Alături de personajul istoric Alexandru cel Mare s-a creat, de-a lungul secolelor, figura unui Alexandru legendar şi mitic.

Extraordinarele fapte istorice care l-au avut ca protagonist pe conducătorul de oşti macedonean au fost transfigurate chiar de literatura contemporană lui şi elaborate în cheie romanescă, făcînd din Alexandru o figură eroică şi aproape divi­nizată, inclusiv datorită atitudinii adop­tate de el cu mai multe prilejuri, promovînd formarea unui adevărat mit în jurul cuce­ririlor şi faptelor sale. De altminteri, nici textele istorice care îi amintesc faptele de arme, propunîndu-şi să ofere o cronică pură a evenimentelor abordate într-o manieră istoriografică, şi nu romanescă, nu pot să nu se oprească asupra unor amănunte ce întăresc mitul lui Alexandru. Este cazul biografiilor scrise de Plutarh şi Arian (în limba greacă) şi al lucrărilor lui Pompeius Trogus şi Curtius Rufus (în latină).

Ale­xandru este învăluit într-o aură de mister încă din momentul conceperii şi al naşterii sale: se povestea că mama sa, Olimpiada, o menadă adeptă a misterelor încă de mică, întreţinea raporturi misterioase cu nişte şerpi şi că într-una dintre aceste îmbrăţişări monstruoase ar fi fost zămislit Alexandru. Chiar în noaptea naşterii sale, un miracol divin a pecetluit caracterul excepţional al momentului: templul Artemisei din Efes a ars, întrucît zeiţa era interesată de evenimentul ce avea loc în palatul macedonean.

Inclusiv din punct de vedere fizic, Alexandru se prezintă ca o fiinţă diferită de toate celelalte: are pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate şi de roşii, ochi de culori diferite, unul albastru şi celălalt negru, o statură mai mică faţă de medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinţi ascuţiţi, ca de şarpe; din trupul şi din gura sa emană un parfum îmbătător.

Mai potrivite pentru un personaj mitologic decît pentru o făp­tură omenească, oricît de excepţională ar fi ea, apar calităţile sale, de la forţa fizică ieşită din comun, de la activitatea neobo­sită, pînă la loialitatea şi generozitatea faţă de prieteni şi de duşmani, castitate şi cumpătare. La toate acestea se adaugă ştiinţa extraordinară a întrebuinţării pro­priului timp, cu rezultate care altora le-ar fi solicitat decenii de expediţii şi bătălii pe care el le poartă în rapida desfăşurare a vieţii sale scurte, fără ca pentru aceasta să renunţe la ocupaţiile existenţei coti­diene, cum ar fi jocul cu prietenii, schim­burile epistolare cu mama sa, întreţinerea colaboratorilor sau compunerea de versuri. Inclusiv în excese – înclinaţia spre bău­tură, izbucnirile de mînie — Alexandru are ceva din personajele homerice, situîndu-se, chiar în biografiile cele mai serioase, mai aproape de zei şi de eroi (Dionysos în ce priveşte înclinaţia spre vin, Ahile în ce priveşte izbucnirile de mînie) decît de muri­torii obişnuiţi. De altfel, ştim că i-a fost dedicat un adevărat cult şi că i s-au ridicat temple (ultimul a fost închis printr-un decret al lui Iustinian, fiind înlocuit cu o biserică închinată Fecioarei). Din anumite puncte de vedere, viaţa sa romanţată re­prezintă dublul celei trăite de Ahile: naş­terea sa miraculoasă, izbucnirile de mînie, prietenia cu Hefestion, care este pentru el un soi de Patroclu, îl apropie foarte mult de eroul Iliadei.

Cîteva episoade istorice întăresc impre­sia că Alexandru ar avea raporturi privile­giate cu lumea eroilor şi a zeilor: ca atunci cînd, ajuns la oaza Siwah pentru a consulta oracolul lui Ammon în legătură cu naşte­rea sa misterioasă, obţine un răspuns care nu ne-a parvenit, însă care de-a lungul veacurilor a alimentat numeroase legende; ori ca atunci cînd desface printr-o lovitură de spadă străvechiul nod gordian.

