Îmbrăcămintea în Grecia antică

Îmbrăcămintea – asupra căreia desenele de pe vase furnizează o documentaţie suficientă – era în epoca clasică mai simplă decât în timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci era marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci doar prin broderiile sau prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor.

Nici chiar sclavii nu se îmbrăcau deosebit de cetăţeni. Ţesături din ţări îndepărtate, ca mătasea sau bumbacul, erau aproape inexistente; excepţie făceau ţesăturile de in – la început importate din Asia Mică; apoi inul a fost cultivat şi în Grecia continentală şi în câteva insule din Marea Egee. Materialul folosit în mod curent era lâna; părul de capră – pentru veşmintele grosolane ale păstorilor şi ale populaţiei sărace.

Hainele – tunica, mantia, hlamida – nu erau confecţionate şi ajustate prin cusături şi tăieturi după forma corpului, ci constau dintr-o bucată dreptunghiulară de stofă, care se purta drapată, lăsată să cadă liber pe corp, prinsă doar la mijloc cu o centură, pe umăr cu o agrafă sau cu un nod, şi doar cu câteva puncte cusute. Tunica, scurtă până la genunchi, legată la mijloc cu un cordon, fixată pe umărul stâng cu o fibulă, lăsând liberă partea dreaptă a bustului, era veşmântul cel mai obişnuit, purtat chiar şi de sclavi  sau de mateloţi. O variantă era tunica prinsă cu câte o agrafă pe amândoi umerii şi cu multe pliuri la mijloc. Uneori putea avea – după model persan – şi mâneci lungi, cusute. Se mai purta, apoi, şi în epoca clasică vechea tunică ioniană, lungă până la glezne; o purtau preoţii şi, în general, era o haină de ceremonii. Tunica se purta direct pe corp (lenjerie intimă nu exista) şi nu se scotea nici noaptea.

Peste tunică se purta drept manta (himation) o bucată dreptunghiulară de stofă (pe care cei eleganţi o aveau cu dungi în culori), nefixată cu nimic, înfăşurată liber în jurul corpului, cu multă eleganţă şi lăsând libertatea mişcărilor. Cum tinerii spartani purtau această manta fără tunică, direct pe corp, mulţi atenieni – probabil cei mai săraci – îi imitau. Mantaua soldaţilor şi a călăreţilor, de culoare purpurie – hlamida – era mai scurtă şi prinsă pe umăr cu o agrafă.

Veşmintele femeilor nu se deosebeau esenţial de cele ale bărbaţilor decât prin calitatea mai fină şi uneori prin transparenţa ţesăturilor (femeile purtau mult ţesături de in), prin culorile mai vii şi, desigur, printr-o ajustare mai cochetă.

Simplitatea caracteriza şi încălţămintea. Sclavii şi oamenii din popor umblau mult desculţi (în casă de obicei toţi stăteau desculţi). De obicei se purtau sandale (ale femeilor erau elegante  şi în modele mai variate); dar în afara oraşului sau la drumuri mai lungi, un fel de ghete. Bărbaţii nu purtau nimic pe cap, decât cei de la ţară – un fel de bonetă înaltă, de fetru sau chiar de piele; în călătorii purtau pălării, înalte şi cu boruri largi.

Umbrele pliante, evantaie, poşete, sutiene, apoi piepteni de fildeş sau de os şi oglinzi de bronz sau de argint, bijuteriile obişnuite şi panglicile care susţineau formele variate de coafură, perucile confecţionate din păr natural, depilatoare, parfumuri şi coloranţi pentru vopsitul părului (preferinţa categorică era pentru părul blond) – toate aceste articole completau garderoba şi nevoia de cochetărie a unei femei elegante.

Bărbaţii nu foloseau bijuterii, în afara unui inel cu pecete. Unii bărbaţi însă purtau – sub influenţa modei ioniene – şi colane şi cercei. Purtau părul tuns scurt (dar tinerii foarte eleganţi îl aveau foarte lung, ca spartanii), barba tăiată ascuţit sau oval (atenienii, mai scurtă decat spartanii), – pentru ca la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr. barba să dispară complet în toată lumea elenistică. În epoca clasică însă sclavii şi atleţii îşi rădeau barba şi capul. Femeile elegante aveau feluri variate şi complicate de pieptănături, dar şi bărbaţii eleganţi se coafau.

Sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.III, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2003