu lăute şi cobze cântau traşi într‑un colţ al odăilor de musafiri, iar din altă parte se auzeau fluierele şi cimpoaiele care mult plăceau boierilor de prin părţile Vâlcii şi Târgu‑Jiului, cam la hotarul de atunci al voievodatului.

Doamna Marghita, soţia marelui Basarab, evlavioasă de felul ei, se bucura de nunta feciorului celui mare, Nicolae‑Alexandru, care, cu isteţimea şi vitejia sa era de mult ajutor voievodului. Dar Doamna, după cuviinţa femeiască neputând a se veseli cu băutura, îşi mângâia sufletul şi inima făcând mereu cruci pe piept şi şoptind rugăciuni către toţi sfinţii şi mai ales Maicii Domnului, ce‑i fusese totdeauna priincioasă.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (II)

Batalia-de-la-PosadaBasarab şi „Prima libertate românească”

În septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări — pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpaţi.

Înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă, pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca „peştii în mreajă”, potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.

Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. Înţelegând din proprie experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă campanie, de revanşă. „Prima libertate românească” — cum a numit Nicolae Iorga Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un fapt istoric ireversibil.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei (I)

basarab-i-intemeietorul-tarii-romanestiApariţia pe harta politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente: concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub dominaţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin termenii de „descălecat” şi „întemeiere„, a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a Regatului Ungar.

„Descălecatul” la Câmpulung   

Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis, potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru Vodă„, personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung, unde şi-a „mutat” scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri, etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti, locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.

„Întemeierea” ţării  

„Descălecatul” la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea” ţării, adică de agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun” al domniei, după care ţara s-a „lăţit” „până la Dunăre şi în Siret” şi probabil, spre gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune demografică.

Desăvârşirea „întemeierii” Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de „închinare” a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă anexiune, ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale, autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.

Continuă citirea →

Basarab voievod, eroul de la Posada – povestiri istorice

Atunci, demult, demult, când românii abia îşi înfiripau o ţară, mulţi doreau să le fure pământul şi să-i înrobească. Dar iată că s-a ridicat un voievod îndrăzneţ şi chibzuit, bun orânduitor şi viteaz. Se numea Basarab, voievod de la Curtea de Argeş.

Continuă citirea →

Unde a fost Posada? – ultima parte

Dar nici unul din aceste izvoare şi nici vreunul din celelalte documente referitoare la războiul din 1330 nu dau numele locului unde s-a dat lupta. Posada e o deducţie a lui Nicolae Iorga, influenţat de un document din 1397, care se referă însă nu la lupta din 1330, ci la aceea din 1395, când oastea împăratului Sigismund, întorcându-se din expediţia întreprinsă în ajutorul lui Mircea cel Bătrân şi contra turcilor a fost atacată de către Vlad Uzurpatorul, pe când ea se afla în partea superioară a munţilor „numită popular Pazzata”. Considerând că şi în 1330 oastea ungară a mers pe acelaşi drum, anume între Câmpulung şi Bran, şi că ambele bătălii s-au dat în acelaşi loc, Iorga a transformat „Pazzata” în Posada, aducând ca argument că aici, în acest loc, se află „singurul cazan de munte” de pe drumul amintit. Dar acest drum de retragere este iarăşi o simplă ipoteză pentru anul 1330, deoarece nu avem nici o dovadă care s-o îndreptăţească.

Continuă citirea →

Unde a fost Posada? – prima parte

Toţi istoricii, români şi străini, sunt de acord asupra rezultatului luptei din 9-12 noiembrie 1330, când oastea regelui Ungariei Carol Robert a fost zdrobită de aceea a marelui voievod Basarab I, Ţara Românească devenind astfel independentă. Acordul încetează însă când e vorba de a se fixa locul bătăliei. În privinţa aceasta există nu mai puţin de şapte opinii.

Continuă citirea →

Independenţa Ţării Româneşti. Războiul din 1330 şi strălucita biruinţă a lui Basarab

Câtă vreme a durat lupta dintre Carol Robert şi ceilalţi competitori ai tronului, evident, n-a mai putut fi vorba, de o suzeranitate ungară asupra voevodatului de la Argeş sau asupra voevodatului „transalpin” cum îi spuneau documentele cancelariei regale. După ce însă Carol Robert de Anjou e fost recunoscut de toţi ca singur stăpânitor, s-a pus din nou problema raporturilor cu coroana ungară.

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti. Împrejurări favorabile

Cum au izbutit voevozii de la Câmpulung şi Argeş să reunească sub conducerea lor diferitele cnezate si voevodate dintre Carpaţi şi Dunăre? A fost oare un proces violent, de cucerire, sau unul pacific, de confederare, de recunoaştere a unui „mare voevod” de către ceilalţi voevozi şi cnezi? Un răspuns sigur nu se poate da. Dacă tradiţia care arată închinarea Basarabeştilor olteni către Negru Vodă ar fi într-adevăr – făcând abstracţie de nume  – ecoul târziu al unui atare act, ceea ce însă nu-i de loc sigur, am avea atunci o indicaţie în sensul unei acţiuni pacifice, de recunoaştere prin bună voie a autorităţii voevodului de la Argeş, de către urmaşii lui Litovoi. În acelaşi sens al unei înţelegeri s-ar putea interpreta şi titlul de „mare voevod” care i se dăduse lui Basarab şi pe care îl vor purta – împreună cu acela de Domn –  cârmuitorii noului stat. Ar fi voevodul pe care ceilalţi l-au recunoscut drept superior. Să fie oare ulterioara împărţire a ţării în judeţe, corespunzând în genere cu văile râurilor principale, o amintire şi un semn al acestui paşnic proces de confederare?

Continuă citirea →

Întemeierea Ţării Româneşti – Luptele lui Litovoi şi Bărbat cu ungurii. Tihomir

Multă vreme s-a crezut că Ţara Românească s-a întemeiat printr-o descălecare din Făgăraş. De acolo ar fi venit Negru Vodă, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea şi ar fi ocupat ţinutul dintre Carpaţi şi Dunăre, întemeind oraşe, făcând curţi domneşti şi ridicând biserici. Aşa povesteşte tradiţia literară păstrată în cronica cea mai veche a Ţării Româneşti, aşa au prezentat lucrurile mulţi istorici, influenţaţi, cu siguranţă, şi de întemeierea statului moldovean care s-a făcut într-adevăr printr-o descălecare. Astăzi ştim însă că faptele s-au petrecut altfel.

Continuă citirea →

Campania lui Carol Robert de Anjou şi bătălia de la Posada (1330) — relatarea Cronicii pictate de la Viena

Carol Robert de Anjou

În acelaşi an în care a murit nevrednicul de pomenire Felician, adică în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste — nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarele ţării în diferite expedi]ii împotriva numeroşilor săi duşmani — şi la îndemnul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin Severin în ţara voievodului românilor, Basarab, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Basarab, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui.

După ce regele a cuprins Severinul şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcându-se aceasta, Basarab a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 de mărci de argint şi vă voi lăsa în pace şi Severinul cu toate cele ce ţin de el, pe care acum cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul pe care-l datorez coroanei voastre îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentru ca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia“.

Regele auzind acestea, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: „Să spuneţi aşa lui Basarab că el e păstorul oilor mele şi eu din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate.“ […]

Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, şi pe unde această cale era mai largă, acolo românii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. […]

Basarab I

Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care zile soldaţii aleşi se izbeau unii de alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua sfântului Martin şi după aceea în cea următoare. […]

Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Deseu, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l românii a fi însuşi regele, l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. […]

Urmaşii lui Basarab

Lui Basarab, după o lungă domnie, îi urmează, în 1352, fiul său Alexandru. În primele documente externe referitoare la domnia lui, îl găsim în termeni buni şi cu Papa şi cu regele Ungariei. Dar în 1359, supărat că regele opreşte corespondenţa directă cu Papa, de la care spera o recunoaştere ca domn „autocrat” — adică suveran care deţine domnia de la Dumnezeu, iar nu printr-o alegere sau o numire —, voievodul muntean se adresează patriarhului de la Constantinopol şi împăratului bizantin — de-acum rămas doar cu prestigiul, nu şi cu puterea ele odinioară — şi obţine ca Mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulţi enoriaşi din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeş, la Curtea lui de „Domn autocrat al ţării Româneşti” (autocrator era termenul grecesc şi samodrjavnîi, termenul slavon).

Cam în aceiaşi ani clădeşte frumoasa biserică domnească de la Curtea de Argeş, unde îl găsim în pronaos: personaj mărunt şi smerit, zugrăvit îngenuncheat în faţa chipului lui Cristos, al Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae, sfânt foarte venerat în Biserica răsăriteană; probabil, de atunci, îl întâlnim în documentele greceşti cu dublul nume Nicolae Alexandru. (Istoricul Daniel Barbu a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că la acea vreme o schimbare de nume în cursul domniei nu putea avea loc decât în caz de schimbare de confesiune, eventual şi cu un nou botez.) Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforţările Bisericii catolice şi curţii maghiare de a lega Ţara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care ţinea de veacuri majoritatea locuitorilor ţării.

Această întorsătură n-a fost — se înţelege — pe placul regelui Ungariei Ludovic I, unul dintre marii suverani ai dinastiei angevine, care a continuat presiunea şi asupra succesorului lui Nicolae Alexandru, Vladislav — rămas în memoria populară sub numele de Vlaicu Vodă. Dar nici acesta n-a schimbat linia politică a predecesorului său, ba a îndrăznit chiar să opună rezistenţă cu armele, ajungând în cele din urmă, în 1368, la un compromis favorabil ţării sale: regele Ungariei, în schimbul jurământului de credinţă, îi recunoştea domnia asupra Ţării Româneşti şi Severinului, şi-i dădea ca feudă şi ducatul Făgăraşului, dincolo de munţi.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Anul 1330 în istoria românilor

Cronica pictata de la Viena

De câţiva ani se stinsese, în linie bărbătească, dinastia arpadiană a regilor maghiari. După ani de lupte între diverşi pretendenţi, se impune în sfârşit o rudă, pe linie maternă, a ultimilor arpadieni, Carol Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevină”) dintr-o ramură a regilor Franţei ajunsă domnitoare în sudul Italiei, în regatul de la Napoli. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „marele voievod” Basarab, căruia totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească în calitate de vasal.

Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab şi de legăturile sale cu bulgarii şi tătarii, şi încurajat de înfrângerea suferită la Velbujd, din partea sârbilor, de coaliţia bulgaro-valaho-tătară, Carol Robert intră în Muntenia, cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar la întoarcerea către Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în istoriografie cu numele greşit „Posada„), lovită şi din spate şi din coaste de ostaşi care prăvălesc bolovani de pe munţi, pe când calea înainte, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliţi de-a curmezişul. Trei zile de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare.

Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostaşii lui Basarab, cu cojoace în spinare şi căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul şi prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură. Celebra miniatură din Chronicum pictum a fost la originea unei greşite interpretări de care n-a scăpat nici Iorga, anume că oastea primilor noştri voievozi era formată doar din ţărani înarmaţi cu săgeţi şi că, la curtea domnească, portul şi moravurile trebuie să fi fost rustice. Descoperirea, în anii 1920, la Curtea de Argeş, a unui mormânt, într-o stare de miraculoasă conservare, în care se afla un membru probabil al familiei domnitoare, şi constatarea că acest „prinţ valah” era îmbrăcat în stofe scumpe, cu mărgăritare şi paftale în stil occidental, ca un prinţ sau un mare nobil ungur, au adus o revelaţie (de altfel logică): voievozii români, boierii şi cavalerii (li se zicea „viteji”) nu se puteau îmbrăca şi înarma decât la fel ca în ţările vecine cu care erau în strânsă legătură şi interdependenţă: taratul bulgar, regatul sârbesc, regatul ungar.

Dacă arcaşii rustici joacă un rol capital în „bătălia de la Posada”, asta nu înseamnă ca ei formau toată armata lui Basarab, care nu putea să nu fie formată, ca în întreaga Europă medievală, de o călărime cu platoşe, spade, suliţi şi securi, iar cei mai avuţi, cu zale. Şi în bătălia de la Azincourt, în 1415, unde regele Angliei Henric al V-lea îi învinge pe cavalerii francezi, mult mai numeroşi, acţiunea hotărâtoare a fost, la început, a pedestrimii de arcaşi adăpostiţi în spatele unor rânduri de ţăruşi — dar izbânda finală nu putea fi obţinută  decât de atacul masiv al cavalerilor. Aceasta era tactica vremii. Aşa trebuie să ne închipuim şi desfăşurarea ultimei faze a bătăliei de la „Posada”.

1330 este, aşadar, momentul când acest principat sau voievodat al Munteniei devine cvasiindependent. Dar independenţa în Evul Mediu nu are importanţa pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate ţările din Europa au domnitori care sunt mai mult sau mai puţin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei este vasalul regelui Franţei fiindcă posedă unele ducate şi comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie să presteze jurământ de credinţă unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el poate fi, ca putere, egal cu el. Să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii atât de temuţi, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui, vasalul Papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, e pentru a nu fi prea supus, pe urmă însă se împacă cu regele Ungariei şi prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul său, Nicolae Alexandru, prestează de asemenea jurământ regelui Ungariei; principele sau voievodul Moldovei, cum vom vedea, prestează jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcţiona sistemul feudal.

Apoi, regele Ungariei şi voievodul român aveau interese economice comune: să aibă acces liber la Marea Neagră pentru negoţul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu şi Braşov porneau drumuri comerciale către porturile controlate de negustorii genovezi pe Dunăre şi pe coasta Mării Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Albă şi până pe coastele Crimeei. Cu ajutorul regelui şi în numele lui, voievodul muntean, întorcându-se împotriva tătarilor, îşi întinde stăpânirea timp de câteva zeci de ani la nord de Delta Dunării până la Cetatea Albă, pe un întreg ţinut între Prut şi Nistru, care de-atunci a rămas pentru străini ţara lui Basarab, Basarabia (ţinut numit apoi de tătari şi turci Bugeac). Acest soi de condominium româno-ungar a trecut prin mai multe peripeţii până când, în secolul următor, ţinutul va fi cucerit de celălalt voievodat românesc, Moldova.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Cine a fost Basarab întemeietorul?

E dovedit că în ultimul pătrar al secolului XIII, cu toată persistenţa pericolului mongol, asistăm la o coborâre din Ardeal către Muntenia a unor elemente româneşti, ungureşti şi săseşti, atrase şi de belşugul câmpiilor, şi de negoţul de la Dunăre şi Marea Neagră. Câmpulung e mai întâi un centru comercial săsesc şi va avea cu vremea o importantă minoritate catolică, cu o frumoasă biserică. De asemeni, mica biserică din peştera de la Corbii de Piatră, în aceeaşi regiune, e datată — după stil — în jurul lui 1290 şi are, lucru neobişnuit, două altare unul lângă altul.

Pe de altă parte, ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea, aplică o politică discriminatorie împotriva românilor, a căror nobilime nu mai e chemată la adunările Dietei. Regii unguri,vasali ai Papei, au considerat ca o datorie demnă de o adevărată cruciadă să elimine pe „schismatici”, adică pe ortodocşi, din regatul lor. De aceea, cei din nobilimea română care nu treceau sub obedienţa Romei au fost de atunci excluşi din categoria nobiliară şi încetul cu încetul reduşi la starea de simpli ţărani. (La celălalt capăt al regatului, nobilimea croată n-a avut a suferi de această declasare fiindcă Croaţia fusese creştinată în rit apusean.) În orice caz, evenimentele din jurul anului 1290 justifică în mod straniu data transmisă de tradiţie ca fiind cea a coborârii legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului şi aşezarea sa la Câmpulung, iar sub urmaşii lui la Argeş, de unde îşi vor întinde curând autoritatea până la Dunăre. De la această origine „munteană” a dinastiei se trage probabil numele de Muntenia, dat tradiţional întregii ţări — ţară majoritar de şes.

Douăzeci de ani mai târziu, documente străine (ungureşti, papale, sârbeşti, bulgăreşti etc.) ne relevă, domnind peste toată Ţara Românească, ţara între Dunăre şi munţi, inclusiv Oltenia, pe„Basarab Mare Voievod” (atenţie: la origine Basarab e un prenume).

Ce înseamnă „Mare Voievod”? Înseamnă că acea căpetenie, voievodul Basarab, a reuşit să se impună peste toţi ceilalţi cneji şi voievozi români din acel teritoriu, fosta „Cumanie” şi fostul Banat de Severin. Înseamnă că şi urmaşii lui Litovoi şi eventual alţi cneji din Oltenia se închinaseră lui Basarab. Acesta e deci un primus interpares, primul între egali. Comparaţi cu Persia antică: Marele Rege, adică rege peste ceilalţi regi; cu India: Maharaja/raja; cu Etiopia: Regele Regilor etc. — acesta era sensul, chiar dacă curând (intenţionat sau nu) s-a confundat cu un epitet personal: Marele Basarab Voievod. De altfel, de îndată ce această întâietate, după domnia lui Basarab, n-a mai fost contestată, sintagma „Mare Voievod” a ieşit din uz.

Am mai multe motive de a crede că Basarab cobora dintr-o spiţă de şefi cumani. Nicolae Iorga a scris despre Basarab: „Numele e cuman… (apoi, subliniat) numai numele?” Dar nici marele Iorga n-a îndrăznit să ducă „ancheta” mai departe, atât de înrădăcinată e încă la noi concepţia că în istoria naţională unele lucruri se pot spune, iar altele nu. Un istoric contemporan, pentru a exclude ideea că Basarab ar fi putut fi de origine cumană, scrie că Basarab era sigur român, căci altfel n-ar fi putut avea gândul să unească pământul românesc… Ce aţi zice de un istoric francez, pătimaş adept al originii galo-romane a francezilor, care ar scrie: „Clovis (regele franc) sigur că era galo-roman, altfel n-ar fi putut avea ideea de a unifica Galia”?!

Vă îndemn la următorul exerciţiu: căutaţi cine a întemeiat, în Evul Mediu, toate noile state ieşite, pe rând, unele după sute de ani, din prăbuşirea Imperiului Roman: în Galia sunt franci, burgunzi şi vizigoţi; în Spania, vizigoţi, suevi şi vandali; în Italia, longobarzi — uneori au lăsat moştenire ţinutului şi numele lor: Franţa, Burgundia, Lombardia, Andalusia. Adaug că este o constantă a istoriei universale: când se surpă dinlăuntru un imperiu, niciodată noile state care apar ulterior în acelaşi loc nu rezultă din fapta foştilor băştinaşi, care rămân vreme îndelungată fără elite şi fără vlagă. Această observaţie e confirmată de istoria Egiptului antic, a Persiei, a Chinei, a Indiei… Repet, e ca un fel de lege naturală. Aşadar, ce contează dacă s-ar dovedi cumva că străbunii lui Basarab ar fi fost cumani? Departe de a fi o ciudăţenie, ar fi doar normal.

Iată câteva argumente în favoarea opiniei mele (căci nu ne putem întinde prea mult în cadrul prezentei lucrări):

— Nu numai numele lui Basarab e cuman, ci şi al tatălui său, Tocomerius (sau Thocomer), pe care regretatul orientalist Aurel Decei l-a dovedit cuman — varianta Tihomir, pe care o găsiţi în toate cărţile, e greşită. Să aibă oare nişte cneji slavo-români prenume cumane din tată în fiu la numai 100-l50 de ani de la năvălirea cumanilor? Puţin probabil.

— Cancelaria papală a considerat pe primii doi voievozi, Basarab şi NicolaeAlexandru, ca fideli ai Bisericii Romei, în ciuda unor „trădări”, după care cancelaria ungară se grăbea să-i califice drept „schismatici”; dar Curia romană nu se putea înşela. Or, dacă au fost originar catolici, nu puteau fi slavo-români, aceştia fiind de veacuri legaţi de Constantinopol; numai cumanii fuseseră botezaţi în rit roman. De altfel şi Basarab şi NicolaeAlexandru au avut soţii catolice.

— Cozia şi Hurezul au fost două dintre cele mai prestigioase ctitorii ale Basarabilor; ambele poartă nume cumane (cozia = nucet; hurez sau huhurez = pasăre de noapte).

— Se sugerează adesea că Basarab s-ar fi impus celorlalţi voievozi şi cneji români în calitate de căpetenie a lor împotriva tătarilor, dar n-avem nici un document care să evoce o asemenea acţiune, în schimb, există surse sârbeşti şi ungureşti după care Basarab ar fi fost ajutat de tătari într-o luptă pe care o duce împotriva sârbilor alături de bulgari (Velbujd, iunie 1330, bătălie unde aliaţii sunt învinşi de sârbi) şi în vestita bătălie zisă de la „Posada” (noiembrie 1330) împotriva ungurilor — despre care vom mai vorbi, căci e considerată „actul de naştere” al Ţării Româneşti ca unitate autonomă în cadrul Europei feudale.

E deci mai probabil că Basarab a fost acceptat ca „mare voievod” nu fiindcă ar fi dus lupte victorioase împotriva tătarilor, ci fiindcă ar fi fost cel mai capabil de a se înţelege cu ei. O origine cumană putea fi un atu la o vreme când tătarii occidentali (din Crimeea şi Bugeac) erau, majoritar, foşti cumani.

De altfel, marii cneji ruşi au procedat la fel, adică au preferat îndepărtata suzeranitate mongolă, care nu se atingea de credinţa şi datinile lor, unei dominaţii a puterilor catolice, mult mai constrângătoare. Cu câteva zeci de ani înainte de Basarab, marele erou al Evului Mediu rus, Alexandr Nevski, de la Novgorod, apoi din Vladimir, a ales aceeaşi cale: s-a luptat eroic împotriva apusenilor, învingând şi pe suedezi şi pe cavalerii teutoni — în schimb s-a dus să-şi plece genunchiul, smerit, în faţa Marelui Han al Hoardei de Aur. La fel vor face în veacul următor şi marii cneji ai Moscovei.

— Avem şi un document ciudat printre documentele transilvane de la începutul secolului  XIV: în 1325, un cleric ungur depune mărturie că un fiu de comite cuman a îndrăznit, în faţa
unui tânăr nobil maghiar, să-l ponegrească pe rege zicând că nu-i ajunge nici la gleznă lui Basarab! De ce tânărul cuman, dacă a vrut să-l înjosească pe regele Ungariei, nu l-a comparat cu regele Poloniei, cu cneazul de Halici sau cu vreun despot sârb — de ce l-a comparat cu voievodul Basarab, când acesta nu se distinsese încă învingând pe trufaşul rege? Nu cumva fiindcă era mândru de el, îl ştia de un neam cu el, poate chiar rudă?

— Mă întreb, în fine, dacă poreclei „Negru Vodă” dată de tradiţie „descălecătorului”, adică întemeietorului, poreclă pentru care s-au căutat tot felul de explicaţii, dintre care unele chiar năstruşnice, nu trebuie să i se păstreze explicaţia pe care o mai avea trei sute de ani mai târziu, când a fost culeasă de un celebru oaspete oriental în ţara noastră, Paul de Alep: i s-ar fi zis Negru Vodă pentru că era negricios la faţă! Or, un cuman era desigur negricios în ochii cnejilor noştri slavoromâni. De altfel, câteva decenii mai târziu, moldoveanul Miron Costin ne dă aceeaşi explicaţie! Avem o paralelă izbitoare în cazul scriitorului bizantin care, în veacul al XI-lea, vorbeşte primul mai amănunţit despre aromâni, generalul Kekaumenos: numele lui înseamnă pe greceşte „pârlitul la faţă”, „negriciosul” — porecla fusese dată bunicului său care era armean şi, probabil, mai oacheş decât grecii constantinopolitani!

Bineînţeles, nici unul dintre aceste argumente, singur, nu e concludent, dar, împreună, formează ceea ce se numeşte în jargonul juridic un mănunchi de prezumţii cel puţin tulburător.

Putem, în rezumat, închipui pentru descălecat „scenariul” următor: când în 1238-l240 cumanii din Episcopatul Milcovului şi din Muntenia noastră trec Carpaţii pentru a se pune la adăpost de năvala mongolă în regatul ungar, nu toţi vor fi acceptat să fie colonizaţi pe valea Tisei mijlocii. Mulţi — fiind deja amestecaţi cu românii sau chiar de-a binelea românizaţi (căci trebuie subliniat că toate sursele pe care le avem asupra lui Basarab îl califică drept valah) — vor fi ales să rămână printre români, şi la nord şi la sud de Carpaţi. Coborâtor dintr-un asemenea neam, „Negru Vodă” (Basarab, sau mai curând tatăl său Tocomerius — căci un document bisericesc din secolul XVII zice că Nicolae Alexandru era „nepot” al lui Negru Vodă), cu posesiuni, poate, şi la nord şi la sud de Carpaţi, izbuteşte să se impună altor căpetenii române, să se aşeze la Câmpulung, centru comercial săsesc, şi, unificând întregul
ţinut între Carpaţi şi Dunăre, să fie recunoscut „Mare Voievod” — deocamdată tot vasal al regelui Ungariei.

În tot acest răstimp, adică între 1247 (Diploma Ioaniţilor) şi începutul secolului XIV (primele informaţii despre Basarab), nu mai ştim nimic despre voievodul Seneslav din regiunea Argeş şi despre eventualii lui succesori.

 

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri