Tatăl în mitologie

zeus mitologie

Rolul patern, central în societatea patriarhală a lumii clasice, este prezentat în mitologie în legătură cu unii zei şi eroi şi în diverse contexte care evidenţiază fie autoritatea tatălui (exercitată când în mod just, când cu aroganţă şi în consecinţă când acceptată, când negată şi respinsă de fii, care pot ajunge până la paricid), fie puternica legătură afectivă dintre el şi fiii săi.

În lumea divină sunt prezentate două generaţii de zei, personificate de Uranos şi Cronos, pentru care fiii reprezentau o ameninţare; amândoi încearcă să evite pericolul de a fi detronaţi de descendenţii lor, recurgând la diverse sisteme (Uranos închide în pântecele Geei fiii pe care îi naşte aceasta; Cronos îi înghite imediat după naştere), dar amândoi sunt în cele din urmă învinşi de generaţia mai tânără.

Zeus este tatăl unui şir nesfârşit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu soţia sa Hera, ci cu un mare număr de alte divinităţi şi femei muritoare: sunt nenumăraţi eroii care pretind că s-au născut ca urmare a îmbrăţişărilor lui Zeus cu vreo eroină. Zeus este numit în epos tatăl tuturor zeilor, titlu care îi sporeşte şi îi subliniază autoritatea: „Părinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, îl invocă Atena în Odiseea (1.45,1.81). Fii numeroşi au şi Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea îşi zămislesc urmaşii unindu-se cu femei muritoare.

În faţa atâtor stirpe de fii, mitologia descrie însă rareori, la zeii care i-au adus pe lume, sentimente de profundă afecţiune paternă. Mai frecvent se întâmplă ca astfel de sentimente să apară când tatăl este un muritor (întrucât există şi uniuni între un muritor şi o zeiţă, de pildă Peleu şi Thetis: în acest caz, încercările mamei de a-i face nemuritori pe propriii fii, arzându-le părţile muritoare, trezeşte instinctul patern al lui Peleu, care reuşeşte să-l sustragă periculosului ritual pe micul Ahile.

Coborând din lumea zeilor în cea a oamenilor, povestirile ce au drept protagonişti taţi profund ataşaţi de fiii lor sunt extrem de numeroase. Este cazul celebru al lui Hector, eroul troian tată al micului Astianax sau Scamandrios. Pasajul în care eroul îşi ia rămas bun de la fiul său este unul dintre cele mai emoţionante din Iliada: „Cum îl văzu pe copil, zâmbi şi-l privi pe tăcute”; iar când vrea să-l îmbrăţişeze pe micuţ, „spre fiul său braţele-ntinse/ Falnicul Hector, dar el cu ţipăt se-ntoarse la sânul/ Fetei cu brâul frumos, de spaimă lovit la vederea/ Hainei de aramă şi a crestei făcute din coamă/ Lungă de cal care-n chivără tot fâlâîia îngrozitoare./ Râse privind pe copil şi tatăl şi mama-i cinstită./ Coiful îndată şi-l scoase din cap după asta măreţul/ Hector şi-l puse jos, de-a stat orbitor de sclipire./ După ce-apoi îşi sărută copilul şi-l leagănă-n braţe, […] întinse pe prunc la nevastă-sa-n braţe”.

