Viaţa şi opera lui Georges Bizet (I)

Georges Bizet (25 octombrie 1838 – 3 iunie 1875) a fost compozitor şi pianist francez, aparţinând curentului romantic. S-a născut în 1838, pe strada rue de la Tour d’Auvergne, la numărul 26, în cel de-al nouălea arondisment al Parisului. Botezat Georges Alexandre Cesar Léopold Bizet, el va deveni cunoscut sub numele de Georges Bizet. Tatăl său, Adolphe Armand Bizet (1810-1886), a fost cântăreţ şi compozitor, văduva lui lăsând bibliotecii Conservatorului mai multe compoziţii, printre care un studiu pentru pian, 0 cantată, un cvartet de coarde, un vals, câteva romanţe şi arii pentru pian, unele dintre acestea fiind publicate. Mama lui, Aimée Léopoldine Joséphine, născută Delsarte (1814-1861), sosise la Paris în 1837, pentru a-şi întâlni fratele, remarcabilul profesor de canto François Delsarte. La scurt timp după aceea, îl va cunoaşte şi se va căsători cu Adolphe Bizet.

Georges Bizet a primit primele lecţii de muzică de la părinţii săi. Mama lui era o excelentă pianistaăşi George a învăţat notele muzicale practic în acelaşi timp în care învăţa să scrie şi să citească. Tatăl său a pus accent pe aspectele teoretice ale formării sale muzicale, cum ar fi armonia. Pregătirea sa a fost completată, mai târziu, cu lecţiile pe care le-a primit de la mătuşa Rosine, căsătorită cu François Delsarte. Rosine era fiica unei cântăreţe de operă şi studiase la Conservator, unde învăţase armonie cu reputatul muzician şi profesor Fromental Halévy, câştigând şi un premiu întâi la pian. Ea avea să exercite, cu siguranţă, o influenţă importantă asupra tânărului Georges.

François Delsarte s-a folosit de influenţa lui pentru a-l ajuta pe Georges să intre la Conservatorul de Muzică din Paris, pe 9 octombrie 1848, cu două săptămâni înainte de a împlini zece ani şi cu un an înainte de termenul oficial pentru admitere. Oricum, Georges şi-a convins curând profesorii şi colegii de talentul şi de aptitudinile sale muzicale deosebite. Profesorii săi au fost Pierre Zimmermann (fugă şi contrapunct; avându-l adesea ca asistent pe ginerele său, Charles Gounod), Antoine François Marmontel (pian), François Benoist (orgă) şi, după moartea lui Zimmermann, Fromental Halévy, cu a cărui fiică Bizet se va căsători mai târziu.

Antoine François Marmontel a fost unul dintre acei profesori cu preocupări cu mult mai profunde decât simpla tehnică interpretativã. După terminarea studiilor de la Conservator, Bizet îi scria următoarele: ,,Cu dumneavoastră, am învăţat mult mai mult decât să cântăm la pian: am devenit muzicieni“. Studiind în clasa de pian a lui Marmontel, Bizet a câştigat, în 1851, premiul al doilea şi, în anul următor, premiul întâi. Ulterior, în 1855, a obţinut premii întâi pentru orga şi fugă, şi tot în acel an şi-a finalizat şi primele compoziţii.

În 1853 a intrat în clasa lui Fromental Halévy. Timpul dedicat de acesta din urmă cursurilor de la Conservator era redus, venind aici doar dacă activitatea personală îi permitea. Prin urmare, lipsa continuităţii era regula de bază. Georges găsea sprijinul de care avea nevoie la Pierre Zimmermann şi, mai ales, la Charles Gounod. Acesta era atunci la începutul carierei muzicale, încredinţându-i deseori lui Georges transcrierea pentru pian a unor partituri vocale din lucrările sale – ca în cazul părţilor corale din Ulise. Bizet a profitat din plin, întreaga viaţă, de faptul că i se încredinţau aceste responsabilităţi. Relaţia dintre Gounod şi Bizet a fost marcată de suişuri şi de coborâşuri, dar Gounod a exercitat o influenţă enormă asupra muzicii lui Bizet. Acest lucru era recunoscut în mod deschis de Georges, în epistola sa din 13 octombrie 1872 către Gounod, în care îi declara: „Aţi fost punctul de început al vieţii mele de artist. Sunt vlăstarul dumneavoastră. Sunteţi cauza şi sunt consecinţa…“ Gounod a avut un rol decisiv în a-l determina pe Bizet să compună prima lucrare importantă, Simfonia în Do major.

