Arhive etichetă: Plutarh

Viața lui Demostene

demosteneDemostene (384 î.Hr., Atena – 12.10.322 î.Hr., Calauria, Argolida) – Om politic atenian, considerat unul dintre cei mai mari oratori greci ai Antichităţii. A îndemnat Atena să i se opună lui Filip II al Macedoniei şi, mai târziu, fiului acestuia, Alexandru cel Mare. Discursurile sale oferă informaţii preţioase despre viaţa politică, socială şi economică a Atenei secolului IV î.Hr.

Moştenirea şi tinereţea

Demostene, contemporan cu Platon şi Aristotel, a fost fiul unui înstărit făuritor de săbii. Tatăl său a murit când Demostene avea şapte ani, lăsându-i moştenire o avere considerabilă, dar tutorii lipsiţi de scrupule ai băiatului au profitat de poziţia lor, astfel că, la împlinirea vârstei majoratului, Demostene n-a mai primit decât foarte puţin din această moştenire. Dorinţa puternică de a-l da în judecată pe tutorele său, Aphobos, precum şi constituţia sa fragilă din cauza căreia nu a putut beneficia de educaţia fizică obişnuită la grecii antici, l-au îndrumat să se iniţieze în oratorie. A studiat, de asemenea, retorica juridică.

În opera lui Plutarh Vieţi paralele, istoricul şi biograful grec povesteşte că Demostene şi-a construit un atelier subteran unde îşi exersa vocea, precum şi că s-a ras doar pe jumătate de cap pentru a nu putea ieşi în public. Plutarh mai adaugă că Demostene avea un defect de vorbire, „o pronunţie neclară şi bâlbâită” pe care a corectat-o ţinând pietre în gură în timp ce vorbea şi recitând versuri în timp ce alerga sau avea răsuflarea tăiată. Exersa, de asemenea, vorbirea în faţa unei oglinzi mari.

Continuă citirea →

Istoriografia greacă şi elenistică (ultima parte)

Xenofon

Xenofon

După Tucidide, istoriografia elină cunoaşte o perioadă de evidentă decădere. Afirmaţia este valabilă chiar pentru urmaşul său direct, XENOFON. Atenian de origine (născut prin 427–426), discipol al lui Socrate, el a dus o viaţă aventuroasă, s-a înrolat în oastea de mercenari cu care Cirus cel Tânăr urmărea să-l înlăture de pe tronul Persiei pe fratele său Artaxerxes, a fost exilat din Atena, trăindu-şi o mare parte a vieţii la Sparta şi participând la diferite expediţii, pentru a reveni în ultima parte a vieţii (a murit după 354), în cetatea natală.

Continuă citirea →

Plutarh – Vieţile paralele

Alexandru cel Mare – personaj legendar

Alături de personajul istoric Alexandru cel Mare s-a creat, de-a lungul secolelor, figura unui Alexandru legendar şi mitic.

Extraordinarele fapte istorice care l-au avut ca protagonist pe conducătorul de oşti macedonean au fost transfigurate chiar de literatura contemporană lui şi elaborate în cheie romanescă, făcînd din Alexandru o figură eroică şi aproape divi­nizată, inclusiv datorită atitudinii adop­tate de el cu mai multe prilejuri, promovînd formarea unui adevărat mit în jurul cuce­ririlor şi faptelor sale. De altminteri, nici textele istorice care îi amintesc faptele de arme, propunîndu-şi să ofere o cronică pură a evenimentelor abordate într-o manieră istoriografică, şi nu romanescă, nu pot să nu se oprească asupra unor amănunte ce întăresc mitul lui Alexandru. Este cazul biografiilor scrise de Plutarh şi Arian (în limba greacă) şi al lucrărilor lui Pompeius Trogus şi Curtius Rufus (în latină).

Ale­xandru este învăluit într-o aură de mister încă din momentul conceperii şi al naşterii sale: se povestea că mama sa, Olimpiada, o menadă adeptă a misterelor încă de mică, întreţinea raporturi misterioase cu nişte şerpi şi că într-una dintre aceste îmbrăţişări monstruoase ar fi fost zămislit Alexandru. Chiar în noaptea naşterii sale, un miracol divin a pecetluit caracterul excepţional al momentului: templul Artemisei din Efes a ars, întrucît zeiţa era interesată de evenimentul ce avea loc în palatul macedonean.

Inclusiv din punct de vedere fizic, Alexandru se prezintă ca o fiinţă diferită de toate celelalte: are pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate şi de roşii, ochi de culori diferite, unul albastru şi celălalt negru, o statură mai mică faţă de medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinţi ascuţiţi, ca de şarpe; din trupul şi din gura sa emană un parfum îmbătător.

Mai potrivite pentru un personaj mitologic decît pentru o făp­tură omenească, oricît de excepţională ar fi ea, apar calităţile sale, de la forţa fizică ieşită din comun, de la activitatea neobo­sită, pînă la loialitatea şi generozitatea faţă de prieteni şi de duşmani, castitate şi cumpătare. La toate acestea se adaugă ştiinţa extraordinară a întrebuinţării pro­priului timp, cu rezultate care altora le-ar fi solicitat decenii de expediţii şi bătălii pe care el le poartă în rapida desfăşurare a vieţii sale scurte, fără ca pentru aceasta să renunţe la ocupaţiile existenţei coti­diene, cum ar fi jocul cu prietenii, schim­burile epistolare cu mama sa, întreţinerea colaboratorilor sau compunerea de versuri. Inclusiv în excese – înclinaţia spre bău­tură, izbucnirile de mînie — Alexandru are ceva din personajele homerice, situîndu-se, chiar în biografiile cele mai serioase, mai aproape de zei şi de eroi (Dionysos în ce priveşte înclinaţia spre vin, Ahile în ce priveşte izbucnirile de mînie) decît de muri­torii obişnuiţi. De altfel, ştim că i-a fost dedicat un adevărat cult şi că i s-au ridicat temple (ultimul a fost închis printr-un decret al lui Iustinian, fiind înlocuit cu o biserică închinată Fecioarei). Din anumite puncte de vedere, viaţa sa romanţată re­prezintă dublul celei trăite de Ahile: naş­terea sa miraculoasă, izbucnirile de mînie, prietenia cu Hefestion, care este pentru el un soi de Patroclu, îl apropie foarte mult de eroul Iliadei.

Cîteva episoade istorice întăresc impre­sia că Alexandru ar avea raporturi privile­giate cu lumea eroilor şi a zeilor: ca atunci cînd, ajuns la oaza Siwah pentru a consulta oracolul lui Ammon în legătură cu naşte­rea sa misterioasă, obţine un răspuns care nu ne-a parvenit, însă care de-a lungul veacurilor a alimentat numeroase legende; ori ca atunci cînd desface printr-o lovitură de spadă străvechiul nod gordian.

Moartea sa a alimentat nenumă­rate legende şi a ridicat nu puţine semne de întrebare, în primul rînd asupra cauzei reale a decesului, iar în al doilea rînd asu­pra locului mormîntului. Din Babilon, unde şi-a sfîrşit zilele, Alexandru a fost dus în Egipt, după ce vreme de doi ani, aşa cum povesteşte Diodor din Sicilia, se lucrase la construirea sarcofagului şi a carului fune­bru necesar transportului. Dar, pe drumul către oaza lui Ammon de la Siwah, Ptolemeu I Soter, satrapul Egiptului, a oprit cortegiul funerar şi a luat cadavrul, propunîndu-şi să-l îngroape cu toate onorurile la Alexandria, oraşul pe care Alexandru însuşi îl întemeiase. Căutarea mormîntu­lui lui Alexandru reprezintă una dintre cele mai pasionante enigme ale arheolo­giei contemporane.

În crearea mitului lui Alexandru, un rol important l-au exercitat, probabil, soldaţii care au participat alături de el la expediţii şi care, întorşi în ţara lor de origine, în Grecia şi în Macedonia, s-au aflat, cu sigu­ranţă, în centrul atenţiei concetăţenilor lor, cărora le-au povestit despre isprăvile săvîrşite şi despre o lume pe care nimeni din Grecia nu o văzuse niciodată şi care majorităţii oamenilor li se părea fabuloasă: descrierea unor peisaje naturale neobiş­nuite, a unor animale de neînchipuit, a strălucitoarelor palate regale ale suvera­nilor persani, a unor obiceiuri şi datini atît de diferite de cele ale grecilor a exercitat, probabil, o fascinaţie extraordinară în ţara natală, contribuind la crearea premiselor pentru formarea unui adevărat mit al lui Alexandru şi al faptelor sale.

Literatura alcătuită pe baza acestor tradiţii urmărea să uimească şi să povestească în cheie romanescă evenimentele, mai curînd decît să le relateze în mod fidel; unui spirit romanesc de acest gen i se poate atribui prima redactare greacă a Romanului lui Alexandru, cunoscută într-o versiune din secolul al III-lea d.Hr. atribuită lui Pseudo-Calistene şi tradusă în latină la începutul secolului al IV-lea d.Hr. de către Iulius Valerius. Începînd cu elenismul tîrziu, această lucrare a cunoscut o serie de redactări şi un mare număr de traduceri în toate lim­bile din ceea ce fusese, fie şi pentru o peri­oadă scurtă, imperiul lui Alexandru: de la siriacă la georgiană, de la malaieză la coptă, de la arabă la armeană, pentru a ajunge pînă în Evul Mediu occidental. Faţă de operele istoriografice propriu-zise, această lucrare a consolidat reţeaua de legende şi povestiri fabuloase ţesută în jurul figurii lui Alexandru.

Astfel, în Roman, naşterea lui Alexandru este plasată sub semnul miracolului mai mult decît la Plutarh: Alexandru este fiul ultimului faraon şi necromant al Egiptului, Nectanebo, ajuns în Macedonia după cucerirea Egiptului de către persani; însă, în acelaşi timp, este fiul lui Ammon, zeul berbec şi şarpe, care se incarnează în Nectanebo, preotul său. Expediţia lui Alexandru în Orient nu repre­zintă o simplă misiune militară, ci devine o căutare complexă, în care predomină dimensiunea miraculosului, întîlnirile cu făpturi fantastice, monştri şi îngeri. Pe malurile Termodonului o întîlneşte pe regina amazoanelor. Regina Candake, un soi de regină din Saba sau de Semiramis, îl face să viziteze o lume vrăjită, din cris­tal. Un fel de submarin ante litteram îi permite să coboare în adîncurile mării. Grifoni înaripaţi îl ridică pînă la cer, unde urcuşul îi este oprit de un înger care îi aminteşte de condiţia sa de muritor. Ajunge în grădina raiului, unde cresc copacii Soa­relui şi Lunii, care cunosc destinul tuturor oamenilor. Alexandru din Roman porneşte în căutarea elixirului nemuririi, ajungînd într-o vale neguroasă, unde ţîşneşte un izvor ale cărui ape dau viaţa eternă. Dar cînd e pe punctul să o obţină, apa îi este furată de bucătar şi de fiica sa, transformaţi într-un demon şi, respectiv, într-o nereidă.

O variantă a Romanului, ce poate fi atri­buită unei tradiţii rabinice, povesteşte cum Alexandru a vizitat Ierusalimul şi s-a convertit la Dumnezeul cel adevărat. O alta cuprinde interpolarea unui text siriac din secolul al II-lea (Apocalipsa lui Pseudo–Metodius), unde se povesteşte cum Alexandru a izbutit să facă prizoniere înfricoşătoarele populaţii ale lui Gog şi Magog în interiorul unei bariere ce se va prăbuşi abia la sfîrşitul vremurilor.

