Seara magică

Era o seară răcoroasă de primăvară, iar eu mă plimbam pe cărările bătătorite de nostalgie ale unui parc vechi de la marginea orașului. Cu cât înaintam mai mult în inima crângului, mă afundam în gândurile mele. Apa șiroia din fântânile reci de marmură, greierii cântau parcă doine sfâșietoare, în timp ce pașii mei apăsau cu greutate pământul.

La un moment dat, o rază de lumină argintie a căzut pe pleoapele mele reci. Am ridicat ochii din pământ și am observat că luna își făcuse apariția în marea de stele sclipitoare. Treptat, parcă totul se luminează în jurul meu. Fac un efort să mă desprind din potopul de gânduri în care mă scufundasem și îmi dau seama că mă aflu într-o zonă necunoscută a parcului. Câțiva arbori bătrâni care se desprind din îmbrățișarea  întunericului îmi dezvăluie o cărare pe care se odihneau câteva bucăți ruginite de fier. Îmi dau seama că acest loc nu-mi este total necunoscut; bunica îmi vorbise despre el. Aici era vechea gară a orașului, abandonată acum.

Deodată, un miros puternic îmi îmbată nările. Întorc capul și în fața ochilor îmi apare un tren mare, alb, care lumina totul în jur și, neașteptat, răspândea un parfum cu o aromă dulce de trandafiri. Din locomotivă iese un domn înalt, tras la față, îmbrăcat într-un costum vechi. Se uită puțin în jur, după care apasă pe un buton și ușile trenului se deschid larg. Iată că își fac apariția o mulțime de domni eleganți și doamne distinse. Observ fără surprindere că plutesc cu toții și trec cu ușurință prin trunchiurile scorțoase ale copacilor, ca niște fantome.

Parcul era plin de oameni. Deodată, dintr-un grup se desprinde o doamnă și se apropie de mine.

– Bună seara! îmi urează ea cu un zâmbet cald pe buze.

– Bună seara! îi răspund eu cu sfială. Apoi, trag aer în piept, îmi potolesc emoțiile și îndrăznesc să o întreb:

– Mă scuzați, ce se întâmplă aici?

Doamna mă privește cu atenție și răspunde încetișor:

– Noi suntem spiritele celor care nu mai sunt. Ne strângem de câteva ori pe an în acest tren magic și vizităm locurile tinereții noastre pentru a ne aduce aminte de timpurile apuse.

Nimeni nu mai vorbește. Îmi dau seama că doamna privește cu insistență lănțișorul meu.

– De unde ai acest pandantiv? mă întrebă ea cu un ușor tremur în glas.

-Bunica mi l-a dat. Era un lucru foarte prețios pentru că îi amintea de mama ei.

O lacrimă apare pe nesimțite pe obrazul doamnei, care mă roagă să deschid pandantivul. Mă supun cerinței și las să se observe că înăuntrul micii bijuterii se afla o fotografie. În acel moment realizez că persoana din imagine este identică cu doamna din fața mea.

Fără alte cuvinte ne luăm strâns în brațe și parcă nu vrem să ne mai dezlipim. După un timp, străbunica mea se desprinde ușor și îmi șoptește:

-Adio, draga mea! M-am bucurat tare mult să te cunosc. Sper să nu mă uiți!

Apoi, o rază de lumină a străbătut parcul, iar fantomele au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Mi-am șters cu greutate lacrimile de pe obraz în timp ce mă gândeam dacă totul nu era decât un vis sau o magie. Sigur este că momentul acela îmi va rămâne pentru totdeauna în suflet.


Textul îi aparține fetiței mele, Teo.

4 răspunsuri

  1. Domnișoara are mult talent și poate ceva mai mult de atât!

    1. Mulțumim mult!

  2. WOW ! Minunat ! Felicitari ! Iti ravaseste sufletul si te umple de emotie…….

    1. Mulțumim mult!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: