Vlad Ţepeş al III-lea se naşte în noiembrie 1431 în fortăreaţa Sighişoarei din România. Un chip îngust şi roşcovan, despicat de ochi mari verzi, cu mustaţă şi plete lungi, buclate, Vlad, personaj scund, spătos şi puternic, are o mare autoritate asupra poporului său. Este fiul lui Vlad al II-lea, supranumit Dracul, membru al ordinului Dragonului, o societate militară cu caracter religios, fondată în 1387 de împăratul Sfântului Imperiu Roman, Sigismund I (al cărui scop este de a apăra interesele catolice împotriva ameninţării otomane).
În 1436, Vlad al II-lea, încoronat principe al Valahiei, se stabileşte la curtea domnească de la Târgovişte. După o vizită la Poarta Otomană, îşi încredinţează paza celor doi fii ai lui, Vlad şi Radu, sultanului Murad al II-lea, garantând astfel o pace durabilă între cele două popoare. Până în 1448, viitorul Vlad al III-lea este educat la curtea sultanului. Când se întoarce acasă, descoperă că tatăl lui fusese ucis de prinţul Vladislav al II-lea şi decide să se răzbune şi să recupereze puterea. Îl omoară pe Vladislav al II-lea şi-i arestează pe toţi nobilii care au participat la răsturnarea tatălui său. Din acel moment se înfiripă legenda neagră căreia i se datorează porecla românească de Ţepeş, „Vlad care trage în ţeapă“.
Într-adevăr, pentru a-şi răzbuna tatăl, îi trage în ţeapă pe nobilii cei mai puternici, iar pe alţii îi trimite într-un marş necruţător de optzeci de kilometri, fără ca niciun prizonier să aibă posibilitatea de a se odihni. Supravieţuitorii se văd obligaţi să ia parte la construirea unei noi fortăreţe, pe malurile Argeşului. De acum înainte, tragerea în ţeapă devine o pedeapsă rezervată tuturor opozanţilor, fără deosebire socială.
Dificil de reconstituit discursul lui Vlad al III-lea pentru justificarea masacrelor lui într-o epocă în care, oricum, violenţa nu se împărţea cu zgârcenie. Dar istoricii ne ajută să-l ghicim: Vlad doreşte să instaureze o putere centrală forte care să se opună ambiţiilor nobililor şi ale neguţătorilor, ale turcilor şi ungurilor. El vrea să suprime logica politică potrivit căreia principii Valahiei sunt urcaţi pe tron şi daţi jos unul după altul, de unguri sau turci.
Mai exact, în 1458, profitând de alegerea unui nou papă, Pius al II-lea, care doreşte relansarea cruciadei, Vlad al III-lea trece Dunărea, devastează satele turceşti şi bulgăreşti, făcându-şi un titlu de glorie din uciderea a 23 883 de oameni. Noul rege al Ungariei, Matei Corvin, care nu are de gând să intre în război cu turcii, îl face prizonier timp de doisprezece ani, acuzându-l de trădare şi de „cruzimi inumane“.
După ce s-a căsătorit cu sora temnicerului său, Vlad părăseşte religia ortodoxă pentru cea catolică şi este eliberat în 1476. Ajunge din nou pe tron şi se stabileşte la Bucureşti. În decembrie 1476, cu ocazia unei noi campanii militare împotriva turcilor, este ucis şi capul lui, înfipt într-un par, este plimbat prin capitala turcă Constantinopol.
Dacă personajul Vlad al III-lea era unul violent, cel puţin este pe potriva epocii sale. Dacă ferocitatea lui marchează momentul, se explică mai întâi prin aceea că ea este denunţată într-o lucrare de propagandă, Istoria Principelui Dracula, publicată în 1463, în timpul vieţii lui. Lucrarea, care intenţionează să justifice întemniţarea lui Vlad al III-lea de regele Matei Corvin, cunoaşte treisprezece ediţii între 1488 şi 1568. Treptat, personajul istoric al monarhului se şterge în spatele unui personaj malefic al cărui nume, Dracula, are o etimologie destul de incertă (latinescul draco a dat în limba română cuvântul drac: dragon sau diavol). Tatăl lui Vlad al III-lea care a aparţinut, aşa cum am menţionat, ordinului Dragonului, era el însuşi supranumit Dracul, fiul lui ajungând Dracula, fiul Diavolului, al dragonului. Dar trebuie să precizăm că această poreclă prezintă o asemănare cu termenul din slava veche dr’kol’ care înseamnă „ţeapă“, „par“ şi face trimitere la pedepsele aplicate de Vlad al III-lea.
Incertitudinile etimologiei nu-şi au locul aici, pentru că personajul lui Vlad al III-lea, Dracula, a intrat chiar din timpul vieţii în literatură.
Cu Vlad Ţepeş, şi fără ştirea lui, asistăm la un fenomen pe care secolele următoare, mai ales al XVIII-lea şi al XIX-lea, de la Sade la romantici şi la Baudelaire, îl vor dezvolta: idealizarea răului prin literatură, metamorfozarea lui în estetică, romanul lui Bram Stoker devenind un jalon.
Istoria Principelui Dracula deschide drumul spre ceea ce va fi mai târziu un mit, mitul Prinţului Tenebrelor, al vampirului revenit din morţi, care suge sângele celor vii şi de care poţi scăpa înfigându-i un ţăruş în inimă. Ţeapa a ajuns ţăruş, Dracula – vampir, sângele – mitologie, iar răul o estetică ce arată în plină epocă a „Luminilor“, faţa sumbră a realităţii, fie că este de ordinul sentimentului, al cruzimii, al nesocotinţei sau al morţii.
sursa: Michel Faucheux, O istorie a răului, Bucureşti, Ed. Lider, 2007, p.140-143
ISTORII REGĂSITE 
„După o vizită la Poarta Otomană, îşi încredinţează paza celor doi fii ai lui, Vlad şi Radu, sultanului Murad al II-lea, garantând astfel o pace durabilă între cele două popoare. ”
Asa-zisa „paza” si „pace durabila” se cheama de fapt a-i tine ostateci copiii contra supunerii.
„uciderea a 23 883 de oameni” de fapt de soldati ai imperiului otoman intr-o campanie militara pornita dupa ce turcii au atacat, nu poate fi comparata cu schingiurea si arderea pe rug a peste 5 milioane de oameni acuzati de vrajitorie de catre biserica catolica.
Pentru un blog cu un asemenea titlu sursele istorice folosite trebuiau sa fie mai pertinente decat a unui autor, care pentru 5 minute de celebritate a scris o carte care are ca subiect aristocrati care sunt recunoscuti cu labilitati psihice de tip sado-masochiste. Includerea lui Vlad Tepes in aceasta carte, este tendentioasa si scoasa din contextul vremii unde Vlad Tepes nu a fost nici mai mult sau mai putin violent fata de alti printi sau regi din vestul Europei, fiind doar din motivul ca un scriitoras de 5 pence (Bram Stoker) care a scris un thriller de prost gust, dar care a prins la un public doritor de senzatii tari, la sugestia unui austriac, pe baza unor minciuni spuse de breasla negustorilor sasi (saxoni) din Brasov, mentionat intr-un paragraf de 4 randuri regelui Ungariei.
Accept multe moduri de a ne privi istoria, chiar daca ea ne-a fost masluita si batjocorita, dar nu accept ca si prin blogurile noastre promovam ineptiile celor care ar trebui sa ne multumeasca ca mai exista ca popor sau tara doar pentru ca au existat oameni ca Vlad Tepes, Vlad Dracul (Dragonul) si altii care nu au acceptat supunerea in fata unora sau altorasi au facut ce le-a stat in putere sa ne pastreze identitatea ca neam.
ApreciazăApreciază
Bravo.Exceptional comentariul lasat aici.Minunat.Felicitarile mele .
ApreciazăApreciază
Cand vom inceta sa recurgem la subtrefugii penibile de tip: acestea erau vremurile, el lupta impotriva jugului otoman, toate documentele sau atestarile care-l mentioneaza sunt tendentioase si resentimentare etc.(o trena lunga de pseudoargumente) ? Nu este de loc o intamplare ca acest domnitor, el si nu altul, a intrat in istorie ca un psihopat sadic si crud, in ciuda indraznelii si a vitejiei incontestabile.
Nu ne facem nici un serviciu acceptand acoperirea sistematica a tuturor defectelor stapanitorilor acestor tari, multi dintre ei intriganti, tradatori, delatori, lacomi si cruzi, in ideea ca astfel ne cream un trecut eroic. Ar fi mult mai demn si mai respectabil de scos in evidenta rolul unor personalitati luminoase ca Brancoveanu, Cantemir, Matei Basarab, Vasile Lupu sau Neagoe Basarab decat a supralicita sfintenia lui Stefan cel Mare sau constiinta unitatii neamului (inexistenta) la Mihai Viteazul.
ApreciazăApreciază