Este interesant să observăm cum va evolua mitul lui Alexandru din Antichi­tatea tîrzie pînă în Evul Mediu. In vreme ce lumea bizantină celebrează în Alexan­dru pe bunul suveran şi modelul demn de urmat, iar efigii ale Macedoneanului sînt purtate ca amulete, încrustate pe podoabe şi pe monede şi întrebuinţate ca talismane împotriva deochiului, creştinismul occi­dental îl interpretează pe Alexandru într-o manieră preponderent negativă: el repre­zintă personificarea păcatului trufiei, a orgoliului de a îndeplini fapte nepermise naturii omeneşti, figura sa devenind, ase­menea întîmplării legate de Turnul Babei sau celei a păcatului lui Adam şi al Evei, un simbol al celor mai grave greşeli ale omului, dacă nu de-a dreptul o personifi­care a lui Satan sau a Antihristului. Iustin şi Orosius de exemplu, se exprimă în ter­meni extrem de defavorabili.

Alături de această viziune negativă există însă o con­cepţie despre un Alexandru creştin, erou ocrotit de Dumnezeu sau, în orice caz, avînd legătură cu divinitatea, ce contribuie la o reinterpretare a episoadelor transmise într-o formă propriu-zis religioasă. La sfîrşitul Evului Mediu, Alexandru se va configura din nou ca un mare erou păgîn, obiect al unei admiraţii neţărmurite pentru curajul şi mărinimia sa.

În sfîrşit, nu uimeşte pe nimeni faptul că figura lui Alexandru a marcat profund cultura ţărilor pe care Macedon le-a cuce­rit, în vechea Persie, el a fost înfăţişat în nuanţe întunecate, ca distrugător malefic al tradiţiilor, monumentelor şi oraşelor. În literaturile din spaţiul islamic, dimpo­trivă, figura lui Alexandru s-a bucurat de o mare popularitate; aici au apărut nume­roase compoziţii poetice şi literare care îi preamăresc faptele.

Prezenţe în literatura antică

Aşa cum am spus, trimiteri romanţate la faptele lui Ale­xandru apar uneori în lucrările cu caracter istoriografie, precum Viaţa lui Alexandru de Plutarh, Istoriile lui Alexandru cel Mare de Curtius Rufus, scrierile lui Arian şi ale lui Pompeius Trogus. Una dintre cele mai interesante surse pentru formarea mitului o constituie Romanul lui Alexandru al lui Pseudo-Calistene, care ne-a parvenit în versiunea lui Iulius Valerius ; majoritatea faptelor legendare atribuite lui Alexandru, precum coborîrea în adîncurile mării sau ridicarea la cer, provin din această sursă. Nu este sigur că aceluiaşi autor îi aparţine un Itinerarium Alexandri păstrat în tra­diţia manuscrisă alături de Roman şi care cuprindea o descriere a etapelor călătoriei Macedoneanului. Printre mărturiile prove­nite din mediul ecleziastic, care prezintă figura lui Alexandru într-o lumină negativă, făcînd din ea un exemplu pentru păcatul trufiei, pot fi citaţi Ieronim (Commentarius in Danielem), Orosius (Adversuspaganos), Iustin (care a rezumat Historiae Philippicae de Pompeius Trogus).

Prezenţe în literatura medievală şi modernă

Romanul lui Alexandru a continuat să se bucure de o mare faimă de-a lungul între­gului Ev Mediu, cunoscînd, pe lîngă nume­roase traduceri, şi multe reelaborări, printre care, o Historia de preliis a lui Leon Archi-presbyter, napoletan din secolul al X-lea. În afara mediului ecleziastic, povestirile despre Alexandru au devenit în Occident un punct de referinţă în literatura eefrastică şi în poemele ce narează aventuri cavalereşti, pentru care Alexandru constituie un model de nedepăşit. Călătoriile pe tărîmuri înde­părtate şi întîlnirile cu populaţii fabuloase le oferă puncte de pornire lui Boiardo în Orlando îndrăgostit şi autorului poemului Inteligenţa (Dino Compagni ?). Modelul ofe­rit de Alexandru ca protagonist al aven­turilor cavalereşti îl inspiră pe autorul anonim  al aşa-numitului Libro de Ale­xandre, redactat   în   Spania   în   secolul al XlII-lea, dar stă şi la baza bogatei pro­ducţii de lucrări analoage, precedente şi ulterioare, de la Alexandreis de Gautier de Chatillon la Roman dAlexandre de Lambert Le Tort şi Alexandre de Bernay. În Franţa, din faptele lui Alexandru se inspiră, cu evidente intenţii celebrative, Histoire du bon rey Alixandre de Johan Wauquelin. Atenţia sporită acordată în epoca renas­centistă izvoarelor istorice faţă de cele romanţate prilejuieşte o redimensionare progresivă a figurii lui Macedon.

Îl reîntîlnim printre protagoniştii comediei I troppi de Vittorio Alfieri, unde suveranul este înfăţişat într-o lumină nici pe departe pozitivă, în mijlocul intrigilor şi al rău­tăţilor de la curte, în delăsarea unei vieţi ” de lux şi jucînd rolul de tiran despotic care îl determină pe eroul pozitiv al lucrării, filosoful oriental Calano, să se sinucidă. O prezentare aparte a personajului Alexan­dru i se datorează, în romanul Alexandru sau despre adevăr, lui Arno Schmidt.

În Orient, dimensiunea fabuloasă şi romanescă a faptelor lui Alexandru pare să-i influenţeze şi pe autorii numeroaselor texte care îi rememorează isprăvile. Romanul epistolar arab Taina tainelor, care s-a bu­curat de o mare faimă şi în Europa medie­vală sub titlul de Secreturn secretorum, era o carte hermetică atribuită alchimistului Alexandru şi magului Aristotel. Cartea her­metică arabă Provizia lui Alexandru îi era atribuită lui Apollonios din Tyana, alchi­mist grec de la sfîrşitul secolului I î.Hr. Alexandru este amintit de Firdousi în Car­tea regilor, cel mai mare poem epic persan ; de Nezami de Gange, poet persan, autorul Alexandreidei; de Amir Khoisrou, alt poet persan, autorul Oglinzii alexandrine.

În spaţiul literar turcesc, faptele lui Macedon sînt amintite în legătură cu marile cuceriri ale conducătorilor de oşti turci şi mongoli, pentru care Alexandru devine modelul prin­cipelui ideal. Deosebit de important este poemul Zidul lui Alexandru, ce face parte din culegerea celor Cinci poeme ale autoru­lui turco-uzbec Mir ‘Aii Sir Nava’i, „melo­diosul”.

Este interesant de amintit că figura lui Alexandru s-a păstrat deosebit de vie în tradiţia orală şi în folclorul neogrec. Şi astăzi este cunoscut basmul legat de scufundarea lui Alexandru în adîncurile mării: zeiţa mării, regretînd că i-a luat Macedoneanului nemurirea, îi opreşte pe navigatori, întrebîndu-i dacă Alexandru mai trăieşte; dacă primeşte un răspuns negativ, ea stîrneşte o furtună, aşa încît marinarii ştiu că răspunsul pe care trebuie să i-l dea este: „Alexandru trăieşte şi dom­neşte pentru totdeauna”.

Iconografie

Iconografia lui Alexandru cel Mare, care a fost reprezentat într-un mare număr de portrete, realizate chiar la porunca sa de către marele sculptor Lisip, de pictorul Apelles şi de bijutierul Pirgotel, se referă mai mult la personajul istoric decît la cel fantastic şi mitic, din legendă.

Trebuie să amintim că din unele episoade ale legendei lui Alexandru s-au inspirat, în epoca medievală, diferiţi autori de mo­zaicuri (la Otranto), miniaturişti de codice, autori de ţesături şi pictori, atît din Occi­dent, cît şi din Orient.

Moartea Cleopatrei – a doua parte

In aceea vreme, Antoniu era puternicul aliat roman de care avea nevoie Cleopatra pentru a garanta independenta Egiptului, iar ea a exploatat cu inteligenta caracterul josnic si inconstant al acestuia. Este posibil ca cei doi sa se fi casatorit, desi el avea o sotie, Fulvia, de care nu a divortat niciodata. Vreme de 12 ani el a fost „sotul” devotat al Cleopatrei, tatal celor trei copii ai acesteia, cosuveran al Egiptului si cofondator al societatii „celor care traiesc incomparabil”, un club ai carui membri savurau o viata de desfrau si nebunii.

Declinul ce a condus la sinuciderile celor doi cu batalia de la Actium. In calitate de general, Marc Antoniu a sugerat ca cea mai buna cale de a infrange armata romana a lui Octavian, ce se apropia, este pe uscat; Cleopatra a insistat ca lupta sa se dea pe mare, aceasta eroare de calcul avand consecinte dezastruoase. In momentul in care a devenit clar ca armata egipteana este pe cale sa fie invinsa, cei doi amanti au renuntat sa se numeasca  „cei ce traiesc impreuna” si au jurat sa fie „impreuna muritori”.

Insa este posibil ca pactul sinuciderii sa fi fost doar planul Cleopatrei de a scapa de Marc Antoniu, care era pe cale sa devina un balast politic.

Se stie ca Egiptul a fost cucerit de romani, insa restul detaliilor ramane ambiguu. Cleopatra s-a retras in mausoleul ei. Apoi, se crede ca ea a trimis un curier care sa-l anunte pe Marc Antoniu ca ea se sinucisese. Sau el a auzit un astfel de zvon. Cert este ca el „s-a aruncat in sabie” si, ranit mortal, a cerut sa fie dus in mausoleul ei.

Istoria ne relateaza ca el a gasit-o in viata, insa nu mentioneaza daca s-a simtit usurat sau tradat.  Se pare ca ultimele cuvinte pe care i le-a adresat Cleopatrei au fost:

„Nu trebuie sa-ti para rau pentru mine in aceasta ultima intorsatura a sortii. Trebuie in schimb sa te bucuri amintindu-ti de dragostea noastra si de faptul ca am fost candva cel mai puternic barbat”. Acestea nu sunt cuvinte de ranchiuna.

Viata lui Marc Antoniu luase sfarsit, dar nu si cea a Cleopatrei.  Unii istorici sunt de parere ca regina ambitioasa si vicleana a incercat sa-si seduca cuceritorul, Octavian. Ei afirma ca femeia in varsta de 39 de ani, obisnuita sa obtina tot ce-si propune, nu si-ar fi pus capat zilelor decat intr-un gest de disperare, dupa ce toate celelalte incercari de a ramane in viata ar fi esuat.

Totusi, Octavian era interesat de regina decazuta pentru un singur lucru: sa o expuna triumfator prin Roma si sa-i ia Egiptul iubit, o umilinta pe care mandra Cleopatra nu o putea suporta. Afland planurile acestuia, ea s-a pregatit sa-si curme viata.

Cleopatra a murit otravita. Insa in urma muscaturii unei aspide sau a inghitirii unei cupe cu vin amestecat cu otrava?

Plutarh sustine varianta aspidei, desi intr-o descriere a mortii reginei el afirma ca sarpele era ascuns intr-un cos cu smochine, iar in alta vipera este ascunsa intr-o vaza. O alta teorie sustine ca regina si insotitoarele sale au baut vin amestecat cu otrava.

Octavian a promovat teoria muscaturii de sarpe. El a zarit niste urme vagi de muscatura pe bratul Cleopatrei si a poruncit transportarea la Roma a unei statui ce o prezenta pe regina cu o vipera incolacita in jurul antebratului ei, hotarare ce a dat nastere legendei.

Cum am învăţat să citesc literatura

Mi-am amintit de curând, cu totul întâmplător, ce extraordinară impresie mi-a făcut o carte pe care am citit-o în adolescenţă. Nu aveam decât 13 sau 14 ani, când mi-a căzut în mînă o colecţie de biografii intitulată Vieţile unor bărbaţi iluştri de Cornelius Nepos, în vechea Bibliotecă pentru toţi de la Minerva. Despre traducător nu mai am nici cea mai mică idee. Era vorba, după toate probabilităţile, de o ediţie prescurtată a singurului volum păstrat din opera lui Nepos (vechea BPT nu avea mai mult de o sută de pagini în format A6), la fel cu ediţia din Vieţile paralele de Plutarh, pe care am descoperit-o nu mult mai târziu, căutând eu biografiile celebre ale antichităţii, pentru care aceea a lui Nepos îmi trezise, s-ar zice, gustul. Ani buni după aceea l-am citit pe Plutarh în traducerea completă a lui N. I. Barbu de la Editura Ştiinţifică. Nu şi pe Nepos, despre care nu ştiu nici măcar dacă a avut parte de o astfel de ediţie modernă.

