Tacitus consideră anul 58 e.n., atunci când Nero cunoscuse pe Sabina Poppaea, ca „începutul unui şir de mari nenorociri pentru stat”. Logodna şi apoi îndemnul Poppaeei îl transformaseră pe împărat într-o fiară îndrăgostită care, pentru liniştea amorurilor sale, şi-a ucis chiar mama.
Noua metresă a împăratului avea cinci-şase ani mai mult decât Nero, care împlinea acum 20 de ani. Tatăl Poppaeei se numea Titus Ollius şi făcea parte din tagma ecvestră a Romei. Fiica sa îşi luase însă numele după al bunicului său dinspre mamă, Poppaeus Sabinus, bărbat distins, fost consul şi răsplătit cu triumful, pentru faptele sale de arme. Tatăl Sabinei n-a avut timp să se remarce în viaţa publică: la începutul carierei sale a fost ucis de către Tiberius, din pricina prieteniei lui cu Seianus. Suetonius pretinde că Ollius era quaestor în momentul condamnării la moarte.
Micuţa Sabina Poppaea a rămas de timpuriu orfană şi a fost crescută în casa bunicului. Mama sa întrecea în frumuseţe pe toate femeile din Roma, frumuseţe pe care a transmis-o şi fiicei. Faima Sabinei Poppaea s-a mărit prin averea moştenită de la bunic, prin vorba sa atrăgătoare şi prin isteţimea minţii. De aceea, Tacitus (Anale, XIII, 45) spunea despre această femeie ,,că avea totul afară de un suflet cinstit”, fiindcă „înfăţişarea ei arată cuminţenie, dar faptele — dezmăţ. Ieşea destul de rar pe stradă şi numai cu scopul de a produce vâlvă în jurul ei”. Pe cap îşi aranja un văl, în aşa fel ca să-i acopere numai o parte a feţei, stârnind astfel curiozitatea bărbaţilor dornici a-i vedea în întregime chipul. „Nu s-a lăsat tulburată niciodată de gura lumii — scrie Tacitus (Anale, XIII, 45) — nefăcând deosebire între soţi şi amanţi; nelăsându-se subjugată de simţămintele sale proprii sau de simţămintele altuia pentru ea; împărţea plăcerile acolo de unde trăgea foloase”.
Primul soţ al Sabinei Poppaea a fost cavalerul roman Rufrius Crispinus, cu care a avut un fiu. Acest fiu, copil încă, jucându-se de-a generalul şi de-a împăratul, a fost înecat în mare din ordinul lui Nero. A devenit repede adulteră cunoscând pe Marcus Salvius Otho, un tânăr iubitor de plăceri ca şi ea, care făcea parte din anturajul dezmăţat al lui Nero. Acesta este viitorul împărat din anul 68 e.n. Din amantă îi deveni repede soţie. Noua căsnicie se arăta fericită până în momentul când Otho comise imprudenţa de a-şi lăuda faţă de Nero pe graţioasa sa soţie. „Otho lăuda în faţa împăratului frumuseţea şi gingăşia soţiei sale, fie că, îndrăgostit cum era, nu mai avea control asupră-şi, fie că voia să aprindă în Nero dorinţa, pentru ca apoi, având amîndoi aceeaşi femeie, noua legătură cu împăratul să-l facă şi mai puternic la curte. Adesea, sculându-se de la ospeţele împăratului, era auzit spunând mereu că el se duce la aceea căreia zeii i-au dăruit nobleţe, frumuseţe, bunuri după care toţi jinduiesc, dar de care numai cei fericiţi se pot bucura” (Tacitus, Anale, XIII, 46).
Curiozitatea lui Nero de a o cunoaşte îi aduse o invitaţie la palat. În curând, Sabina Poppaea devenea adulteră pentru a doua oară, sau după cum spune Dio Cassius „doi bărbaţi se foloseau în acelaşi timp de ea”. Dar până să ajungă în braţele lui Nero, Poppaea se folosi de un abil joc feminin, ca să aţâţe simţurile unui tânăr pornit numai spre plăceri. Folosea vorbe dulci şi şiretlicuri de inocentă, de femeie slabă în iţele iubirii, faţă de un bărbat frumos ca Nero. Atunci când împăratul fu cuprins de o dragoste nebună după această femeie şireată, Poppaea schimbă tactica artificiilor sentimentale. Se arătă mândră, refuza să stea mai mult de două nopţi cu Nero, îi amintea că este măritată, că este subjugată de Otho, un bărbat excepţional de bun, şi că nu doreşte să-şi piardă această căsnicie. Insista mai ales asupra corectei comportări şi fineţei sufleteşti a bărbatului său, vrednic de o treaptă mai înaltă în aparatul de stat, zicea ea. Pe de altă parte, îi reproşa lui Nero că este subjugat de Claudia Acte, o fostă sclavă de la care deprinsese numai apucături grosolane şi murdare.
O primă consecinţă a acestor conversaţii a fost înlăturarea lui Otho din suita de prieteni apropiaţi ai împăratului. Amicul de chefuri al lui Nero ar fi avut o soartă tristă, dacă în favoarea lui nu ar fi intervenit Seneca. Pentru a fi îndepărtat din Roma şi de primejdie, Otho este numit guvernator al provinciei Lusitania (actuala Portugalie). Acolo a rămas până la războiul civil din anii 68/69, când destinul l-a ridicat şi pe el pe tronul Romei, doar pentru câteva luni. Se mai spune că, odată îndepărtat de putregaiul aristocratic al capitalei, de Poppaea şi de Nero, acest om fără frâu în viaţa sa particulară s-a debarasat de traiul destrăbălat din trecut şi, ca guvernator al Lusitaniei, timp de aproape zece ani, a dus o viaţă cinstită şi demnă.
Dorea să ajungă împărăteasă, trecând peste cadavrele Agrippinei şi Octaviei
Rangul social şi ambiţia o îndemnau acum pe Poppaea să aspire la ceva mai mult, decât la situaţia de metresă oficială a împăratului. Dorea să ajungă împărăteasă, trecând peste cadavrele Agrippinei şi Octaviei. — „Aceasta (Poppaea) pierzând nădejdea în căsătoria ei cu Nero şi în despărţirea de Octavia, câtă vreme Agrippina era în viaţă, îi aducea lui Nero tot soiul de învinuiri. Câteodată îi spunea în glumă: ţâncul care ascultă de îndemnurile altora dovedeşte nu numai că este lipsit de putere de împărat, dar că e lipsit chiar de libertate. Căci pentru care pricină o tot amână cu nunta? Nu cumva nu e atras de frumuseţea ei şi este nemulţumit că bunicii i-au fost încărcaţi de triumfuri? Ori se teme că nu-i va zămisli ea prunci? Oare nu-i preţuieşte sinceritatea sufletului său? Se înspăimânta ca nu care cumva soţia lui să dea în vileag jignirile aduse senatorilor, să-i dezvăluie ura poporului împotriva mamei lui din pricina trufiei şi lăcomiei ei? Iar dacă Agrippina nu poate îngădui ca noră decât o vrăjmaşă a fiului ei, atunci ea să fie redată căsniciei lui Otho. Ea se va duce unde va vedea cu ochii, ca mai degrabă să audă batjocurile aduse împăratului decât să le vadă şi să fie vârâtă în primejdiile îndreptate împotriva lui” (Tacitus, Anale, XIV, 1).
Acest şantaj era însoţit de lacrimi şi de şiretlicuri specifice femeilor adultere, şi îl zăpăceau pe îndrăgostitul Nero. A urmat după aceasta uciderea Agrippinei la Misenum. Cam în aceeaşi vreme, Nero angaja în serviciul său pe „Sophronius Tigellinus, la care sălăşluiau laolaltă vechea lipsă de ruşine şi reaua faimă” (Tacitus, Anale, XIV, 51). Ajuns prefect al pretoriului, sinistrul personaj, alături de Poppaea, nu a făcut altceva decât să fie părtaş şi să încurajeze desfrânările lui Nero. Procesele şi crimele s-au înmulţit, Nero a coborât în circ, ca să cânte sau să alerge cu carul. Sfaturile cuminţi ale lui Burrus şi Seneca nu mai erau ascultate de zvăpăiatul împărat; în anul 62 murea Burrus, şi Seneca, oarecum dizgraţiat, părăsea şi el curtea. „Partidul virtuţii” după cum spune Tacitus, dispărea de la palat. Toate aceste dispariţii lăsau câmp liber Sabinei şi lui Tigellinus care l-au împins pe Nero către un despotism oriental.
Repudierea şi moartea Octaviei
Repudierea şi moartea Octaviei, cerute insistent de Poppaea, au fost aranjate de către Tigellinus. Lăsând la o parte orice teamă, a izgonit-o pe Octavia sub motiv că această femeie, pe atunci în vârstă de 20 ani, este stearpă. Nero a căutat să însceneze şi o acuzaţie de adulter împotriva Octaviei, prin schingiuirea sclavelor din serviciul ei. Nefericitele roabe au suportat cu demnitate tortura sau moartea şi n-au spus nimic compromiţător pe seama celei mai virtuoase femei din Roma, mult iubită de popor. Se spune că lui Tigellinus, ce conducea ancheta, o sclavă i-ar fi strigat că mai curat este trupul ei decât gura spurcată a prefectului. La adăpostul unui divorţ legal, Octavia a fost repudiată şi a primit domiciliu forţat în fosta casă a lui Burrus. Mai pe urmă, ea a fost relegată în Campania, pusă acolo sub pază militară. Dar, de astă dată se auziră nemulţumiri din sânul poporului, mai ales că Nero intenţiona ca, după semnarea actului de divorţ, să se căsătorească imediat cu Poppaea. De teamă, o rechemă pe Octavia la Roma. Fu un adevărat delir popular spre Capitoliu, unde statuile Poppaeii au fost sfărâmate, iar ale Octaviei, purtate pe umeri şi acoperite cu flori. Mulţimea a pătruns chiar în palat unde Poppaea era scoasă din minţi din cauza furiei poporului. Căzând în genunchi în faţa împăratului, îl imploră să grăbească căsătoria lor.
Nero se gândi atunci la alte înscenări pentru compromiterea Octaviei ca adulteră. Îşi reaminti de Anicetus, omorâtorul mamei sale, o fire ticăloasă, căruia îi reuşiseră toate fărădelegile, şi un neîntrecut născocitor de mârşăvii — atunci când i se făgăduia o copioasă răsplată. Ameţit probabil de băutură, la un moment dat, Anicetus dezvălui public ceea ce pusese la cale cu împăratul şi totul a fost compromis.
Nero se hotărî atunci să treacă la o acţiune directă şi brutală împotriva nefericitei Octavia. O acuză printr-un edict că l-a corupt pe Anicetus, că este stearpă din cauza desfrânării şi a unui avort, că nu a dorit să lase un vlăstar ca moştenitor al tronului etc. Octavia fu exilată în insula Pandateria (azi Pantellaria), privită şi de astădată cu milă de oameni, ca într-o zi de înmormîntare. La numai 12 zile după pronunţarea divorţului, Nero s-a căsătorit oficial cu Poppaea.
Gândul morţii pusese deja stăpânire pe nefericita principesă, de îndată ce luase calea surghiunului. La câteva zile după debarcarea sa în insula amintită, sosi un ordin ca Octavia să-şi curme zilele. Fiindcă ea a refuzat să-şi ridice singură viaţa: — „…a fost legată în chingi şi i s-au deschis vinele la toate încheieturile şi, cum sângele-i contractat în vine, din pricina spaimei, i se scurgea prea anevoie, Octavia e înăbuşită în aburii unei băi cu apă clocotindă. La aceasta s-a mai adăugat o grozăvie şi mai cutremurătoare: capul i-a fost tăiat şi adus la Roma pentru a fi arătat Poppaeii” (Tacitus, Anale, XIV, 64).
Sabina Poppaea se considera acum satisfăcută, Nero era numai al ei şi putea să-i aducă un moştenitor dorit de împărat. În adevăr, Poppaea născu în anul 63 o fetiţă, numită Claudia, primită cu mare bucurie de către Nero şi declarată Augusta încă din leagăn, cinstire acordată concomitent şi mamei! S-au adus mulţumiri zeilor, s-au ridicat temple zeiţei Fecundităţii, dar toate acestea au fost zadarnice. După patru luni de la naştere, fetiţa s-a stins din viaţă.
Poppaea a fost martoră la incendiul Romei din anul 64 e.n., la multele orgii şi crime ale dementului şi la represiunile ordonate de sângerosul despot, dar niciodată nu a căutat să-l oprească de pe drumul teroarei. Tot Nero avea să-i aducă şi ei sfârşitul.
Sfârşitul
Întors de la unele jocuri de circ, în anul 65 e.n., Nero avu câteva dezlănţuiri de mânie faţă de împărăteasă. Furios, tiranul a izbit-o în pântece cu piciorul, deşi ştia că Poppaea era însărcinată. Lovitura i-a fost fatală şi, în câteva zile, pleca şi ea spre împărăţia lui Hades. Trupul defunctei n-a mai fost incinerat, ci îmbălsămat, după obiceiul regilor străini. S-au organizat funerarii publice şi Nero, îndoliat, „a proslăvit de pe tribună frumuseţea ei, şi pentru că fusese mama unui prunc zeificat, şi pentru că, în loc de adevărate virtuţi, avusese parte de alte daruri ale norocului” (Tacitus, Anale, XVI, 6).
Moartea Poppaeii a fost regretată numai oficial, dar pentru popor a fost un prilej de veselie din cauza desfrânării şi cruzimii ei. Chiar Nero a oprit orice fel de cinstire publică cu prilejul înmormântării, ceea ce a făcut să crească valul de ură împotriva acestei femei, şi în viaţă lipsită de suflet.
Dispreţul mulţimii faţă de împărăteasă crescuse şi din cauza luxului ei foarte mare. Dio Cassius (LXII, 28) arată că hamurile de la trăsurile sale erau cu totul aurite. Principala ei grijă fusese păstrarea frumuseţei feţei şi a frăgezimii corpului său. Dio Cassius ne relatează că peste tot Sabina Poppaea era însoţită de cinci sute de măgăriţe care fătaseră de curînd; acestea erau mulse zilnic, ca împărăteasa să se poată scălda în laptele lor… considerat ca cel mai bun remediu pentru păstrarea frumuseţii pielei. Se îngrijea prea mult de faţa şi de strălucirea corpului pe care le controla zilnic în oglindă şi le ungea cu diferite pomezi sau farduri.
sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972
ISTORII REGĂSITE 