Arhive etichetă: educatie

Invitație la Educație

Simpozion national Buzau

În perioada 8-10 noiembrie 2013, vă invităm să participaţi la lucrările Simpozionului Național „Didactica Ariei Curriculare Om și Societate” ce va avea loc la Liceul Pedagogic „Spiru Haret” Buzău. Simpozionul se adresează cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar care doresc să prezinte experienţele şi realizările obţinute în activitatea didactică. Mai multe informaţii Aici

Şcoala în vremea lui Shelley

Percy Bysshe Shelley

Anii de şcoală, tinereţea întemniţată între zidurile de piatră cenuşie au lăsat poetului englez Percy Bysshe Shelley (1792-1822) prea puţine amintiri frumoase. Minunatele zile în care bătrânul preot Edwards, parohul din Warnham, îl învăţa buchile, răsfoind, sub ochii larg deschişi ai copilului, cărţi de poveşti şi jurnale din lungile călătorii spre mările sudului, apuseseră demult. Aşa cum apuseseră şi zilele în care, împreună cu dascălul lui, străbăteau câmpiile presărate cu morminte ciudate ale vechilor celţi, neclintite de mii de ani.

Colegiul Eton îşi strivea elevii sub autoritatea gravă a tradiţiei sale. Noul director, doctorul Keate, se credea dator să şteargă urmările unei pedagogii prea liberale, pe care înaintaşul său, doctorul Goodall, o aplicase în colegiu. Lecţiile trebuiau învăţate pe dinafară. Nimeni nu avea voie să pună niciun fel de întrebări. „Să nu aud că vreţi să întrebaţi ceea ce profesorii voştri nu socotesc cu cale să vă spună”, îi ameninţa directorul. Lecţiile erau riguros controlate. „Excesul de intelectualitate” era socotit primejdios.

Continuă citirea →

5 iunie – Ziua Învățătorului

Ziua invatatorului - 5 iunie

Cred că educaţia este cel mai important instrument de care dispunem pentru a oferi un viitor mai bun celor tineri.

Doresc aşadar să felicit astăzi, de Ziua Învăţătorului, toate cadrele didactice care şi-au dedicat viața educaţiei şi copiilor noştri. Vă mulţumesc pentru toate eforturile pe care le depuneţi!

Remus Pricopie, Ministrul Educaţiei Naţionale

Originea istoricului Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe Bratianu

De o copilărie şi o educaţie familială cu totul „specială” a beneficiat Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), care era fiul lui Ion I.C. Brătianu şi nepot al lui I.C. Brătianu, ambii prim-miniştri şi „ctitori” ai statului naţional modern, bunicul fiind artizanul dobândirii Independenţei, tatăl al realizării României Mari. După mamă se trăgea din familia fanariotă Moruzi, ce a dat doi domnitori în ambele Principate în a doua jumătate a veacului XVIII şi începutul celui următor, dar şi din Sturdza. Mama, Maria Moruzi, se căsătorise în 1889 cu fiul lui Al. I. Cuza – rezultat din relaţia acestuia cu Maria Obrenovici –, tot Alexandru, care însă a murit la scurtă vreme. Prin moştenire, văduva Maria Moruzi locuia la castelul de la Ruginoasa, unde a invitat să locuiască şi pe tânărul Ion (Ionel) I.C. Brătianu, proaspăt inginer ce lucra la calea ferată Iaşi – Paşcani. Între cei doi s-a înfiripat o idilă, în urma căreia s-a născut Gh.I. Brătianu, părinţii căsătorindu-se formal doar pentru a legitima copilul, după care s-au şi despărţit, fiecare având propria viaţă.