Încercînd să refac motivele interesului pe care Nepos şi Plutarh mi l-au stârnit, am crezut o vreme că m-a atras biograficul propriu-zis, adică amestecul de mit şi anecdotă, de prea eroic şi de prea uman. Nu exclud ca un astfel de motiv să fi existat. N-am devenit însă un cititor pasionat de biografii, după această experienţă, ceea ce m-a determinat, cînd mi-am pus problema, să caut o altă cauză pentru fascinaţia exercitată asupra mea de Vieţile unor bărbaţi iluştri şi de Vieţile paralele.

Am recitit săptămânile trecute câteva pagini din Plutarh, în traducerile lui Petru Creţia şi a Adelinei Piatkowski (două numere din seria nouă a BPT) şi am avut o surpriză: mi-am dat brusc seama că mă înşelasem în privinţa interesului meu pentru biografie şi că adevărata lui raţiune era alta. Nepos, Plutarh, Varro, Suetoniu şi alţi biografi din antichitate n-au propriu vorbind o metodă ştiinţifică de apreciere a surselor pe care-şi bazează reconstituirea. Biografiile scrise de ei sânt evenimenţiale şi psihologice, mai apropiate de ficţiunea literară decât de istorie. Spiritul critic nu le lipseşte, dar e aşa zicând spontan, ca un fel de bun simţ, care le permite să pună la îndoială ori să accepte informaţia furnizată de lacunarele documente pe care le posedă. Şi cum nu sînt de obicei în stare să decidă ce trebuie folosit şi ce trebuie lăsat deoparte, nu renunţă la nimic, relatând totul, chiar dacă e contradictoriu. Mai mult: contradicţiile creează o puternică senzaţie de autenticitate. Adevărul pare pur şi simplu a nu putea fi găsit. Avea Demostene un talent înnăscut pentru oratorie sau succesul lui e rodul unui efort considerabil de a-si corecta dicţia şi de a-si îmbunătăţi respiraţia? Era Cicero un fanfaron sau poseda un dezvoltat spirit autoironic? Din textul biografiei paralele pe care le-o consacră Plutarh nu se poate afla un răspuns la aceste întrebări. Şi, fireste, nici la altele, multe, şi asta din cauza imposibilităţii de a verifica izvoarele.

Chiar această slăbiciune a metodei biografice a celor vechi a stat la baza enormei mele satisfacţii de lectură. Şi cred că nu exagerez dacă spun că ea m-a învătat să citesc literatura. N-aveam nici vocaţia, nici, cu atît mai puţin, la vârsta cu pricina, formaţia unui istoric. Altceva mijea, se vede treaba, în mine, fără s-o ştiu, şi anume vocaţia de critic literar. Biografiile lui Nepos şi Plutarh mi-au oferit esenţialul pentru orice lectură critică: faptul de a întelege că ficţiunea nu conţine criterii ferme de adevăr, că poate fi plină de contradicţii, dând unuia o impresie opusă decât a dat celuilalt, şi că ea lasă spaţii mari pentru interpretări diferite. Acest pluralism hermeneutic a fost revelaţia lecturilor mele din biografii antichităţii. Ei mi-au sugerat infinitatea înţelesurilor cuprinse într-o ficţiune literară. Şi mi-au încurajat totodată subiectivitatea lecturii: am ştiut spontan că pot avea dreptate, în ipoteza mea nouă împotriva ipotezei general admise, şi că nu există nici o cale ca ea să-mi fie infirmată. Un critic in nuce are absolută trebuinţă de o astfel de încurajare, altfel abandonează, coplesit de cohorta celor care s-au pronunţat înaintea lui. Şi trebuie să fie sigur că lanţul de interpretări are atît de multe verigi, încît, oricând, poate să-i adauge veriga lui personală. O lectură care s-ar bloca, la un moment dat, când adevărul ar fi rostit definitiv şi irevocabil, nu este una critică. Biografii vechi mi-au insuflat colosala iluzie că interpretarea unei opere nu e apanajul nimănui şi nu are sfârşit.

Cine nu găseşte în el forţa de a lua de bună iluzia cu pricina nu va deveni niciodată critic literar. Va rămâne un cititor, defensiv şi timid, zdrobit de prestigiul judecăţilor de dinaintea lui. Nepos şi Plutarh sînt vinovaţi de orgoliul care s-a născut în adolescentul care încă nu ştia ce va deveni: lor le datorez că n-am rămas un cititor nesăţios şi naiv, de la ei am învăţat cum trebuie citită de fapt literatura.

Nicolae Manolescu

sursa: România literară nr. 21 din 30 mai 2001

Pierit-au dacii?

Drama izvoarelor scrise – Scrieri pierdute cu privire la daci

Din tot ce s-a scris despre daci în antichitate, până la noi nu a ajuns mai mult de 10%! Stranie şi tragică soartă a unor documente distruse din voia destinului sau cu bună-ştiinţă, ori care poate zac încă neştiute, în beciurile vreunor mănăstiri sau biblioteci!

Până la apariţia tiparului în secolul 16, scrierile antice au supravieţuit cu destulă dificultate, prin intermediul copiştilor. Totuşi, din noianul greu de evaluat de scrieri ale eruditei antichităţi, s-a pierdut enorm de mult, fie din pură întâmplare, fie cu reavoinţă, din pricina fanatismului care a dus la incendieri de biblioteci, fie din neglijenţă, ignoranţă sau dezinteres.

