De la „Criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Criza orientală. Urmărind mai vechiul ei proiect de control asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi scoaterea Imperiului Otoman din Europa, Rusia a declanşat Războiul Crimeii (1853-1856). Conflictul avea să readucă ,,Problema orientală” în prim-planul politicii europene, cu consecinţe importante şi pentru spaţiul românesc.

Victoria turcilor (aliaţi cu Franţa şi Anglia) şi înfrângerea Rusiei au creat o situaţie nouă. Aliaţii doreau să oprească Rusia în expansiunea ei spre spaţiul balcanic prin interpunerea unui stat tampon la gurile Dunării. Prin urmare, Congresul de pace ţinut la Paris (1856) hotărăşte revizuirea statutului înternaţional al Principatelor Române; sudul Moldovei a fost retrocedat Moldovei, astfel fiind îndepărtată Rusia de zona strategică de la gurile Dunării; reprezentantul Franţei, contele Walewski, a ridicat problema unirii Principatelor sub un prinţ străin.

Prin urmare, apariţia conjuncturii externe favorabile, confirmată şi prin Conferinţa Marilor Puteri, desfăşurată tot la Paris (1858), alături de voinţa fermă a românilor de emancipare politică, au favorizat realizarea dublei alegeri a domnitorului Al. I. Cuza (24 ianuarie 1859) şi, implicit, crearea statului român modern.

După recunoaşterea unirii depline (1861), politica externă a tânărului stat român s-a orientat spre obţinerea independenţei şi a unor garanţii de securitate care să ferească România de posibile agresiuni externe. Obţinerea independenţei de stat avea să devină obiectivul major al domniei lui Carol I, succesorul lui Cuza.

O nouă etapă a ,,Crizei orientale” a fost iniţiată de răscoalele antiotomane din Bosnia (1875) şi Bulgaria (1876), precum şi de atacarea otomanilor de către Serbia şi Muntenegru (1876). Pe acest fond, România a încercat obţinerea independenţei pe cale diplomatică, fiind însă refuzaţi de către Poartă. De aceea, declararea independenţei (9 mai 1877) a fost privită cu răceală şi indiferenţă în Europa, iar Rusia, care semnase o convenţie militară prin care trupele sale puteau trece spre Balcani prin teritoriul nostru, se ferea să accepte orice formă de cooperare. Avea s-o impună, în cele din urmă, impasul la care s-a ajuns în luptele din sudul Dunării şi asediul eşuat al Plevnei. Trecând fluviul, armata română a obţinut importante victorii, reuşind să cucerească numeroase redute turceşti (Griviţa, Rahova, Plevna, Smârdan). Dar intervenţia diplomaţiei occidentale şi pătrunderea flotei britanice în strâmtori au împiedicat prăbuşirea Imperiului Otoman. Congresul de la Berlin (1878) recunoştea oficial independenţa României, care primea Dobrogea cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar retroceda Rusiei sudul Basarabiei, primit în 1856.

După război, deteriorarea relaţiilor cu Rusia a apropiat România, acum independentă, de gruparea Puterilor Centrale, cu care a semnat în secret un tratat de alianţă (1883). Astfel, după încheierea celor două conflicte balcanice (care puneau, de fapt, capăt ,,Crizei orientale” începută la sfârşitul secolului al XVII-lea) şi în preajma Primului Război Mondial, România era o ţară stabilă, în plină dezvoltare economică şi membră a unei alianţe puternice. Viitorul ei depindea însă de reunirea tuturor românilor în graniţele unui singur stat naţional.

Marile alianţe.  Politica germană, având ca rezultat formarea Triplei Alianţe, nu putea lăsa indiferente celelalte state europene. Astfel că, la începutul secolului al XX-lea, echilibrul de forţe a fost redimensionat prin constituirea Triplei Înţelegeri sau Antanta (1907), care, nu peste mult timp, îşi va disputa întâietatea cu gruparea Puterilor Centrale. În primii doi ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, România şi-a declarat neutralitatea. În această perioadă ambele alianţe militare au făcut oferte ca România să participe la război alături de ele. Dispusă să recunoască drepturile noastre asupra Transilvaniei şi Bucovinei,  Antanta va obţine din partea României semnarea convenţiilor militare şi politice şi intrarea ei în război (1916).

Conjunctura anilor 1917-1918 avea să aducă românilor beneficii importante: Basarabia s-a unit cu România (27 martie 1918), ca urmare a revoluţiei bolşevice care a acordat dreptul la autodeterminare pentru popoarele oprimate din vechea monarhie rusă; prăbuşirea Austro-Ungariei şi refuzul de a mai păstra vreo legătură cu Ungaria postbelică au condus spre momentele Cernăuţi (28 noiembrie 1918) şi Alba Iulia (1 decembrie 191 8), când Bucovina şi Transilvania s-au alăturat ţării. Tratatele de pace încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) consfinţeau înfăptuirea Marii Uniri, aşezând România alături de marile democraţii occidentale.

În cei 20 de ani ai perioadei interbelice, România a aderat la Societatea Naţiunilor (1919) şi s-a orientat spre încheierea unor alianţe regionale. Apare astfel Mica Antantă ( 1921), formată împreună cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, alianţă cu caracter defensiv care a constituit un factor de echilibru şi pace în Europa Centrală, descurajând tendinţele revizioniste maghiare; cu Polonia, ţara noastră semnează un tratat de alianţă (1921, 1926) care acorda garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune; cu Grecia, Turcia şi Iugoslavia formează Înţelegerea Balcanică (1934), menită să neutralizeze politica germană manifestată odată cu venirea lui Adolf  Hitler la putere.

De asemenea, România a urmărit colaborarea cu celelalte state: a încheiat tratate de amiciţie şi alianţă cu Franţa şi Italia (1926), care-i oferă un plus de garanţie în plan moral; a semnat Pactul Briand-Kellogg (1928), care scotea războiul în afara legii; a încercat normalizarea relaţiilor cu U.R.S.S. prin tratative purtate de miniştrii de externe Nicolae Titulescu şi Maksim Litvinov. Negocierea unui tratat de neagresiune a eşuat ca urmare a demiterii lui Titulescu (1936).

Tensionarea situaţiilor internaţionale ca urmare a acordului de la Munchen (1938), prin care Germania începea dezmembrarea Cehoslovaciei, urmată de încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov (1939) şi apoi izbucnirea oelui de-al Doilea Război Mondial au găsit Bucureştiul într-o stare avansată de izolare. După prăbuşirea Franţei (1940), România se afla în faţa agresivităţii dezlănţuite a celor două state totalitare: Germania şi U.R.S.S. Notele ultimative sovietice şi Dictatul de la Viena au obligat guvernul român la cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, a Transilvaniei nord-vestice şi a Cadrilaterului dobrogean. Vinovat de această situaţie, regele Carol II abdică în favoarea lui Mihai, dar adevărata conducere a ţării a fost preluată de generalul Ion Antonescu, care aderă la Pactul Tripartit, format din Germania, Italia şi Japonia.

Alături de trupele Axei, Antonescu a atacat U.R.S.S. (22 iunie 1941), având ca scop recuperarea teritoriilor răpite de sovietici. După luptele de la Stalingrad, în condiţiile înfrângerilor suferite de Axă, România a iniţiat discuţii în vederea încheierii armistiţiului cu Naţiunile Unite. Evenimentele de la 23 August 1944 au marcat o speclaculoasă răsturnare. România întorcea armele împotriva Germaniei şi se alătura Naţiunilor Unite, unde principalul aliat, pe lângă S.U.A. şi Anglia, devine U.R.S.S., care a impus armistiţiul din 12 septembrie 1944, a ocupat teritoriul ţării şi a pregătit sovietizarea.

Deşi contribuţia materială şi umană a ţării noastre la înfrângerea Germaniei a fost impresionantă, nu ni s-a recunoscut statutul de ţară cobeligerantă. România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1947) ca ţară învinsă, fiind obligată la plata unor mari despăgubiri de război. Mai târziu, prin semnarea Pactului de la Varşovia (1955) alături de celelalte ţări socialiste din Europa de Est, România îşi sublinia apartenenţa la blocul răsăritean opus democraţiilor occidentale conduse de S.U.A. şi N.A.T.O. Reîntoarcerea la democraţie după evenimentele din decembric 1989 au marcat, în mod firesc, aspiraţiile românilor spre o lume liberă, de care fuseseră siliţi să se despartă cu o jumătate de secol înainte.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat de nota 10, Ed. Aula, 2010