Controversa din jurul existentei lui Shakespeare

Existenţa umană este plină de mistere şi de enigme uluitoare. Cum este posibil ca un om simplu, de la ţară, fără studii universitare, să fi creat capodopere literare ce au supravieţuit secolelor, fiind citite de oameni din cele patru colţuri ale lumii? Nu puţini sunt cercetătorii care au dubii cu privire la existenţa lui Shakespeare, faimosul dramaturg. Disputa cu privire la adevăratul autor al operelor lui Shakespeare continuă şi acum.

 Mişcarea anti-Stratford

„William Shakespeare nici măcar nu a existat” este una dintre teoriile extreme susţinute. „Shakespeare este un nume inventat, un pseudonim al unei cu totul alte persoane”, este temeiul unei alte ipoteze. Astfel de speculatii s-au răspândit, în principal, ca urmare a faptului că multe informaţii din documentele care au fost găsite cu privire la viaţa lui Shakespeare sunt prea vagi. Practic, singurele dovezi ale vieţii lui sunt certificatul său de botez si cel de nuntă, în timp ce detaliile cu privire la viaţa sa la Londra şi motivul pentru care a părăsit Stratfordul natal sunt mai degrabă legende sau zvonuri. Mai mult decât atât, scrisul lui original există doar în câteva documente ale vieţii cotidiene. Ceea ce a dus la această întrebare este lipsa de informaţii şi pierderea urmei vieţii sale. Este oare genialul dramaturg, care a scris o multitudine de piese şi sonete în timpul erei elisabetane, una şi aceeaşi persoană cu William Shakespeare, care locuia la Stratford la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea?

De asemenea, afacerile cu imobiliare şi cămătăria pe care se crede că le-a dezvoltat după asa-zisa întoarcere la Stratford, nu par a se potrivi profilului unui geniu literar. Şi de ce a lăsat o cerere expresă în scris ca familia sa să nu fie îngropată în acelaşi loc cu el? De ce în testamentul său nu sunt menţionate decât proprietăţi si nici măcar un volum al vreunei cărţi? Cum rămâne cu enigmaticul epitaf gravat pe mormântul său. „Prieten bun, de dragul lui Iisus abţine-te să dezgropi praful de aici. Binecuvântat fie cel ce lasă [în tihnăl aceste pietre şi blestemat fie cel ce-mi mişcă oasele”, care dă naştere unui alt set de suspiciuni şi dubii?

Cei care cred în autenticitatea lui Shakespeare au fost numiţi „Fracţiunea Stratford”, după locul de naştere al dramaturgului, iar cei care au îndoieli cu privire la adevărata identitate a acestuia fac parte din „Fracţiunea anti-Stratford”.

 Shakespeare a fost Francis Bacon

Unii susţinători ai grupului anti-Stratford erau atât de fanatici cu privire la teoria lor, încât au încercat sacrilegiul de a deschide mormântul lui Shakespeare. Printre cei care au stârnit controversa, îndoindu-se de existenţa sa, a fost scriitoarea americană Delia Bacon, descendentă a filozofului Francis Bacon, contemporan cu Shakespeare. Delia Bacon susţinea că Francis Bacon şi un grup restrâns de alţi scriitori şi gânditori şi-au mascat convingerile politice, filozofice şi sociale sub formă de piese de teatru, pentru a le face mai pe înţelesul maselor şi le-au semnat cu numele unui actor relativ necunoscut, William Shakespeare, pentru a nu fi persecutaţi.

În 1853, Delia Bacon a traversat Atlanticul şi a ajuns în Anglia, căutând sprijin şi dovezi pentru a-şi susţine teoria. Se spune că a încercat chiar şi să dezgroape rămăşiţele lui Shakespeare. Înainte ca aceasta să se întâmple, obsesia care o consumase toată viaţa i-a luat complet minţile. De atunci. teoria căreia îşi dedicase întreaga viaţă nu a fost niciodată dovedită şi nici măcar luată în serios.

 Shakespeare a fost Christopher Marlowe

Aceasta este o teorie mult mai dramatică, susţinută de unii adepţi ai mişcării anti-Stratford. Dramaturgii Christopher Marlowe si William Shakespeare au fost contemporani născuţi in acelaşi an, 1564. Aceştia au patruns  in lumea teatrului londonez aproximativ  în acelasi timp şi, mai mult ca sigur se cunoşteau sau chiar erau prieteni. Însă acestea erau singurele lucruri pe care le aveau in comun. Marlowe s-a născut la Canterbury şi, desi făcea parte din aceeaşi clasă socială ca Shakespeare, acesta primise o educaţie universitară la Cambridge şi obţinuse o diplomă. În contextul în care frecvertau acelaşi cerc de scriitori, poeti si actori, este mai mult decât probabil că s-au influenţat reciproc. De vreme ce Marlowe era cel mai bine educat dintre cei doi, este normal să presupunem că unele dintre primele piese ale lui Shakespeare au fost scrise cu ajutorul lui.