Printre cuplurile tată-fiu cele mai celebre din mitologie figurează şi cel reprezentat de Ulise şi Telemah. Întâlnirea lor şi recunoaşterea tatălui de către fiu, descrisă în cântul 16 din Odiseea, are loc în coliba porcarului Eumeu, care îl recunoscuse deja pe eroul întors de la Troia; Telemah se întorsese la rândul său dintr-o expediţie în timpul căreia încercase să afle veşti despre tatăl său, iar cântul începe cu scena emoţionantei îmbrăţişări dintre Eumeu şi Telemah, care anticipează şi prefigurează astfel, prin forţa afectelor şi sentimentul patern al bătrânului servitor faţă de tânărul stăpân, îmbrăţişarea ulterioară dintre Ulise şi Telemah: … cum un duios părinte/ Primeşte după zece ani de zbucium/ Pe fiul său venit din ţări străine,/ Pe fiul singur şi născut târziu, tot astfel/ Pe Telemah îmbrăţişa porcarul/ Şi-l săruta mereu” (16.17 şi urm.); iar scena ajunge la punctul culminant când Ulise îi dezvăluie identitatea sa lui Telemah, care nu-l recunoscuse: „«…Eu sunt bietul tău părinte,/ Acela după care-oftezi şi suferi/ Aşa de mult năpăstuit de oameni/ Necruţători». Aşa vorbi, şi fiul/ îşi sărută şi-i curgeau pe faţă lacrimi”.

O altă imagine emblematică a dragostei paterne provine din poezia latină: este vorba despre Enea, care părăseşte Troia mistuită de flăcări cu tatăl său Anhise în spinare şi cu micul Ascaniu de mină, scenă descrisă de Vergiliu în cântul 2 al Eneidei: trei generaţii se reunesc pe fundalul cetăţii distruse.

Mai frecvente decât scenele de dragoste părintească sunt însă în mitologie episoadele în care taţii exercită faţă de fiii lor o autoritate absolută: uneori, avertizaţi de un oracol care le prevesteşte mari nenorociri din partea urmaşilor, ei hotărăsc să-şi abandoneze propriii fii abia născuţi, ca în cazul lui Laios cu Oedip sau al lui Priam cu micul Paris; adesea ei impun condiţii greu de satisfăcut pretendenţilor la mâna propriilor fiice, ca în cazul lui Enomaos, tatăl Hipodamiei, sau îi constrâng printr-un jurământ, ca în cazul lui Tindar, tatăl Elenei. Siliţi de imperative pe care le consideră superioare, ei pot ajunge până acolo încât să decidă sacrificarea propriilor fii, ca în cazul lui Agamemnon, dispus să-şi jertfească pe rug fiica, pe Ifigenia, doar ca să obţină de la Artemis vânturile prielnice pentru ca flota ahee să poată ridica ancorele şi să plece spre Troia; Ovidiu exprimă cât se poate de sugestiv această idee (Metamorfoze, 12.29-30): „interesul obştesc a învins mila şi tatăl s-a supus datoriei sale de rege”.

În unele legende deosebit de sumbre se povesteşte despre părinţi care oferă zeilor drept prânz propriii fii, ca în cazul lui Tantal, tatăl lui Pelops, sau care se răzbună pe duşmani făcându-i să-şi mănînce, fără ştirea lor, propriii fii, ca în cazul lui Atreu, care îi pregăteşte un astfel de macabru festin fratelui său Tiest.

Episoadele de paricid sunt frecvente printre eroi. Instigate de Medeea, care le convinge că în felul acesta îi vor reda tatălui lor tinereţea, fiicele lui Pelias îşi ucid părintele, tăindu-l în bucăţi pe care le pun să fiarbă într-un cazan; potrivit legendei, Telegonos, fiul lui Ulise şi al vrăjitoarei Circe, este responsabil de moartea tatălui său. Cazul cel mai celebru şi mai dramatic de paricid pe care îl aminteşte mitologia este însă cel al lui Oedip, care, fără să-şi recunoască tatăl, pe Laios, îl ucide provocând o serie de evenimente tragice. Paricidelor produse ca urmare a unor conjuncturi nefericite li se adaugă altele săvârşite în deplină cunoştinţă de cauză, cum este cel comis de Ciane, violată de propriul său tată (relaţiile incestuoase între părinţi şi fii nu sunt deloc rare în mitologie), sau cel al Scilei, îndrăgostită de Minos, care pentru a-şi ajuta iubitul să-l învingă în război pe tatăl ei nu ezită să-i reteze acestuia firul de păr purpuriu care îl ţine în viaţă.

sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: