Familia în Roma antică

În familia romană autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii – nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I d. Hr. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 d. Hr. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, să-i vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).

Abia în secolul I î. Hr., soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă. În Roma antică în şcolile elementare fetele învăţau alături de băieţi; mai târziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor literatura latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. După căsătorie, femeia romana putea ieşi singură, la vizite sau după cumpărături, şi chiar să-şi însoţească soţul la ospeţe.

La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce tatăl îl recunoscuse ca fiul său, avea loc ceremonia purificarii. Copilului i se dădea un nume şi i se atârna de gât o amuletă spre a-l păzi de puterile răului, – şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de 17 ani (iar fetele, până când se căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl lepăda expunându-l pe locul unde se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig, – dacă nu-l lua cineva care, apoi, după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav.

Când împlinea şapte ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale casei. Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în listele cetăţenilor; îmbrăca acum „toga virilă”, semn că devenise un cetăţean roman, şi i se da numele complet; de acum avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar.

Căsătoria – şi alegerea viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ – o hotărau părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, deci să fi devenit cetăţean roman. Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi ceremonii tradiţionale, în centrul cărora erau momentele semnării contractului şi cel al împreunării rituale a mâinilor celor doi miri.

Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său plac) au devenit mai frecvente începând cu secolul I î.Hr. când şi soţiile îşi puteau repudia soţii. Bineînţeles că divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor aparţinând clasei conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit de patru ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânără foarte bogată, când el avea 57 de ani! Octavianus Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorţuri; dar în următoarele două secole, de obicei femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea.

O altă plagă a societăţii romane era celibatul, – cu toate că din secolul V î.Hr. celibatarii erau impuşi la un impozit special, iar trei secole mai târziu alte măsuri căutau să impună căsătoria ca o obligaţie generală. Totuşi, în epoca imperială, celibatul nu numai că s-a răspândit tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de prestigiu social!

*****

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2003