Carol al II-lea şi Elena Magda Lupescu Wolf – povestea unei iubiri patimase

Înainte de a vorbi de iubirea care i-a învăluit până la moarte pe Carol al II-lea şi Magda Lupescu, sunt necesare câteva precizări asupra arborelui genealogic al familiei regale, reprezentată de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.

Din căsătoria regelui Ferdinand cu regina Maria, au rezultat şase copii. Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1961), Maria (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) şi Mircea (1913-1916). Conform tradiţiei, primul băiat născut a devenit regele României.

Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, fiind cunoscut sub numele de Carol Caraiman. După ce a renunţat pentru prima dată la tron, în 1918, Carol a fugit cu Ioana Lambrino, la Odessa, în august 1919, abdicând pentru a doua oară. Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino (1898-1953), a fost fiica unui general român. Au avut un singur fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino. Căsătoria lor, îndelung contestată, a fost anulată prin sentinţa Tribunalului Ilfov, din 1919. Carol revine în ţară la 10 martie 1921 şi se căsătoreşte cu prinţesa Elena (1896-1982), care făcea parte din casa regală a Greciei, fiica regelui Constantin. Au avut un singur fiu, pe Mihai, născut în 1921, viitorul monarh al României.

Dar la orizont, a apărut o altă Elena – Elena Lupescu – şi după patru ani şi nouă luni, la 30 decembrie 1925, regele nărăvaş a renunţat pentru a treia oară la tron spre a o întâlni la Paris. Carol şi Elena au divorţat în 1928.

Prin aceste renunţări la tron, regele a adus grave prejudicii imaginii monarhiei din România. Toată suflarea dorea stabilitate politică şi o continuitate regală, normală şi firească. Frământările populaţiei erau în creştere.

După cinci ani petrecuţi în exil, la 20 iunie 1927, Carol revine în România, unde este proclamat rege, la 8 iunie 1930. În 1938, a scos în afara legii partidele politice, înfiinţând partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Ceva mai târziu a acceptat ciopârţirea României Mari, înfăptuită cu trudă de regele Ferdinand, tatăl său. După o perioadă de zece ani de controverse şi măsuri dictatoriale, la 6 septembrie 1940, va fi silit să abdice şi izgonit definitiv din ţară. A semnat actul de renunţare la prerogativele sale, dar fără sa scrie cuvântul abdicare, sperând la o reîntoarcere pe tron, a nu ştiu câta oară – caz unic în istoria universală.

În timpul domniei lui Carol, influenţa amantei lui s-a simţit din ce în ce mai mult la nivel politic. Ea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari, dezlănţuind un lung şir de răzbunări într-o ţară care avea nevoie de linişte.

Ghinionul întregii societăţi româneşti a fost acela că în spatele regelui, Elena Lupescu a fost o adevărată eminenţă cenuşie, care a învârtit pe degete o ţară întreagă. Domina comportamentul regelui şi îi controla deciziile. Legătura lor a scandalizat de multe ori clasa politică, dar şi cancelariile străine, făcând să curgă fluvii de cerneală despre tandemul lor politic şi sentimental. Analiştii vremii au ajuns la concluzia că Elena Lupescu a fost singura parteneră care a rezistat apetitului sexual al regelui, bolnav de priapism.

Poporul era uimit de aceste interminabile plecări şi reveniri ale regelui, fără ca cineva să ia o atitudine fermă, aşa cum s-ar fi întâmplat în oricare ţară din lume. În momentul părăsirii palatului, luându-şi rămas bun de la toţi supuşii, Davidescu, unul dintre slujbaşi, obişnuit cu acest circ de abdicări şi reîncoronări ale aceleiaşi persoane, i-a spus regelui : Tot aici o să vă primesc la întoarcere.

După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena care dorea să cunoască întreaga lume. Bani erau din belşug. La 3 iulie 1947, iubitul i-a îndeplinit şi ultimul capriciu. S-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care, iubita a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.

La 3 aprilie 1953, Carol a murit în urma unui stop cardiac, la varsta de 60 de ani. La ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus Adio, dragostea vieţii mele. Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul Regal, de la Mănăstirea San Vicente şi apoi mutat într-o capelă a cimitirului oraşului Estoril.

Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977, la vârsta de 78 de ani, la 24 de ani de la decesul lui Carol. Osemintele sale au fost aşezate la picioarele regelui.

La 14 februarie 2003, rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse în ţară şi înhumate lângă Mănăstirea Curtea de Argeş, la o distanţă de 450 de metri unul de altul. A fost aleasă ziua de 14 februarie, deoarece atunci s-au cunoscut, în urma cu 78 de ani.

Elena Lupescu s-a născut la 2 septembrie 1899, la Iaşi, ca fiică a farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a schimbat numele în Nicolae Lupescu. Studiile le-a făcut în Bucureşti, la Pitar Mos, o şcoală de prestigiu în acele timpuri. Avea un corp plinuţ, pielea albă, ochi verzi şi păr roşcat. Încet, încet a devenit o femeie îndrăzneaţă, dominatoare.

S-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie 1925, la cinematograf, prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. Tânăra cu părul roşu fusese căsătorită cu un ofiţer şi a locuit o vreme la vila Carola din Sinaia, unde a avut o viaţă tumultuoasă, cu jocuri de noroc şi aventuri diverse. În anumite dimineţi, personalul mănăstirii de alături se închina cu adâncă pioşenie pentru iertarea păcatelor celor ce ieşeau din vila învecinată, cu mintea înceţoşată.

Primele întâlniri au avut loc în casa colonelului Tăutu şi într-un imobil din strada Mihai Ghica, pe care Carol i l-a cumpărat iubitei. Toate ziarele vremii s-au înroşit cu aceste picanterii. Ziariştii o descriau pe metresa regală, folosind cele mai jignitoare formulări. Analiştii vremii considerau că toate deciziile dezastruoase ale regelui au fost inspirate de amantă. Miniştrii i-au au cerut deseori s-o alunge, dar el a rămas neînduplecat, îngenuncheat pe viaţă faţă de Duduia.

Confirmându-se faptul că istoria este rotundă, redau, în continuare momentul abdicării finale. După ce a ordonat arestarea şi asasinarea legionarilor, în frunte cu căpeteniile lor, ţara fiind într-o continuă fierbere, Carol a dispus înlocuirea premierului Gigurtu cu un ofiţer energic, în persoana generalului Ion Antonescu. Pentru restabilirea liniştii în ţară, noul premier i-a cerut regelui să abdice, în noaptea de 6/7 septembrie 1940. În stradă mulţimea furioasă cerea plecarea urgentă a regelui detestat.

Duduia a început să strângă în grabă lucrurile cele mai de preţ şi să le împacheteze. Bijuterii, bani, 41 de tablouri de valoare şi aur. Întreg bagajul a încăput în 12 vagoane. Pe traseu, gărzile nu au mai dat onorul. Gesticulau a lehamite. Urcarea în tren s-a făcut în gara Băneasa. Până la Lugoj trenul a mers fără incidente. Regele a fost avertizat că legionarii îl vor aştepta la Timişoara şi nu vor lăsa să plece garnitura mai departe dacă Duduia nu va fi dată jos, pentru a fi arestată, judecată şi executată pentru toate relele făcute în atâţia ani.

Urmare a refuzului acestor cereri, la Timişoara ferestrele vagoanelor în mişcare au fost pulverizate de armele automate ale celor plasaţi pe peron. Carol şi Duduia s-au culcat pe jos, spre a nu fi atinşi de rafale.

Marele lor noroc a fost acela că mecanicul de locomotivă nu a oprit trenul din motive care nu s-au aflat niciodată. Oricare ar fi făcut-o în mijlocul acelor tornade de gloanţe.

La fel nu se va afla niciodată de ce trenul nu a fost deraiat, oprit la semnal sau dinamitat. Trecând peste aceste incredibile paradoxuri ale istoriei, cei doi călători îngroziţi au ajuns în final la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Geamurile distruse au fost înlocuite, trenul continuându-şi drumul spre Italia.

Pe parcursul anilor acelui exil fără întoarcere, despre care am mai vorbit, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi şi-au serbat ziua când s-au cunoscut în 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul Nibelungii.

În încheiere citez un fragment din însemnările fostului monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic:

Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele.

Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani.

Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat radical, ea este, de fapt considerată nevasta mea.

Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va despărţi.

Dupa cum am precizat pe parcursul textului, la 3 iulie 1947, cei doi s-au căsătorit oficial în Brazilia. Iubirea lor pasională a avut mult mai multe exprimări ce pot umple o carte. Am ales atât cât s-a putut, numai o parte a esenţei.

Pe lângă toate relele pentru care a fost acuzat acest rege, nu trebuie totuşi uitat faptul că România a atins între 1937-1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, nivel ce a făcut ca la Paris, leul să devină valută forte. Doar pentru puţin timp…

sursa: paginiromanesti