Însă există o teorie conform căreia Marlowe, care era cu două luni mai mare decât Shakespeare şi care devenise faimos mai repede decât acesta, ar fi fost una şi aceeaşi persoană cu Shakespeare. La 29 de ani, Marlowe a fost ucis de un tovarăş de băutură, în timpul unei încăierări la un han. Însă adepţii „mişcării Marlowe” refuză să accepte ideea unei morţi premature a ingeniosului dramaturg. Există documente care indică faptul că, încă din anii studenţiei, Marlowe fusese angajat al serviciilor secrete de la curtea reginei Elisabeta, iar teoreticienii conspiraţiei cred că moartea sa nu a fost întâmplătoare, ci, mai degrabă, a fost comisă cu un anumit scop legat de activitatea lui de spion.

Acesta este momentul în care, conform adepţilor „mişcării Marlowe”, Shakespeare apare în scenă… Aceştia pretind că Christopher Marlowe, aflând că viaţa sa este în pericol, a fugit din ţară. La întoarcerea sa în Anglia, el nu a făcut mare vãlvă, şi a adoptat numele de „Shakespeare”, reinventându-se ca un tânăr dramaturg nou venit pe scena teatrului londonez. Teoria lor este susţinută şi de faptul că apariţia lui Shakespeare ca un mare dramaturg a coincis cu moartea lui Marlowe şi, de asemenea, de asemănările uimitoare ce pot fi observate, dacă este să comparăm portretele celor doi.

Shakespeare a fost Contele de Oxford

Faimosul psihiatru şi psiholog Sigmund Freud era un cititor înfocat al operelor lui Shakespeare, dar, în acelaşi timp, un susţinător al mişcării anti-Stratford. La început, tindea mai degrabă spre teoria conform căreia Francis Bacon era adevăratul autor al operelor pe cane le admira atât de mult, dar după mai multe cercetări, întreprinse pe cont propriu, şi-a schimbat părerea şi a enunţat că cel mai bun candidat era contele de Oxford din secolul al XVII-lea, Edward de Vere. Freud, ca şi alţii care-i susţin teoria, afirmă că operele lui Shakespeare includ un vocabular atât de variat şi expresii atât de elaborate, încât indică un studiu vast al scriitorilor clasici din Roma antică şi din Grecia precum şi cunoştinţe de drept şi de politică. Este, practic, imposibil ca un ţăran needucat să fi fost autorul unor asemenea lucrări sofisticate şi ca acesta să aibă astfel de cunoştinţe cu privire la modul de viaţă al aristocraţilor şi o pătrundere atât de completă a tuturor aspectelor vieţii elisabetane. Pe de altă parte, contele de Oxford, se încadrează aproape perfect profilului unui astfel de autor. Spre exemplu, colecţia de sonete fără titlu, care sunt dedicate unor tineri nobili, au o oarecare referinţă autobiografică. În plus, limbajul cu care se vorbeşte în sonete despne tineri este de aşa natură încât tânărul şi poetul ar fi trebuit să aibă acelaşi statut social pentru a fi acceptate.

Dar de ce ar adopta contele de Oxford un pseudonim? Datorită faimei sale, teatrul şi orice activitate similară nu erau privite cu ochi buni în clasa nobiliară. Până şi o piesă publicată de un membru al aristocraţiei l-ar fi împins pe acesta şi pe familia sa în dizgraţie. Astfel, pentru a evita să atragă atenţia asupra sa şi asupra originii nobile, tânărul conte iubitor de teatru a ales să-şi publice piesele sub pseudonimul unui nesemnificativ membru al trupei de teatru, William Shakespeare din Stratford.

La moartea contelui de Oxford, în 1604, numele lui Shakespeare a dispărut dintr-odată de scena teatrului londonez. Mai mult decât atât, în urma descoperirii unei copii a unei Biblii din Geneva, deţinută de conte, în care toate pasajele subliniate apar într-un fel sau altul în operele shakespeariene, a fost întărită teoria avansată de cei care cred că Edward de Vere a fost adevăratul autor al pieselor. Astăzi, în cadrul fracţiunii anti-Stratford, majoritatea îl susţin pe Contele de Oxford ca fiind răspunsul misterului.

 Disputa fără sfârşit

Majoritatea opiniilor exprimate de către susţinătorii anti-Stratford se bazează, practic, pe aceleaşi argumente pe care le-a enunţat şi Freud. În ciuda speculaţiilor şi a controversei, sigur este că nu vom afla niciodată adevărul. Cu toate acestea, cel mai important lucru, pe care nimeni nu-l poate contesta sau ignora, rămâne importanţa şi măreţia operelor.

De ce să dăm atât de multă importanţă rezolvării unei ghicitori practic de nerezolvat, din moment ce însemnătatea operelor nu poate fi contestată. „Dar sufletele geloase nu vor primi răspunsuri. Nu vor fi geloase pentru vreun motiv, ci pentru a fi geloase.” Acest vers din „Othello” este probabil răspunsul dat celor care s-au îndoit de el toată viaţa şi care vor continua să facă asta şi pe viitor. „O persoană needucată şi necivilizată nu poate atinge o asemenea măreţie” este o concepţie răuvoitoare fiind, probabil, fructul geloziei şi al invidiei în faţa propriilor limitări în comparaţie cu genialitatea altuia.