Talentul lui Bizet a devenit certitudine odată cu primele sale compoziţii. Nocturna în Fa major, scrisă în 1854, prin subtilitatea sa armonică, dezvăluie caracterul remarcabil al compozitorului. Cu prima sa simfonie, Simfonia în Do major, scrisă în noiembrie 1855, când avea doar şaptesprezece ani, ca temă pentru cursurile de la Conservator, se deschide în faţa influenţelor lui Gounod şi Mendelssohn. Această lucrare a rămas necunoscută până în 1933, când Jean Chantavoine a descoperit-o în arhivele bibliotecii Conservatorului din Paris. La prima audiţie din 1935, de la Basel, sub bagheta lui Felix Weintgarner, aceasta a fost imediat salutată ca o capodoperă de tinereţe, ca un bine-venit aport la repertoriul începutului perioadei romantice, devenind ulterior una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Bizet. Simfonia seamănă stilistic cu prima simfonie a lui Gounod, prezentată în primă audiţie în cursul aceluiaşi an şi căreia Bizet îi făcuse o transcripţie pentru două piane. Ascultătorii pot descoperi asemănări şi cu muzica lui Franz Schubert. Orchestra are aceeaşi componentă ca şi prima simfonie a lui Gounod. Elegantă şi plină de culoare, aceasta ne pregăteşte pentru ceea ce vom descoperi mai târziu în L’Arlésíenne (Arleziana – Fata din Arles).

Bizet participă, în 1856, la concursul pentru Prix de Rome (Premiul Romei), obţinând doar locul secund, poziţie care îi va acorda, totuşi, un statut privilegiat în teatrele lirice din Paris. În cursul aceluiaşi an, Jacques Offenbach încearcă să-şi inaugureze propriul teatru, Bouffes-Parisiens, şi în acest scop organizează un concurs pentru a readuce în atenţie originala opera comique franceză, diferită de opera buffa italiană. Durata acestor lucrări nu trebuia să depăşească patruzeci şi cinci de minute. Cu această ocazie, Bizet compune Le docteur Miracle (Doctorul Miracol), având un libret scris de Leon Battu şi Ludovic Halévy.

În 1857, această operetă într-un act, Le docteur Miracle, i-a adus lui Bizet o parte din premiul oferit de Jacques Offenbach. Parodia şi verva debordantă a spectacolului o fac să se apropie mai mult de opera buffa clasică. Ariile sunt spumoase, pline de haz şi, de multe ori, picante, iar ansamblurile amintesc, uneori, de Rossini. Claritatea orchestraţiei este folosită cu un gust desăvârşit. Chiar dacă, în mod evident, Le docteur Miracle nu este o capodoperă, totuşi, intenţia de a parodia o grand opera o prevesteşte pe Carmen care, cincisprezece ani mai târziu, va exploda pe scenele teatrului burghez, ce a înflorit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Prin urmare, Bizet s-a bucurat de primul său succes cu Le docteur Miracle, pe scena teatrului Bouffes-Parisiens, opera totalizând un număr de unsprezece reprezentaţii. Acum, compozitorul se afla la începutul unei cariere de succes, fiind primit cu braţele deschise de către Rossini şi Offenbach. Se pregăteşte pentru următorul Prix de Rome, cu o nouă cantată – Clovis et Clotilde. În 1857 câştigă Prix de Rome, premiul incluzând obligativitatea de a studia la Roma timp de trei ani, în celebra Villa Medici. Gounod a fost primul care l-a întâmpinat acolo. Bizet pleacă la Roma în luna decembrie a aceluiaşi an, fiind însoţit de alţi câştigători ai premiului. Imediat, Villa Medici i se va părea un adevărat paradis şi va începe să compună fără întârziere.

*****

sursa: Mari compozitori. Georges Bizet, Bucureşti, Litera Internaţional, 2011

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: