William Shakespeare. O viață

Ziua de 23 aprilie este una dintre cele mai fericite – și mai triste – zile din istoria literaturii. Este ziua din anul 1564 în care s‑a născut William Shakespeare (dacă mergem pe supoziția rezonabilă că a fost botezat trei zile mai târziu) și ziua în care a murit, cincizeci și doi de ani mai târziu. 23 aprilie 1616 este de asemenea ziua în care a murit Miguel de Cervantes, dar, fără îndoială, chiar și autorul lui Don Quijote ar accepta fără rețineri să rămână în umbra celui care e considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

Despre Shakespeare nu se poate spune că s‑a născut într‑o familie distinsă. Tatăl lui, John, era un prosper fabricant de mănuși care, din când în când, călca strâmb în afara legii. A fost amendat pentru grămada de bălegar pe care a lăsat‑o să se tot înalțe în fața casei și condamnat pentru că vindea lână pe piața neagră. Cândva un membru respectat al consiliului orașului, bătrânul Shakespeare a asistat încet, încet la propriul declin social până la punctul în care cererea sa pentru obținerea unui blazon al familiei a fost respinsă de College of Heralds.

Detaliile privind prima parte a vieții bardului sunt sumare. La optsprezece ani s‑a căsătorit cu Anne Hathaway, în vârstă de douăzeci și șase de ani care, în ziua nunții, era deja însărcinată în trei luni. În 1585 familia Shakespeare se lărgește odată cu nașterea unor gemeni. Cam tot pe‑atunci Shakespeare dispare fără urmă, cum s‑ar zice. Speculațiile privind activitatea lui din următorii șapte ani curg una după alta. Unii spun că ar fi muncit ca scrib, grădinar, vizitiu, marinar, tipograf sau cămătar. Un fanatic al bardului susținea chiar că scriitorul ar fi petrecut ceva timp îmbrăcând veșmântul de călugăr franciscan. Puțin probabil să aflăm vreodată adevărata poveste.

Despre Shakespeare auzim din nou în 1592, când un camarad dramaturg îl critică în presă numindu‑l „corb obraznic care se împăunează cu penele noastre“. Virulența remarcii demonstrează faptul că tânărul Will atinsese deja un oarecare grad de notorietate la Londra.

Chiar dacă astăzi primele lui piese de teatru pot părea puțin nefinisate, la vremea respectivă au cunoscut un succes enorm de public. Încasările pentru piese mai fără perdea precum Comedia erorilor sau tragedii sângeroase ca Titus Andronicus i‑au permis lui Shakespeare să ducă traiul lipsit de griji al unui moșier, statut spre care aspirase dintotdeauna. Will umbla cu tot felul de învârteli și afaceri cu imobiliare, se ocupa cu cămătăria și, dacă era nevoie, făcea apel la lege pentru a‑și recupera banii; pe lângă astea a cumpărat o parte din Globe Theatre, astăzi numit Skakespeare’s Globe, devenind astfel un om înstărit. În plus, își înșela fără nicio reținere soția, i‑a arătat degetul (mijlociu) perceptorului și, în general, se comporta ca un om fără scrupule, mai presus de lege și de moralitatea burgheză. Ne mai mirăm de ce îl iubim atât de mult pe omul ăsta?

Nu‑i mergea deloc rău lui Shakespeare când s‑a mutat la moșia sa din Stratford, în 1613, și i‑a mers chiar și mai bine apoi, când a devenit un nume cunoscut în literatură. Desigur, încă mai sunt voci care susțin că un om cu origini atât de umile și cu o educație atât de puțin aleasă nu avea cum să scrie acele piese minunate. Dar majoritatea celor care susțin aceste lucruri sunt niște excentrici ca Samuel Taylor Coleridge, Henry James, Charles Dickens, James Joyce și Sir John Gielgud, asta ca să dăm numai câteva exemple. Unii merg până într‑acolo încât spun chiar că Regina Elisabeta I a fost cea care a scris piesele lui Shakespeare, deși cum ar mai fi putut scrie după moartea ei, în 1603, rămâne un mister. Adevăratul Shakespeare a mai trăit până în 1616, când s‑a îmbolnăvit – posibil după o băută zdravănă – și a murit la 52 de ani, o vârstă venerabilă (pentru acele vremuri).

---

sursa: Robert Schnakenberg, Viața secretă a marilor scriitori, trad. și note de Mădălina Vasile, București, Art, 2017