În perioada cuprinsă între revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi Războiul de independenţă, cea mai novatoare mişcare autohtonă, implicit la Râmnicu Sărat, s-a produs în plan cultural, având drept motor şcoala, învăţământul în limba maternă.

„Este o epocă de necontenită frământare şi creaţie spirituală românească, afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, având o mare influenţă asupra mişcării politice“. Fenomenul s-a petrecut şi în sens invers, însă trebuie menţionat că, între promotorii Revoluţiei de la 1848 de la Curbura Carpaţilor s-au aflat învăţătorii, dascălii râmniceni, arestarea acestora în masă
paralizând o vreme chiar şi procesul de învăţământ.

Dacă în secolele XVI –XVII, mănăstirile, şase la număr, din judeţul Slam Râmnic pregăteau grămătici, călugări sau preoţi, apetitul pentru învăţătură se extinde cu rapiditate, fii de plugar sau chiar de robi ţigani, băieţi dar şi fete, intrând în marea familie a cunoscătorilor scrisului şi cititului, a epocii Gutemberg.

Prima menţiune documentară a învăţământului râmnicean datează din 1634, an în care este pomenită o şcoală în limba română în reşedinţa judeţului, la Focşanii-Munteni, unde cu siguranţă erau pregătiţi şi fii de funcţionari domneşti, negustori sau boieri din capitala de judeţ. În târgul Râmnic, prima şcoală în limba română este menţionată în 1766, deşi este neîndoielnic că la Mănăstirea grecilor, ctitorită cu două secole în urmă, buchea cărţii nu era o necunoscută.

Spiritul şcolii de la Sfântul Sava se va extinde cu repeziciune, astfel încât în deceniul trei al veacului al XIX-lea, la Biserica „Sfântul Nicolae Vechi“, de exemplu, dascălul Constantin preda carte unui număr de 24 de elevi având vârste între 5 şi 18 ani. 22 dintre aceştia erau fii de negustori, unul de plugar şi unul de ţigan. Cheltuielile, cum se obişnuia în epocă, erau suportate de părinţi. Compoziţia socială a şcolii dezvăluie inclusiv caracterul pronunţat negustoresc al oraşului. Apariţia unei elite intelectuale legată de avuţia materială va iradia în viitoarele decenii ideile renaşterii nationale şi, pe alocuri, ale celei sociale.

În 1842, la Râmnicu Sărat funcţionau patru şcoli primare particulare, dintre care două în limba română, una în limba greacă şi alta în limba franceză. În numai 9 ani, gusturile aristocraţiei locale se schimbă radical. Şcoala de limbă greacă este înlocuită cu o alta, de respiraţie europeană. O schimbare rapidă de opţiuni şi mentalitate, alte ambiţii culturale, o vocaţie europeană a tuturor păturilor sociale.

În pofida greutăţilor inerente, învăţământul se propagă şi spre periferie, în zona rurală, aflată într-o suferinţă socială cronică. La începutul secolului al XIX-lea, bordeiul era o realitate cotidiană chiar şi în târgurile mai răsărite. Învăţătura se prefigura ca o resursă scumpă, dar mai bogată şi inepuizabilă decât oricare alta, precum pământul, vitele, sarea sau păcura. Şcoala Normală apărută tot în capitala de judeţ a trebuit să pregătească în grabă prima generaţie de dascăli pentru şcolile săteşti.1838 a fost primul an de învăţământ public la sate. „Candidaţii“ de învăţător, cum se vor numi absolvenţii şcolii normale, deşi formaţi în grabă, cu mijloacele didactice modeste ale începutului, vor constitui fermentul marilor erupţii sociale şi naţionale ce vor urma.

În urma revoluţiei din 1848, şcolile râmnicene vor fi închise, atât din cauza trupelor ruseşti de ocupaţie încartiruirte aici, dar şi pentru că mulţi învăţători fuseseră arestaţi. De pildă, învăţătorul Gheorghe Tărculescu era acuzat că fusese cap de gardă (garda naţională – n.n.D.I.), Vasile Guţoiu că i-a îndemnat pe locuitori să accepte Constituţia, urmaţi de alţi dascăli – Ioan Candidatu, Ion Mocanu, Grigore Candidatu sau Ioan Filimon.

Saltul învăţământului râmnicean din următorul deceniu şi jumătate a fost uriaş şi poate fi evidenţiat fie şi numai recurgând la cifre. De la 38 de elevi în 1824, învăţământul râmnicean cuprindea, în 1863, 400 de elevi. În ciuda salariilor mici, a unor localuri de şcoală necorespunzătoare, progresul învăţământului va fi constant şi convingător. Învăţătorii râmniceni s-au evidenţiat prin câteva acţiuni preluate ulterior de colegii lor din alte judeţe. În anii ’70 ai secolului al XIX-lea, din iniţiativa învăţătorilor râmniceni şi buzoieni se înfiinţează, pe lângă şcolile primare, primele biblioteci de lectură.

Şi numărul dascălilor este în creştere. La sfârşitul secolului al XIX-lea, statistica consemnează 137 de învăţători care predau în 114 şcoli cu 913 elevi, faţă de numai câteva cadre didactice în urmă cu şapte decenii. De asemenea, ridicat este şi numărul cunoscătorilor de carte. În 1899, judeţul Râmnicu Sărat, cu cei 136.918 locuitori ai săi, avea 13.134 cunoscători de carte în mediul urban şi 18.883 în mediul rural.

Oraşul Râmnicu Sărat începe noul secol cu o populaţie de 20.000 de locuitori (din care peste două treimi era cunoscătoare de carte) şi un gimnaziu de băieţi, “Vasile Boerescu”, înfiinţat în 1889, capabil să pregătească vârfurile României viitoare, dar şi cu o solidă aristocraţie locală educată prin şcoală. Gimnaziul „Vasile Boerescu“, printre primele din România, s-a impus în geografia învăţământului de elită, adăugând Râmnicului o nouă resursă, mai profundă şi mai complexă decât tot cea ce a deţinut până atunci. Savanţi şi figuri prestigioase, de la Mircea Eliade la desenatorul de renume mondial Saul Stiemberg ori psihanalistul Sergiu Viderman, viitor profesor la Sorbona, celelalte personalităţi formate aici vor însemna încununarea firească a deceniilor de zbatere întru atingerea luminii prin slovă.

*****

Sursa: Dorin Ivan – Slam Ramnic, Repere culturale şi istorice, Editura TEMPUS Bucureşti, 2003