Moartea sa a alimentat nenumă­rate legende şi a ridicat nu puţine semne de întrebare, în primul rînd asupra cauzei reale a decesului, iar în al doilea rînd asu­pra locului mormîntului. Din Babilon, unde şi-a sfîrşit zilele, Alexandru a fost dus în Egipt, după ce vreme de doi ani, aşa cum povesteşte Diodor din Sicilia, se lucrase la construirea sarcofagului şi a carului fune­bru necesar transportului. Dar, pe drumul către oaza lui Ammon de la Siwah, Ptolemeu I Soter, satrapul Egiptului, a oprit cortegiul funerar şi a luat cadavrul, propunîndu-şi să-l îngroape cu toate onorurile la Alexandria, oraşul pe care Alexandru însuşi îl întemeiase. Căutarea mormîntu­lui lui Alexandru reprezintă una dintre cele mai pasionante enigme ale arheolo­giei contemporane.

În crearea mitului lui Alexandru, un rol important l-au exercitat, probabil, soldaţii care au participat alături de el la expediţii şi care, întorşi în ţara lor de origine, în Grecia şi în Macedonia, s-au aflat, cu sigu­ranţă, în centrul atenţiei concetăţenilor lor, cărora le-au povestit despre isprăvile săvîrşite şi despre o lume pe care nimeni din Grecia nu o văzuse niciodată şi care majorităţii oamenilor li se părea fabuloasă: descrierea unor peisaje naturale neobiş­nuite, a unor animale de neînchipuit, a strălucitoarelor palate regale ale suvera­nilor persani, a unor obiceiuri şi datini atît de diferite de cele ale grecilor a exercitat, probabil, o fascinaţie extraordinară în ţara natală, contribuind la crearea premiselor pentru formarea unui adevărat mit al lui Alexandru şi al faptelor sale.

Literatura alcătuită pe baza acestor tradiţii urmărea să uimească şi să povestească în cheie romanescă evenimentele, mai curînd decît să le relateze în mod fidel; unui spirit romanesc de acest gen i se poate atribui prima redactare greacă a Romanului lui Alexandru, cunoscută într-o versiune din secolul al III-lea d.Hr. atribuită lui Pseudo-Calistene şi tradusă în latină la începutul secolului al IV-lea d.Hr. de către Iulius Valerius. Începînd cu elenismul tîrziu, această lucrare a cunoscut o serie de redactări şi un mare număr de traduceri în toate lim­bile din ceea ce fusese, fie şi pentru o peri­oadă scurtă, imperiul lui Alexandru: de la siriacă la georgiană, de la malaieză la coptă, de la arabă la armeană, pentru a ajunge pînă în Evul Mediu occidental. Faţă de operele istoriografice propriu-zise, această lucrare a consolidat reţeaua de legende şi povestiri fabuloase ţesută în jurul figurii lui Alexandru.

Astfel, în Roman, naşterea lui Alexandru este plasată sub semnul miracolului mai mult decît la Plutarh: Alexandru este fiul ultimului faraon şi necromant al Egiptului, Nectanebo, ajuns în Macedonia după cucerirea Egiptului de către persani; însă, în acelaşi timp, este fiul lui Ammon, zeul berbec şi şarpe, care se incarnează în Nectanebo, preotul său. Expediţia lui Alexandru în Orient nu repre­zintă o simplă misiune militară, ci devine o căutare complexă, în care predomină dimensiunea miraculosului, întîlnirile cu făpturi fantastice, monştri şi îngeri. Pe malurile Termodonului o întîlneşte pe regina amazoanelor. Regina Candake, un soi de regină din Saba sau de Semiramis, îl face să viziteze o lume vrăjită, din cris­tal. Un fel de submarin ante litteram îi permite să coboare în adîncurile mării. Grifoni înaripaţi îl ridică pînă la cer, unde urcuşul îi este oprit de un înger care îi aminteşte de condiţia sa de muritor. Ajunge în grădina raiului, unde cresc copacii Soa­relui şi Lunii, care cunosc destinul tuturor oamenilor. Alexandru din Roman porneşte în căutarea elixirului nemuririi, ajungînd într-o vale neguroasă, unde ţîşneşte un izvor ale cărui ape dau viaţa eternă. Dar cînd e pe punctul să o obţină, apa îi este furată de bucătar şi de fiica sa, transformaţi într-un demon şi, respectiv, într-o nereidă.

O variantă a Romanului, ce poate fi atri­buită unei tradiţii rabinice, povesteşte cum Alexandru a vizitat Ierusalimul şi s-a convertit la Dumnezeul cel adevărat. O alta cuprinde interpolarea unui text siriac din secolul al II-lea (Apocalipsa lui Pseudo–Metodius), unde se povesteşte cum Alexandru a izbutit să facă prizoniere înfricoşătoarele populaţii ale lui Gog şi Magog în interiorul unei bariere ce se va prăbuşi abia la sfîrşitul vremurilor.

Este interesant să observăm cum va evolua mitul lui Alexandru din Antichi­tatea tîrzie pînă în Evul Mediu. In vreme ce lumea bizantină celebrează în Alexan­dru pe bunul suveran şi modelul demn de urmat, iar efigii ale Macedoneanului sînt purtate ca amulete, încrustate pe podoabe şi pe monede şi întrebuinţate ca talismane împotriva deochiului, creştinismul occi­dental îl interpretează pe Alexandru într-o manieră preponderent negativă: el repre­zintă personificarea păcatului trufiei, a orgoliului de a îndeplini fapte nepermise naturii omeneşti, figura sa devenind, ase­menea întîmplării legate de Turnul Babei sau celei a păcatului lui Adam şi al Evei, un simbol al celor mai grave greşeli ale omului, dacă nu de-a dreptul o personifi­care a lui Satan sau a Antihristului. Iustin şi Orosius de exemplu, se exprimă în ter­meni extrem de defavorabili.

Alături de această viziune negativă există însă o con­cepţie despre un Alexandru creştin, erou ocrotit de Dumnezeu sau, în orice caz, avînd legătură cu divinitatea, ce contribuie la o reinterpretare a episoadelor transmise într-o formă propriu-zis religioasă. La sfîrşitul Evului Mediu, Alexandru se va configura din nou ca un mare erou păgîn, obiect al unei admiraţii neţărmurite pentru curajul şi mărinimia sa.

În sfîrşit, nu uimeşte pe nimeni faptul că figura lui Alexandru a marcat profund cultura ţărilor pe care Macedon le-a cuce­rit, în vechea Persie, el a fost înfăţişat în nuanţe întunecate, ca distrugător malefic al tradiţiilor, monumentelor şi oraşelor. În literaturile din spaţiul islamic, dimpo­trivă, figura lui Alexandru s-a bucurat de o mare popularitate; aici au apărut nume­roase compoziţii poetice şi literare care îi preamăresc faptele.

Prezenţe în literatura antică

Aşa cum am spus, trimiteri romanţate la faptele lui Ale­xandru apar uneori în lucrările cu caracter istoriografie, precum Viaţa lui Alexandru de Plutarh, Istoriile lui Alexandru cel Mare de Curtius Rufus, scrierile lui Arian şi ale lui Pompeius Trogus. Una dintre cele mai interesante surse pentru formarea mitului o constituie Romanul lui Alexandru al lui Pseudo-Calistene, care ne-a parvenit în versiunea lui Iulius Valerius ; majoritatea faptelor legendare atribuite lui Alexandru, precum coborîrea în adîncurile mării sau ridicarea la cer, provin din această sursă. Nu este sigur că aceluiaşi autor îi aparţine un Itinerarium Alexandri păstrat în tra­diţia manuscrisă alături de Roman şi care cuprindea o descriere a etapelor călătoriei Macedoneanului. Printre mărturiile prove­nite din mediul ecleziastic, care prezintă figura lui Alexandru într-o lumină negativă, făcînd din ea un exemplu pentru păcatul trufiei, pot fi citaţi Ieronim (Commentarius in Danielem), Orosius (Adversuspaganos), Iustin (care a rezumat Historiae Philippicae de Pompeius Trogus).

Prezenţe în literatura medievală şi modernă

Romanul lui Alexandru a continuat să se bucure de o mare faimă de-a lungul între­gului Ev Mediu, cunoscînd, pe lîngă nume­roase traduceri, şi multe reelaborări, printre care, o Historia de preliis a lui Leon Archi-presbyter, napoletan din secolul al X-lea. În afara mediului ecleziastic, povestirile despre Alexandru au devenit în Occident un punct de referinţă în literatura eefrastică şi în poemele ce narează aventuri cavalereşti, pentru care Alexandru constituie un model de nedepăşit. Călătoriile pe tărîmuri înde­părtate şi întîlnirile cu populaţii fabuloase le oferă puncte de pornire lui Boiardo în Orlando îndrăgostit şi autorului poemului Inteligenţa (Dino Compagni ?). Modelul ofe­rit de Alexandru ca protagonist al aven­turilor cavalereşti îl inspiră pe autorul anonim  al aşa-numitului Libro de Ale­xandre, redactat   în   Spania   în   secolul al XlII-lea, dar stă şi la baza bogatei pro­ducţii de lucrări analoage, precedente şi ulterioare, de la Alexandreis de Gautier de Chatillon la Roman dAlexandre de Lambert Le Tort şi Alexandre de Bernay. În Franţa, din faptele lui Alexandru se inspiră, cu evidente intenţii celebrative, Histoire du bon rey Alixandre de Johan Wauquelin. Atenţia sporită acordată în epoca renas­centistă izvoarelor istorice faţă de cele romanţate prilejuieşte o redimensionare progresivă a figurii lui Macedon.

Îl reîntîlnim printre protagoniştii comediei I troppi de Vittorio Alfieri, unde suveranul este înfăţişat într-o lumină nici pe departe pozitivă, în mijlocul intrigilor şi al rău­tăţilor de la curte, în delăsarea unei vieţi ” de lux şi jucînd rolul de tiran despotic care îl determină pe eroul pozitiv al lucrării, filosoful oriental Calano, să se sinucidă. O prezentare aparte a personajului Alexan­dru i se datorează, în romanul Alexandru sau despre adevăr, lui Arno Schmidt.

În Orient, dimensiunea fabuloasă şi romanescă a faptelor lui Alexandru pare să-i influenţeze şi pe autorii numeroaselor texte care îi rememorează isprăvile. Romanul epistolar arab Taina tainelor, care s-a bu­curat de o mare faimă şi în Europa medie­vală sub titlul de Secreturn secretorum, era o carte hermetică atribuită alchimistului Alexandru şi magului Aristotel. Cartea her­metică arabă Provizia lui Alexandru îi era atribuită lui Apollonios din Tyana, alchi­mist grec de la sfîrşitul secolului I î.Hr. Alexandru este amintit de Firdousi în Car­tea regilor, cel mai mare poem epic persan ; de Nezami de Gange, poet persan, autorul Alexandreidei; de Amir Khoisrou, alt poet persan, autorul Oglinzii alexandrine.

În spaţiul literar turcesc, faptele lui Macedon sînt amintite în legătură cu marile cuceriri ale conducătorilor de oşti turci şi mongoli, pentru care Alexandru devine modelul prin­cipelui ideal. Deosebit de important este poemul Zidul lui Alexandru, ce face parte din culegerea celor Cinci poeme ale autoru­lui turco-uzbec Mir ‘Aii Sir Nava’i, „melo­diosul”.

Este interesant de amintit că figura lui Alexandru s-a păstrat deosebit de vie în tradiţia orală şi în folclorul neogrec. Şi astăzi este cunoscut basmul legat de scufundarea lui Alexandru în adîncurile mării: zeiţa mării, regretînd că i-a luat Macedoneanului nemurirea, îi opreşte pe navigatori, întrebîndu-i dacă Alexandru mai trăieşte; dacă primeşte un răspuns negativ, ea stîrneşte o furtună, aşa încît marinarii ştiu că răspunsul pe care trebuie să i-l dea este: „Alexandru trăieşte şi dom­neşte pentru totdeauna”.

Iconografie

Iconografia lui Alexandru cel Mare, care a fost reprezentat într-un mare număr de portrete, realizate chiar la porunca sa de către marele sculptor Lisip, de pictorul Apelles şi de bijutierul Pirgotel, se referă mai mult la personajul istoric decît la cel fantastic şi mitic, din legendă.

Trebuie să amintim că din unele episoade ale legendei lui Alexandru s-au inspirat, în epoca medievală, diferiţi autori de mo­zaicuri (la Otranto), miniaturişti de codice, autori de ţesături şi pictori, atît din Occi­dent, cît şi din Orient.