Strabon

Scrierile care mărturiseau despre geţi şi daci au avut, aproape toate, această soartã: nu au reuşit să traverseze veacurile. Ceea ce a ajuns până la noi nu reprezintă, probabil, nici 10% din ce s-a scris despre aceşti neştiuţi locuitori ai pământurilor de la nordul Dunării. Istoricii noştri îi citează adesea pe Herodot, pe Strabon şi pe Dio Cassius, cu puţinele lor fragmente în care se vorbeşte despre geţi şi daci, lăsându-ne impresia că acest neam a fost fie ignorat de marile puteri vecine, fie pur şi simplu prea barbar ca să prezinte interes.

Totuşi, există numeroase mărturii antice despre scrieri care vorbeau de strămoşii noştri, dar care s-au pierdut. Însă câtă vreme aceste mărturii există, trebuie să ţinem cont de ele şi să admitem că s-a scris mult mai mult despre geţi şi daci decât ni s-a spus în cărţile de istorie, că aceştia au stârnit interesul vecinilor lor într-o măsură mare, atât prin modul lor de viaţă şi prin religia şi credinþele lor,cât şi prin relaţiile pe care le-au avut cu cei din jur şi prin războaiele pe care le-au dus. Cu excepţia lui Al. Papadopol-Calimah, un istoric uitat din veacul al XIX-lea, pe care nimeni nu îl citează şi a cărui operă a fost în totalitate ignorată, nimeni nu a încercat până acum să facă o evaluare completă a ceea ce s-a pierdut din documentele despre daci. Conform acestuia, numărul autorilor care au scris sau doar au pomenit în treacăt despre strămoşii noştri este de… aproape trei sute.

Nu ştim dacă pentru alte neamuri s-au făcut astfel de evaluări. Nu ştim dacă soarta izvoarelor privitoare la daci a fost mai vitregă decât a altora. Marele învăţat Posidoniu călătorise la gali şi scrisese o carte despre aceştia, astăzi pierdută. Împăratul Claudiu scrisese şi el o istorie a etruscilor în 20 de volume, din care nimic nu a ajuns până la noi. Totuşi, despre gali ştim multe lucruri din alte izvoare, de la etrusci avem monumente şi inscripţii, doar dacii s-au dovedit mult prea tăcuţi., ori poate noi nu am căutat îndeajuns, căci suntem prea puţin interesaţi de soarta lor…

Unde s-au ascuns geţii şi dacii?

Pentru antici, în vremurile cele mai îndepărtate, teritoriile de la nordul Dunării reprezentau un loc enigmatic, populat de fiinţe mitice. Cu timpul, pe măsură ce relaţiile comerciale s-au dezvoltat şi sfera de influenţă a lumii greco-romane s-a extins, geţii şi dacii au început să fie mai bine cunoscuţi şi pomeniţi în scrierile grecilor şi ale romanilor. Totuşi, puţini au fost aceia care au scris ceea ce au văzut cu ochii lor, căci puţini au călătorit până pe aceste pământuri. Astfel că majoritatea informaţiilor pe care ni le transmit aceste izvoare sunt informaţii de a doua sau a treia mână, aproximative, deformate, transmise din gură în gură printr-un fel de telefon fără fir.. Au existat şi lucrări ale unor martori oculari care au fost în Dacia şi au descris cu mare exactitate geografia, istoria, organizarea politică şi socială, tradiţiile, poate şi limba dacilor, dar toate aceste scrieri s-au pierdut. Vom reveni mai jos asupra lor. Prin urmare, informaţiile pe care le mai avem sunt adesea confuze. Ba mai mult, anticii nu făceau întotdeauna distincţie clară între sciţi şi geţi sau între traci şi geţi, iar mai târziu, îi confundă pe geţi chiar cu goţii (cu sau fără intenţie) sau cu alte neamuri. Astfel că, nu de puţine ori, sub referinţele la sciţi, traci, goţi etc. se pot ascunde informaţii preţioase despre daci şi geţi.

Ce fel de evenimente consemneazã scrierile vremii? În primul rând, înregistrează numai evenimente politice şi militare importante – războaie, victorii, alianţe, trădări, asasinate, succesiuni la tron, iar o perioadă de pace şi linişte este aproape întotdeauna absentă din documente. Aşadar, cei ce trăiau în pace trăiau într-un fel în afara istoriei. În al doilea rând, istoria scrisă este aproape întotdeauna istoria învingătorilor. De aceea, izvoarele latine nu vor pomeni prea mult despre autohtoni, ci în primul rând despre romanii colonizatori şi, tot de aceea, mai târziu, numele dacilor sedentari şi paşnici dispare din scrieri, în primul plan fiind goţii, gepizii, hunii şi alţi migratori cu o istorie activă.

Primele informaţii

Putem presupune că primele informaţii despre geţi au fost consemnate de popoarele orientale cu care aceştia au intrat în contact, în primul rând pe calea comerţului. Dar din cronicile orientale nu ni s-a păstrat nicio informaţie cu privire la geţi. Comerţul i-a pus în contact cu sciţii de pe ţărmurile nordice ale Mării Negre, cu perşii, cu fenicienii, cu neamurile din Asia Mică şi chiar cu egiptenii. Documentele acelora îi vor fi pomenit şi pe strămoşii noştri, cel puţin cei dobrogeni.

Herodot

Cel mai vechi eveniment în care sunt antrenaţi geţii este cel pomenit de Herodot cu referire la campania lui Darius (sec. VI î.Hr.), regele perşilor, împotriva sciţilor, care, înainte de a ajunge la Istru, îi biruie şi pe geţi. Cea de-a doua informaţie ne trimite în timp, două secole mai târziu şi se referă la expediţia lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.Hr.) care, ajuns la Dunãre, înfruntă opoziţia geţilor.

Numărul mare al geografiilor pierdute, în care foarte probabil erau descrise şi teritoriile getice, face ca misterul să fie şi mai adânc. Însuşi marele geograf  Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, astăzi cu desăvârşire pierdută. Marele geograf Marin din Tyr descrisese în amãnunţime teritoriile locuite de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu a ajuns până la noi, decât într-o palidă măsură, prin intermediul unei prescurtări făcute de Ptolemeu. Una dintre geografiile pierdute aparţinea lui Demetrios din Callatis (actuala Mangalia), iar datele prezentate de el cu privire la teritoriile geţilor trebuie să fi fost foarte exacte. Nici hărţile, nu puţine, care înfăţişau lumea cunoscută în vremea dacilor nu au ajuns până la noi: de la cea mai veche hartă a lumii despre care avem ştiinţă, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Hr., învăţat care a călătorit până la sciţi), şi până la cucerirea romană, nu s-a păstrat absolut nicio hartă care să înfăţişeze Dacia veche. Cele mai vechi hărţi reprezintă Dacia de după cucerire. Un interes aparte au stârnit, cu siguranţă, religia şi credinţele geţilor, mult diferite de ale altor neamuri din Europa, dar, şi în acest aspect, documentele pierdute spuneau de bună seamă mult mai mult decât cele păstrate.

Un get celebru: regele Dromihete

Grecii aveau o admiraţie faţă de barbari. (cuvânt care înseamnă, în greceşte, bâlbâit, persoană care vorbeşte o limbă de neînţeles, căci aşa le păreau grecilor cei care vorbeau altă limbă decât a lor), pe care şi-i reprezentau ca virtuoşi, curajoşi şi generoşi.

Un celebru model îl constituie regele get Dromihete (sec. III î.Hr.), carel-a învins pe Lisimah, unul dintre urmaşii lui Alexandru cel Mare. Acesta venise cu oastea macedoneană împotriva geţilor, dar a fost înfrânt şi luat prizonier, împreună cu fiul său, Agatocle. Dromihete i-a dus pe prizonieri la cetatea Helis, reşedinţa sa, i-a ospătat regeşte la o masă scumpă, cu pocaluri şi vase de aur şi argint, în vreme ce el şi geţii săi stăteau la o masă de lemn, modestă. Apoi i-a eliberat, spunându-le că, dacă au acasă atâtea bogăţii, să nu mai râvnească la avutul modest al altora. Campania lui Lisimah şi păţania de la curtea generosului rege get au fost mult preluate şi citate în scrierile vechi, dar tocmai acele scrieri care le prezentau în amănunt s-au pierdut – în primul rând cartea 21 din Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia, apoi Istoria universală a lui Polibiu şi altele. Tot ce ştim despre această victorie a geţilor provine din prescurtări şi mărturii mărunte.

Epoca lui Burebista

De la Dromihete la Burebista se întinde o perioadă de mai mult de două secole de mare pustietate documentară. Fie că dacii trăiau în pace şi nu au atras atenţia grecilor şi romanilor, fie că scrierile care se refereau la acea epocă s-au pierdut, noi nu ştim mai nimic despre acele vremuri. De la Strabon avem câteva informaţii preţioase despre epoca lui Burebista, cu care vestitul geograf era contemporan. Dar Strabon, la rândul său, a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci. Din păcate, nicio scriere a lui Posidoniu nu s-a păstrat până astăzi. Dio Cassius scria şi el, în cărţile sale pierdute, despre această epocă. Augustus însuşi, contemporan cu Burebista, a scris despre propria sa viaţă – lucrare şi ea pierdută – unde fără îndoială că pomenea şi de relaţiile cu Dacia.

Momentul cuceririi Daciei: o imensă gaură neagră

De la Burebista la Decebal avem din nou o mare lacună documentară. Câteva nume de regi daci ne sunt pomenite de către Iordanes, dar mai mult nu ştim. Istoricul Titus Livius includea această perioadă în opera sa uriaşă, dar cărţile 124 şi 125, dedicate Daciei, s-au pierdut. Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului Domiţian, care a decretat drept crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei Grigore cel Mare, care a dispus arderea cărţii, din pricină că în paginile ei se vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.

Informaţiile despre daci reapar în preajma conflictului cu împăratul Domiţian, când bătrânul rege Duras îi cedează tronul lui Decebal. Evenimentele premergătoare cuceririi Daciei de către romani, campaniile lui Domiţian şi ale lui Traian, înfrângerea dacilor şi întemeierea provinciei Dacia, colonizarea şi organizarea provinciei, prăzile imense luate de la daci – sunt evenimente care au avut parte de numeroase şi detaliate consemnări în scrierile vremii. Ne-am fi aşteptat ca numărul izvoarelor scrise din acea epocă, ajunse până la noi, să fie mult mai mare decât pentru epoci mai îndepărtate şi mai nesigure. Şi totuşi…

O bizară coincidenţă a făcut să se piardă cam tot ce s-a scris despre daci şi războaiele lor cu romanii. Dio Chrysostomos, exilat în Dacia din pricina urii lui Domiţian, rechemat de Nerva şi apoi foarte preţuit de Traian, a scris o istorie a Daciei intitulatã Getica, pierdutã astăzi cu totul. Probabil că scrierea înfăţişa, cu mare precizie, geografia, istoria şi obiceiurile dacilor, precum şi societatea dacică pregătinduse pentru războaiele cu împăratul Domiţian.

O altă Getica a fost scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian şi martor ocular al evenimentelor din Dacia. Această nepreţuită lucrare prezenta, cu siguranţă, campaniile lui Traian şi furniza valoroase informaţii cu privire la daci. Din această scriere avem doar câteva foarte mici fragmente, citate de un autor târziu.

Al treilea martor ocular care a scris despre daci a fost însuşi împăratul Traian. El a compus un jurnal de război intitulat De bello dacico (Despre războiul cu dacii), în care a consemnat cu grijă toate etapele şi aspectele campaniilor sale; şi acesta este pierdut în întregime (au rămas doar cinci cuvinte, citate de un gramatic). După întoarcerea triumfală la Roma, Traian a publicat un edict prin care dădea seama de toate operaţiunile sale în Dacia şi expunea bugetul cheltuielilor de război. Nici acest edict nu a ajuns până la noi. Dar Traian a avut biografii săi care au scris despre viaţa şi faptele sale, deci şi despre cucerirea şi colonizarea Daciei. Cunoaştem numele a cel puţin patru istorici biografi, dar ale căror scrieri astăzi sunt pierdute cu desăvârşire.

Pe lângă aceştia, Tacit însuşi, marele istoric roman contemporan cu Traian, a scris o biografie a împăratului, dar care nu a ajuns până la noi. Mai mult, în Istoriile sale, păstrate doar în parte, Tacit a scris mult despre daci, înfăţişând expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s-au pierdut.

Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea provinciei. E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în Dacia şi să fi fost martor la evenimente. Dar şi această istorie a pierit în negura vremii.

Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut. Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din care ne-a rămas numai jumãtate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se află tocmai între cărţile pierdute.

Marele istoric Dio Cassius a scris şi el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de timpul necruţător. Dar şi lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate târzii. Între cărţile pierdute se aflã şi întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice şi geografice despre Dacia. Tot pierdutã este şi cartea 68, care cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele, decât o foarte modestă prescurtare târzie, plinã şi aceasta de lipsuri.

Plutarh, celebrul istoric grec, a scris o biografie a lui Traian, care a avut aceeaşi stranie soartă: pierdută cu desăvârşire. Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva până la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită. Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintâi 13 au pierit – şi tocmai acelea în care se trata şi despre Dacia şi în care se scria istoria de la anii 96 până la 350 d.Hr. În sfârşit, Apollodor din Damasc a scris o carte în care descria detaliat construcţia podului lui Traian. Nici aceasta nu a putut străbate veacurile…

Dacia după Traian şi dispariţia dacilor din izvoare

Informaţiile istoriografice din perioada următoare nu se referă aproape deloc la dacii autohtoni, care continuă sã fie o enigmă: aflăm doar despre organizarea administrativă şi militară a noii provincii Dacia, despre coloniştii aduşi aici, despre viaţa în coloniile întemeiate. Dar niciun document nu ne spune ce s-a întâmplat cu nobilimea şi preoţimea dacă, cu marea masă a dacilor de rând, cu zeii lor, ale căror temple fuseseră făcute una cu pământul de către romani. Cărţile getice, scrise de Polyainos în secolul 2 d.Hr., au fost înghiţite de monştrii întunecaţi ai timpului.

După abandonarea provinciei sub Aurelian, tăcerea este şi mai adâncă. Avem câteva menţiuni ale dacilor liberi, ultimele din secolul IV d.Hr, când carpii din Moldova dau de furcă romanilor. După aceea, tăcere absolută. În Dacia se perindă nenumărate neamuri migratoare, pe care izvoarele vremii le consemneazã cu conştiinciozitate şi curiozitate, dar nu mai aflăm absolut nimic despre oamenii pământului – dacii, deşi prezenţa lor pe vechile teritorii nu poate fi pusă la îndoială, aşa cum ne demonstrează izvoarele arheologice, tradiţiile, folclorul şi chiar lingvistica.

Cum au dispărut scrierile vechi

O scurtă înşiruire, ameţitoare, de crime culturale ne poate desluşi tragica soartă a scrierilor din antichitate până la apariţia tiparului. Dar chiar şi după Guttenberg, foarte multe manuscrise au rămas necercetate, needitate şi chiar în primejdie de distrugere.

Nabonassar, regele Babilonului, a distrus în anul 747 î.Hr. toate scrierile care cuprindeau istoria şi faptele regilor predecesori ai săi. Renumita bibliotecă din Alexandria, care număra la un moment dat 700.000 de volume, a pierit cu totul întrun incendiu când Cezar a cucerit Alexandria. Luptele între creştini şi păgâni au fost fatale, şi ele, cărţilor. În zilele Sfântului Apostol Pavel, efesienii şi-au ars în piaţă toate bibliotecile. Papa Grigore cel Mare arde, în anul 604, mii de cărţi păgâne, între altele, pe Titus Livius. Sfântul Grigorie, „Luminatorul Armeniei”, arde în 277 d.Hr. toate cărţile şi bibliotecile din Armenia, toată literatura armeană, care era o comoară pentru istoria asirienilor, mezilor, perşilor, grecilor, geţilor şi a tuturor neamurilor cu care armenii au avut a face în curs de secole.

Năvălirile barbarilor au distrus, la rândul lor, nenumãrate biblioteci. În 640, arabii invadează Alexandria şi îi ard biblioteca. Când musulmanii au cucerit provinciile persane, mai multe biblioteci au căzut în mâinile lor şi au fost distruse. Biblioteca din Cairo, a califilor Egiptului, avea peste 1.600.000 de volume. Dar în anul 1073, turcii au prădat şi distrus această imensă bibliotecă. Biblioteca de la Tripoli (Siria), mai vestită decât cea a califilor, cuprindea 3.000.000 de volume de teologie, ştiinţe, istorie, tradiţii, geografie! Dar în 1105, Tripoli a cãzut sub stăpânirea francilor comandaţi de Raimond IV şi nepreţuita bibliotecă a fost prefăcută în cenuşă. Matei Corvin fundase la Buda o mare şi preţioasă bibliotecă, adunând cărţi cu cheltuieli enorme, din Italia şi din Grecia, după căderea Imperiului Bizantin. Acest depozit de erudiţie cuprindea o mulţime de scrieri antice, cu totul pierdute astăzi. În 1526, când sultanul Soliman a cucerit Buda, după bătălia de la Mohacz, a dat foc şi a devastat această bibliotecă. Mănăstirile de la muntele Athos au fost un mare depozit de scrieri manuscrise vechi, dar bibliotecile de la acest munte au suferit multe devastări. În 1820, la începutul războiului de independenţă a Greciei, bibliotecile de pe Sfântul Munte au fost silite să furnizeze turcilor manuscrise pentru fitilele tunurilor! Astfel au pierit mii de lucrări de mare preţ. Şi totuşi…

Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care au pierdut lupta cu timpul sunt dispărute definitiv. În marile biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănãstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize.