Politica reformatoare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească, atesta uniunea personală care trebuia recunoscută de Marile Puteri. În condiţiile existenţei a două guverne şi a două adunări legiuitoare, obiectivele principale ale domnitorului erau: recunoaşterea dublei alegeri, realizarea unirii politice şi administrative depline şi recunoaşterea ei, crearea unui plan de reforme care să modernizeze societatea românească.

Marile Puteri, cu toate obiecţiile imperiului Habsburgic şi ale Imperiului Otoman, au acceptat dubla alegere (martie – august 1859, în cadrul Conferinţei de la Paris).

În plan intern, au fost unificate serviciile vamale şi serviciul telegrafic, au fost promovate elemente ale burgheziei în aparatul de stat, au fost numiţi funcţionari munteni în Moldova şi invers, a fost creată urmata unica, cu sediul la Floreşti (lângă Ploieşti) şi a fost înfiinţat primul minister – Ministerul de Război. Capitala a fost stablită la Bucureşti, iar stema reunea simbolurile celor două spaţii geografice.

La sfârşitul anului 1861, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, Marile Puteri au convins sultanul să emită un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Al.I. Cuza.

„Proclamaţia“ către ţară adresată de domnitor făcea cunoscut succesul obţinut şi proclama unirea deplină şi naşterea naţiunii române: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”. Astfel s-a constituit, la 22 ianuarie 1862, prima Adunare legiuitoare şi cel dintâi guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu.

Instabilitatea guvernamentală, în special în perioada 1859-1862, a fost determinată de lipsa exerciţiului politic de tip democratic, de contradicţiile existente în Conventie şi de fragilitatea clasei politice româneşti.

Considerat cel mai important pentru activitatea sa reformatoare, guvemul condus de Mihail Kogălniceanu a fost instalat la 11 octombrie 1863.

În noiembrie 1863, la deschiderea lucrărilor Adunării legislative, Al.I. Cuza anunţa în mesajul său programul legislativ: reforma electorală, cea agrară, organizarea armatei, reforma instituţiilor publice, secularizarea averilor mănăstireşti.

La 25 decembrie 1863 a fost votată Legea de secularizare a averilor mănăstireşti, care reprezentau 25% din pământul arabil. Este vorba despre averile mănăstirilor închinate, deci puse de domnitori sub patronajul Patriarhiei de la Constantinopol. Confonn legii, aceste bunuri trec în proprietatea statului, veniturile aparţinând bugetului.

Perioada decembrie 1863 – mai 1864 se caracterizează printr-o activitate legislativă bogată: sunt adoptate legi după modelul francez: Codul civil (care garanta libertatea persoanei şi egalitatea în faţa legilor), Codul penal, legea contabilităţii, legea organizării judecătoreşti.

Măsura reformatoare care va stârni disputa între guvem şi Adunarea legislativă (Camera) este legea rurală. Proiectul prezentat de Mihail Kogălniceanu a fost respins de adunarea dominată de conservatori, guvernul primind vot de neîncredere, ceea ce însemna că este obligat să se dizolve. Domnitorul a preferat să menţină guvenul şi, prin lovitura de stat din 2 mai 1864, a dizolvat forul legislativ.

Actul de la 2 mai 1864 a însemnat atât dizolvarea Adunării şi menţinerea guvernului, cât şi elaborarea unei noi legi fundamentale de organizare a statului, cunoscută sub numele de Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, şi a unei noi legi electorale.

Statutul dezvoltător, aprobat prin plebiscit (acţiune de consultare a opiniei publice, care se pronunţa prin „da“ sau „nu“ asupra unei hotărâri majore), prevedea:
– sporirea considerabilă a prerogativelor domnului (are şi iniţiativă legislativă, numeşte un sfert din membrii Senatului (Corpul Pondcrator) şi pe preşedintele Camerei;
– legile sunt elaborate de Consiliul de Stat, înfiinţat în 1864, iar dreptul de a primi petiţii revenea numai Senatului;

Prin legea electorală creştea considerabil numărul alegătorilor, care se împărţeau în două categorii:
– alegătorii primari, care votau prin delegaţi 1 la 100 şi erau plătitori de impozit (48 de lei, cei de la sate.,80 – 100 de lei, cei de la oraş);
– alegători direcţi, care erau plătitori de impozit (4 galbeni, pensionari şi intelectuali).

La 14 august 1864, Al.I. Cuza a promulgat legea rurală, pe care a însoţit-o de o Proclamaţie în care arăta că ţăranii au de acum propria lor moşie, au o patrie de iubit şi de apărat. Legea elibera ţăranii din dependenţă, îi împroprietărea cu loturile de pământ avute în posesie (în folosinţă), în funcţie de puterea economică (numărul de vite); dijma, claca, carele cu lemne şi alte obligaţii datorate proprietarilor, fie în natură, fie în bani, erau desfiinţate. Ţăranii trebuiau să plătească despăgubiri pentru clacă timp de 15 ani, iar pământul nu putea fi ipotecat sau înstrăinat timp de 30 de ani. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe loturile de casă şi grădinărit.

Caracterul moderat al legii, limitele acesteia au fost: întinderea mică a lotului cu care au fost împroprietăriţi, numărul mare de ţărani rămaşi neîmproprietăriţi, inexistenţa unui regulament de aplicare a legii (măsurătorile se făceau greoi, s-au săvârşit abuzuri).

Prin legea instrucţiunii publice (25 noiembrie/7 decembrie 1864), prima lege modernă a învăţământului public şi privat, elementar şi superior, se instituiau principiile libertăţii, obligativităţii şi gratuităţii, egalitatea între sexe şi laicizarea sistemului de învăţământ. Liceul avea şapte clase, cu o pondere a disciplinelor umaniste; şcolile de agricultură, arte, meserii şi comerţ, de pregătire pedagogică a viitorilor dascăli erau incluse în sistemul de învăţământ tehnic şi profesional. Învăţământul superior a cunoscut o dezvoltare deosebită prin înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). Sistemul de învăţământ era pus sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunilor Publice.

Reformele adoptate în timpul domniei lui Al.I. Cuza au accelerat procesul de modernizare a societăţii româneşti în spiritul programului paşoptist. Întreaga evoluţie a societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea va sta sub semnul instituţiilor statale moderne create în timpul domniei lui Al. I. Cuza. România s-a afirmat ca un stat naţional şi modern între statele europene.

****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: