Arhive etichetă: divort

Un divorţ domnesc (ultima parte)

bibescuDeşi Bibescu avea răbdare, evenimentele păreau să-l grăbească. În 1844, Mariţica rămăsese însărcinată. Copilul care urma să se nască era adulterin. Demersurile făcute de domn pe lângă mitropolitul Neofit au rămas infructuoase. Altădată, mitropolitul era plecat faţă de domn, care exercita o putere absolută. De la Regulamentul Organic, însă, puterea domnului era îngrădită de Adunarea Obştească, al cărei preşedinte de drept era mitropolitul. Apoi Neofit, el însuşi fiu de stolnic, aflat în scaun dinaintea domnului (1840), avea un ascendent politic prin rolul jucat în răsturnarea domnului anterior (Alex. Ghica) şi prin legăturile directe ce întreţinea cu puterea protectoare, peste capul domnului. Ca episcop al Râmnicului, el acceptase să fie vicar al Mitropoliei în 1829, când mitropolitul Grigore fusese surghiunit. În sfârşit, Neofit, de origine grecească şi cultivat, avea o rară fineţe de gândire pe care o folosea în acţiune cu mult curaj şi oportunism de om politic.

Hotărârea mitropolitului

După pravilă şi după obiceiul pământului, căsătoria nu era numai un contract ca în dreptul roman, ci o taină religioasă. Legiuirea Caragea contrazicea, e drept, această concepţie, definind nunta „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Dar regula de drept bizantin, intrată în practica dreptului nostru vechi şi respectată de domnie, rămăsese în vigoare. Căsătoria era socotită tot taină, iar despărţenia „treabă bisericească”. Competenţa de judecată aparţinea mitropolitului.

Sfătuită de domn, încă din iulie 1843, Mariţica Ghica încheiase un zapis cu soţul ei (pe care Bibescu îl păstrase în dregătoria de Mare Spătar) şi cu trei martori. Ei au constatat că între soţi exista o răceală care făcea imposibil traiul în comun. Dar trebuia ca despărţenia să fie hotărâtă de instanţa bisericească. Maria Ghica, sfătuită tot de domn, la 13 februarie 1845, a introdus cerere scrisă la Mitropolie. Cererea a fost cercetată cu chemarea soţului şi respinsă. Motivul respingerii, răceala între soţi, nu constituia un temei canonic de despărţenie.

Continuă citirea →

Un divorţ domnesc (I)

Gheorghe BibescuÎn anii 1843-1845, boierimea, clerul, cercurile diplomatice şi mai ales protipendada Bucureştilor au urmărit cu mare interes două divorţuri simultane: Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, se despărţea de soţia sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorţa de Spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care îl înlocuise Bibescu. Ambele divorţuri erau coordonate: ele trebuiau să înlesnească lui Bibescu căsătoria cu frumoasa spătăreasă, de care era îndrăgostit.

Cu toată puterea de care domnul, chiar la acea epocă, mai dispunea, cu tot sprijinul ferm al Puterii protectoare, dorinţa lui întâmpina obstacole serioase: Bibescu avea şapte copii, Maria Ghica avea şi ea patru. Apoi, doamna ţării, Zoe, care era de multă vreme alienată mintal, apărea în ochii lumii cu aura de simpatie care înconjoară suferinţa. În sfârşit, domnul, anticipând asupra divorţului şi căsătoriei viitoare, se consola printr-o legătură notorie cu Maria Ghica pe care îşi îngăduise să o aducă în palat îndată după internarea soţiei. Ambele divorţuri au întâlnit rezistenţa mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creştine, a luat atitudine de cenzor al comportării domnului. Toate aceste frământări au sporit tensiunea politică deja existentă, amânând cu peste doi ani ambele divorţuri, ca şi căsătoria proiectată.

Căsătoria şi cariera lui Bibescu

Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu şi coborâtor prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat după cum se ştie la Constantinopol la 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent şi talentat, făcuse timp de şapte ani studii la Paris, unde obţinuse doctoratul în drept. La vârsta de 24 de ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din ţară în acel moment: Zoe Movrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaş al marelui domn. Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă şi vorbea câteva limbi.

Sub asemenea auspicii, Gheorghe Bibescu, apreciat şi sprijinit de generalul rus Kiseleff ca un tânăr valoros, a făcut o carieră politică strălucită, care, după 16 ani de la căsătorie, l-a dus la domnie (20 decembrie 1842). Dar, după numai cîţiva ani de viaţă conjugală, Zoe s-a îmbolnăvit – se pare dintr-o lehuzie – de a alienaţie mintală diagnosticată „ciclică”. Nu făcea niciun rău. În crize, avea o comportare bizară: se îmbrăca în alb, îşi despletea părul şi, cu mintea rătăcită, umbla prin palat, purtând un coş cu flori, trecând uşor de la cântec la plâns, de la plâns la râs.

Continuă citirea →

Familia în Roma antică

În familia romană autoritatea tatălui era – cel puţin în perioada Republicii – nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I d. Hr. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 d. Hr. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, să-i vândă (dar numai în afara Romei, ca sclavi).

Continuă citirea →