Continuă citirea →

Despre educatia spartanilor

„În loc să moleşească picioarele copiilor prin folosirea încălţămintei, Licurg a poruncit ca toţi copiii să meargă desculţi, pentru a li se întări picioarele…

În loc de a-i lăsa să ajungă nişte oameni molatici din pricina veşmintelor, al a hotărât să-i obişnuiască a folosi o singură haină în tot cursul anului, fiind încredinţat că, în felul acesta, spartanii se pregătesc mai bine să înfrunte atât frigul, cât şi căldura…”

 

sursa: Xenofon, Statul spartan

Despre buna educatie

A da dovadă de o bună educaţie înseamnă a nu da în vileag buna părere pe care o avem despre noi şi părerea destul de proastă pe care o avem despre ceilalţi.  🙂  – Mark Twain

Declaraţia Drepturilor Copilului

Declaraţia Drepturilor Copilului

Preambul

Având în vedere faptul că popoarele Naţiunilor Unite şi-au reafirmat, în Carta Naţiunilor Unite încrederea lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane şi au hotărât să promoveze progresul social şi condiţii mai bune de trai, în contextul unei libertăţi sporite,

Având în vedere faptul că Naţiunile Unite, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului au proclamat că fiecare persoană se bucură de toate drepturile şi libertăţile enunţate de aceasta, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, situaţie materială, statut la naştere sau alte statute,

Având în vedere faptul că, dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte, cât şi după naşterea sa,

Având în vedere faptul că o astfel de protecţie specială a fost enunţată în Declaraţia de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului şi a fost recunoscută în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în statutele agenţiilor specializate şi ale organizaţiilor internaţionale preocupate de bunăstarea copilului,

Având în vedere faptul că omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi mai bun,

In consecinţă,

Adunarea Generală

Proclamă această Declaraţie a Drepturilor Copilului pentru ca acesta să poată avea o copilărie fericită şi să se bucure, atât pentru binele său, cât şi pentru binele societăţii, de drepturile şi libertăţile stabilite în această Declaraţie, şi solicită părinţilor, bărbaţilor şi femeilor ca persoane individuale, precum şi organizaţiilor voluntare, autorităţilor locale şi guvernelor naţionale să recunoască aceste drepturi şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru ca ele să fie aplicate în mod progresiv în cadrul măsurilor legislative sau de altă natură, în conformitate cu următoarele principii speciale, necesare ca urmare a situaţiei sale deosebite:

Principiul nr. 1
Copilul se va bucura de toate drepturile stabilite în această Declaraţie. Fiecare copil, fără nici o excepţie de la regulă, se va putea bucura de aceste drepturi, fără a exista distincţii sau discriminări din punct de vedere al rasei, culorii, sexului, limbii, religiei, opiniei politice sau al oricărei alte opinii, originii naţionale sau sociale,situaţiei materiale, statutului la naştere sau al altui statut, al copilului sau al familiei acestuia.

Principiul nr. 2
Copilul se va bucura de protecţie specială şi va beneficia de ocazii şi facilităţi, oferite prin lege sau prin alte mijloace, care să-i dea posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere fizic, mental, moral, spiritual şi social într-un mod sănătos şi normal şi în condiţii de libertate şi demnitate. Adoptarea legilor în acest scop va avea ca raţiune primordială interesul superior al copilului.

Principiul nr. 3
Copilul va avea de la naştere dreptul la un nume şi la o naţionalitate.

Principiul nr. 4
Copilul va beneficia de protecţie socială. El va avea dreptul să crească şi să se dezvolte sănătos; în acest scop, se vor asigura îngrijire şi protecţie speciale atât copilului, cât şi mamei acestuia, inclusiv îngrijire pre- şi post-natală adecvată. Copilul va avea dreptul să beneficieze de alimentaţie, locuinţă, timp liber şi servicii medicale adecvate.

Principiul nr. 5
Copilul care este handicapat din punct de vedere fizic, mental sau social, va beneficia de tratament, educaţie şi îngrijire

Principiul nr. 6
Pentru o dezvoltare completă şi armonioasă a personalităţii sale copilul are nevoie de dragoste şi înţelegere. Ori de câte ori este posibil, copilul va creşte în grija părinţilor săi, care vor fi responsabili pentru el, şi în orice caz, într-o atmosferă de afecţiune şi de siguranţă morală şi materială; nici un copil mic, cu excepţia cazurilor speciale, nu va fi separat de mama sa. Societatea şi autorităţile publice au obligaţia de a oferi îngrijire specială copiilor fără familie, precum şi acelora care nu au mijloacele necesare de subzistenţă. Este de dorit ca să existe alocaţii din partea statului sau alte tipuri de ajutoare pentru întreţinerea copiilor din familiile numeroase.

Principiul nr. 7
Copilul are dreptul să beneficieze de învăţământ gratuit şi obligatoriu, cel puţin în cadrul ciclului primar. Copilul va primi o educaţie care să îi stimuleze cultura generală şi să-l ajute, pe baza unor şanse egale, să îşi dezvolte capacităţile, judecata individuală şi simţul de responsabilitate morală şi socială şi să devină un membru util al societăţii.
Interesul superior al copilului va fi principiul de bază după care se vor ghida cei care sunt responsabili de educaţia şi îndrumarea copilului; aceasta responsabilitate aparţine în primul rând părinţilor copilului.
Copilul va avea toate oportunităţile pentru joacă şi recreere, care vor avea aceleaşi scopuri ca şi educaţia; societatea şi autorităţile publice vor face tot ce le stă în putinţă pentru a stimula exercitarea acestui drept.

Principiul nr. 8
In absolut toate situaţiile, copilul va fi primul care va primi protecţie şi ajutor.

Principiul nr. 9
Copilul va fi protejat împotriva tuturor formelor de neglijare, cruzime sau exploatare. El nu va fi supus traficului, sub nici o formă. Copilul nu va putea fi încadrat în muncă înainte de a atinge vârsta minimă în acest sens; în nici o situaţie, el nu va putea fi forţat şi nu va putea primi permisiunea de a avea o slujbă sau de a se implica în vreun tip de muncă ce ar putea să îi prejudicieze sănătatea sau educaţia, sau să îi compromită dezvoltarea fizică, mentală sau morală.

Principiul nr. 10
Copilul va fi protejat de acele practici care pot genera discriminări rasiale, religioase sau de altă natură. El va fi crescut în spiritul înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, păcii şi înfrăţirii universale, precum şi în deplinătatea conştiinţei că energia şi talentele sale trebuie utilizate în folosul semenilor săi.

Educaţia în zilele noastre

educatie

Omul se află în fruntea piramidei fiinţelor vii. Inteligenţa i-a dat o armă de neînvins şi a putut stăpâni celelalte fiinţe înzestrate cu viaţă, să le înfrângă şi să le domine, chiar dacă ele erau fizic mai puternice. Pe unele animale a ştiut să şi le apropie, să le folosească, să le domesticească. La rândul său, omul a învăţat nişte reguli de comportament, unele fiindu-i necesare pentru propria existenţă, altele fiindu-i impuse de faptul că trăieşte în comunităţi şi conlocuirea socială impune nişte reguli. Suntem părţi ale unui întreg şi trebuie necontenit să ţinem seama de acest lucru.

De mici suntem educaţi. De sute de generaţii, regulile de comportament ne-au fost transmise de familie şi, în primul rând, de mamă, de şcoală şi de societate. La aceste reguli de comportament, educaţiei, li se adaugă dobândirea cunoştinţelor în variate domenii şi, evident, în cele în care fiecare ne specializăm.

Continuă citirea →

Despre educaţie – Edmondo de Amicis

Educaţia unui popor se judecă după ţinuta de pe stradă. Văzînd grosolănia pe stradă eşti sigur că o vei găsi şi în casă!

Elisabeta I – portret neconventional – prima parte

Regina Elisabeta era fiica lui Henric VIII si a lui Anne Boleyn. Ii semana tatalui sau in anumite privinte, desi ea nu si-a decapitat nici un sot. Poate pentru ca nici nu a avut vreunul.

Isi iubea parintii. Sau macar pe unul dintre ei. E greu de stiut ce a gandit despre mama ei. Istoricii au remarcat insa ca niciodata, in timpul lungii sale domnii, ea n-a mentionat numele mamei sale si nici n-a facut nimic pentru a anula, pe cale juridica, condamnarea ei. Pe cat isi manifesta indiferenta fata de memoria mamei sale, pe atat cauta sa nu-i scape nicio ocazie ca sa-si proclame veneratia pentru cea a lui Henric VIII.  Care nu era decat cel care ii ucisese mama.

Ii placea sa scrie. Nu a scris carti, dar a fost celebra prin nenumaratele sale scrisori.

A beneficiat de o educatie remarcabila. Dar practica retoricii, si in cadrul ei arta de a pleda alternativ pentru sau contra unei teze date era un exercitiu preferat, i-a dezvoltat o tendinta suparatoare spre nehotarare, accentuata cu varsta. Mai ales cand era vorba de barbati.

Elisabeta si-a creat destul de repede o reputatie de persoana economa. Unii, mai rautaciosi, spuneau chiar ca este avara. Chiar si colaboratorii fideli erau nemultumiti de incetineala cu care regina autoriza cheltuielile civile sau militare, in detrimentul intereselor tarii. Totusi, trebuie spus ca exista un domeniu in care politica sa de economie marca o evidenta exceptie: luxul de la curte si stralucirea reginei. 🙂

Elisabeta avea tot ce isi dorea: aur, argint, pietre pretioase erau peste tot in jurul ei. Lipsea totusi ceva: igiena. Dusumelele erau acoperite permanent cu stuf, care era schimbat periodic; dar, cum se aruncau pe jos in timpul mesei oase si coji si cum cainii se foiau printre meseni, e usor de imaginat murdaria de pe jos si insectele care misunau pe acolo, la fel si in asternuturi.

Cat despre „toalete”, ele erau inexistente. Erau folosite scaunele cu gaura, sau oamenii se usurau oriunde. „Palatele Majestatii Sale erau adesea neplacute prin mirosurile lor, inevitabile cand atatea guri sa hranesc in acelasi loc”, constata pudic si cu resemnare un contemporan.

Ca orice curte regala, si cea a Elisabetei intretinea un numar mare de servitori, demnitari si …paraziti. Remarcabila era pofta lor de mancare. Pentru a face fata consumului trebuiau sacrificate cirezi intregi de vite, turme de oi, mii de pui si gaste, hambare pline cu grau. Asta doar la cate o petrecere.

In ceea ce o priveste pe Elisabeta, ea era mai curand cumpatata: ii placeau carnea de pasare, vanatul cu pene si pestele proaspat, dar nu facea excese renuntand la carnea rosie si vanatul cu blana. Prefera berea slaba in locul vinului si punea pret pe fructe si dulciuri, ceea ce a facut sa-si piarda destul de devreme toti dintii. Asta nu insemna ca nu mai avea din cand in cand cate un dinte impotriva unuia sau altuia. 🙂

Trebuie spus ca viata unei regine nu este deloc atat de usoara cum ar parea la prima vedere. Elisabeta avea multe obligatii. Trebuia sa participe la nenumarate serbari, baluri mascate, turnire, vanatori, serate, lupte intre animale. Ceea ce, sa recunoastem, nu-i deloc simplu. 🙂

Elisabeta era pasionata de muzica si chiar stia sa cante la un instrument. Sau cel putin asa credea ea. 🙂

Pentru ea adevarata comoara era dragostea supusilor ei. Asta nu insemna insa ca refuza cadourile care i se ofereau. Iar daca nu i se oferea nimic, alegea, in castelele unde era primita, ceva simbolic: diverse obiecte de arta, bijuterii deosebite, pentru a le lua cu ea. Îi placea sa aiba astfel de amintiri din locurile pe care le vizita. 🙂

Partea a doua AICI

Educaţia în lumea greacă

Ovidiu Drâmba, în cartea Istoria culturii şi civilizaţiei, face o succintă, dar edificatoare prezentare a educaţiei în lumea greacă.

Sistemele educative în cele două state greceşti, Atena şi Sparta, erau fundamental opuse.

În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, antrenându-se complet goi, mâncând mizerabil şi insuficient, dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea. În rest, o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instructie pre-militară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.

Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.

Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).

Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în primul rând, Homer, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale.

Scoala din Atena

Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic, întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.

Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.

Inovatii in educatie

Originile celor mai importante inovatii in educatie

Şcolile sumeriene timpurii din jurul anului 3000 î.Hr. au introdus conceptele de taxă de şcolarizare şi de grade diferite de învăţământ. Alte civilizaţii au promovat o multitudine de elemente educaţionale noi: grecii au creat sistemul de educaţie publică, contractele profesorilor şi licenţele, iar romanii au introdus educaţia bilingvă. În continuare, vom prezenta originile unora dintre cele mai importante inovaţii în domeniul educaţional.

Taxa de şcolarizare a apărut în Sumer în anul 3000 î.Hr. De la bun început, şcoala a costat bani şi numai cei ce puteau plăti beneficiau de educaţie. Salariul unui profesor era reprezentat de banii pe care-i primea de la elevi după fiecare curs, aceasta constituind taxa de şcolarizare. Probabil aşa se explică de ce elevii erau pedepsiţi atât de sever când lipseau de la ore.

Şcolile elementare au apărut tot în Sumer în 2500 î.Hr., fiind înfiinţate de preoţi pentru a-i instrui pe scribi în domeniul economic şi administrativ, una din principalele lor îndatoriri reprezentând-o contabilitatea templului sau a palatului.

Şcolile publice au apărut la Atena în jurul anului 500 î.Hr. Atenienii considerau că cetăţenii adevăraţi trebuie să fie persoane educate; de această educaţie au beneficiat bărbaţii din toate familiile ce îşi puteau permite achitarea unei taxe modice de înscriere.

Contractele profesorilor îşi au originea de asemenea în Atena (445 î.Hr). O vreme, profesorii puteau fi demişi după bunul plac al administratorului şcolii. Pentru a conferi stabilitate acestei profesii noi, Protagoras a introdus contracte cu o durată de până la trei ani, cu posibilitate de prelungire.

Şcolile subvenţionate de stat au apărut la Roma (75 d.Hr). Împăratul Vespasian a înlesnit apariţia şcolilor de stat printr-o subvenţie de 100.000 de sesterţi – monede de argint (confecţionate ulterior din alamă şi cupru) – sub forma unei alocaţii plătite din trezoreria imperială.

Liceele occidentale au apărut la Nurenberg (Germania) în 1525. Şcolile secundare erau împărţite pe două niveluri, gimnaziu şi liceu, ca elevii să nu acceadă într-o formă superioară de educaţie fără cunoştinţe solide într-o serie de discipline.

Manualele ilustrate au apărut în anul 1652 în Ungaria. Jan Amos Comenius, reformatorul educaţional şi teologul din Moravia, a iniţiat această modificare revoluţionară a manualelor pentru a conferi procesului de învăţare un caracter mai plăcut şi mai instructiv. Probabil că el a fost primul care a susţinut că o imagine valorează cât o mie de cuvinte.

Creşa îşi are originile în Scoţia în 1781. Aceste aşa numite şcoli pentru bebeluşi au fost înfiinţate pentru a-i ajuta pe părinţii care nu aveau unde să-şi lase copiii cu vârste cuprinse între trei şi şase ani, în timp ce ei erau la muncă.


sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004