Arhive etichetă: Regina Maria

Regele Ferdinand şi Regina Maria. Prima fotografie după nuntă

Regele Ferdinand si Regina Maria. Prima fotografie dupa nunta

Ana de Austria – O seducţie infinită (a doua parte)

Ana de Austria si ducele de Buckingham

Ostilitatea Mariei şi a lui Richelieu faţă de Ana de Austria era legată şi de faptul că puţină lume rămânea insensibilă la fascinaţia tinerei regine. Legenda spune că însuşi cardinalul ministru făcuse parte dintre „galanţii” respinşi de ea şi că de aceea îi purta ranchiună.

Ana era frumoasă, conştientă de originea ei înaltă şi provenea dintr-o familie foarte unită, care o înconjurase cu multă afecţiune. Mai mult, Ana era considerată „una dintre marile frumuseţi ale veacului“. Iată cum şi-o aminteşte doamna de Motteville la pragul a treizeci de ani, adică la o vârstă care pentru femeile din epoca se învecina periculos cu maturitatea: „Părul, pe care îl avea foarte des, devenise puţin mai închis. Nu avea trăsături delicate, ba avea chiar defectul unui nas cam mare şi punea, potrivit modei spaniole, prea mult roşu pe obraji; pielea ei era însă albă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Ochii îi erau de o frumuseţe perfectă: străluceau în ei deopotrivă blândeţea şi majestatea; culoarea lor, bătând în verde, îi făcea privirea şi mai vie… Gura îi era mică şi de un roşu aprins, surâsul îi era minunat şi ceea ce buzele ei luaseră de la casa de Austria era doar atât cât trebuia pentru a le face mai frumoase decât ale multor altora ce se lăudau cu desăvârşirea. Conturul feţei era plin de graţie şi fruntea bine desenată. Mâinile şi braţele îi erau de o frumuseţe surprinzatoare şi toată Europa auzise laudele ce li se aduceau: albeaţa lor era, fără nicio exagerare, asemenea zăpezii… Oricine o vedea era sedus de marea ei fascinaţie şi de frumuseţea ei, fără a uita însă niciodată de veneraţia şi respectul ce i se cuveneau”.

Continuă citirea →

Maria, regina Scoţiei – vinovată de moartea soţului ei?

S-au căsătorit din dragoste, tânăra regină plină de viaţă şi înaltul şi chipeşul ei văr vitreg. La câteva luni de la căsătorie, Maria, regina Scoţiei, era profund dezamăgită. Oare a fost ea vinovată de moartea soţului ei, doi ani mai târziu?

Continuă citirea →

Regina Maria – portret subiectiv

„Regina Maria este o fiinţă de care trebuie să te sfieşti. Este strălucitoare la fizic ca şi la moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă, de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa.

Continuă citirea →

Regina Maria – durerea unei mame

În noiembrie 1916, se stingea din viaţă, la nici patru ani, Mircea, al şaselea şi ultimul copil al Reginei Maria şi al Regelui Ferdinand. În ajunul plecării din Bucureşti, spre care se îndreptau armatele germane, în bisericuţa de la Cotroceni, Regina stătea mută de durere în faţa sicriului ascuns în flori. Iat-o înfăţişând scena neştiută de nimeni, a despărţirii de acela pe care-l lăsa, micuţ prizonier, în mâinile năvălitorilor:

Continuă citirea →

Cât de mult am iubit viaţa!

„Mama răniţilor“ şi „soacra Balcanilor“

Nepoata ţarului Rusiei Alexandru II şi a reginei Angliei, Victoria, Maria ar fi putut guverna peste „maica Rusia“ sau „ceţosul Albion“. Însă o căsătorie dinastică, impusă de calcule politice, a adus-o, la nici 18 ani, în mica şi îndepărtata Românie. Pe acest pământ, regina Maria a dobândit gloria, dar a adus şi ţara ei adoptivă la cel mai glorios moment din istoria ei.

Continuă citirea →

Maria, regina României – 136 de ani de la naştere

Astăzi, 29 octombrie 2011, se împlinesc 136 de ani de la naşterea Reginei Maria (1875-1938), consoarta regelui Ferdinand.

Continuă citirea →

Cum s-au cunoscut Ferdinand şi regina Maria

Maria, regina României, scrie în ”Povestea vieţii mele”, referindu-se la perioada în care l-a cunoscut pe Ferdinand:

 ”Prima oară când l-am cunoscut pe viitorul meu soţ, mă aflam la Wilhelmhohe lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale, eveniment anual de mare însemnătate în Germania tinereţii mele.

Perechea imperială invitase pe mama să vină cu cele două fete mai mari ale ei, cu toate că Ducky [sora reginei Maria] era atunci numai de 15 ani şi eu de 16, vârstă cam tânără, în adevăr, pentru a-şi face cineva intrarea în lumea oficială. Ne simţeam, de bună seamă, cam stângace, dar cu toate că eram naive, nu eram chiar prostuţe; fuseserăm totdeauna obişnuite să vedem lume, crescute să putem vorbi mai multe limbi şi să ştim să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele şi pline de bucuria vieţii.

Singura persoană pe care o cunoşteam la Cassel era prinţul Friederich de Hohenzollern (fratele mai mic al regelui Carol al României). Era generalul comandant al acestui oraş şi fusese, în mai multe rânduri, musafirul nostru la Coburg, unde îl chemau uneori îndeletnicirile lui militare.

Regele Carol al României trimisese pentru câtva timp, la acest unchi, pe nepotul şi moştenitorul său, socotind că avea nevoie de o schimbare de atmosferă. Tânărul prinţ putea cu acest prilej să urmeze manevrele imperiale, ceea ce avea să-i fie de folos pentru cunoştinţele sale militare. Regele Carol nu făcea nimic fără cele mai temeinice motive.

Astfel se întâmplă că ne întâlnirăm pentru întâia oară la masa Kaiserului. Dacă îmi aduc aminte bine, eram aşezată, în acea seară, lângă prinţul moştenitor al României. Era un tânăr frumos şi sfios, care încerca să-şi ascundă sfiala, râzând mereu. Nu vorbea englezeşte şi era vădit că-i făcea mare plăcere să se afle iar în Germania. Nu ne spuse nimic despre România şi nici eu nu-l întrebai nimic despre acea ţară îndepărtată, neştiind tocmai bine unde se găseşte pe hartă. Şi lui Ducky şi mie ne plăcu acest tânăr neînfumurat, care-şi dăduse osteneala să ne fie pe plac.

A doua întâlnire cu prinţul moştenitor al României avu loc la Munchen – primăvara; parcă plutea în văzduh o tainică însufleţire. Întâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu ştiam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult. Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a expoziţiilor de tablouri şi a teatrelor. Munchenul e mai presus de toate oraşele în această privinţă.

Tânărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simţeai plin de o aşa stăpânită lăcomie de viaţă şi poate şi de oarecare slăbiciune. Parcă-ţi venea să-i netezeşti calea, să-l faci să se simtă în largul lui; deştepta în tine o duioşie de mamă şi te cuprindea dorinţa să-i vii în ajutor.

Eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară şi pe faţa mamei se citea o aşteptare fericită… Un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor oraşului; o odaie de hotel, cadru cât se poate de puţin romantic… Asta e tot ce am de spus despre întâlnirea noastră de la Munchen.

Şi pe urmă, ceva mai târziu, în minunata lună mai, se făcu şi logodna noastră – cine ar fi crezut? – în Palatul Nou de la Potsdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm.

Cum a găsit el curajul să-mi facă propunerea de căsătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire; dar mi-a făcut-o şi eu o primii. Am spus fără meşteşug „da” ca şi când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. „Da”, şi cu acel „da”mi-am pecetluit soarta.”

Viaţa amoroasă a lui Ionel Brătianu

Ionel Brătianu

Ionel Brătianu era un bărbat frumos şi inteligent, atras încă din adolescenţă de femei. Conform unei legende, femeia care l-a format a fost Elena Văcărescu. Dacă informaţia are un miez de adevăr, atunci nu trebuie să reprezinte o surpriză felul plăcut, distins şi totodată fermecător cu care a cucerit numeroase femei din lumea bună.

Elena Văcărescu a fost o femeie urâtă, dar o fiinţă remarcabilă, mai târziu diplomat de carieră şi membră a Academiei Române. Nu trebuie uitată şi prezenţa ei în viaţa principelui moştenitor Ferdinand, care s-a îndrăgostit nebuneşte de ea şi a cerut-o în căsătorie, dar opoziţia regelui Carol a dus la ruperea brutală a logodnei secrete dintre cei doi.

Elena Văcărescu

Una din nenumăratele legături ale lui Ionel, cea cu Maria Moruzi – văduva fiului lui Cuza, Alexandru – a generat complicaţii, prin naşterea lui Gheorghe I. Brătianu. Ionel s-a căsătorit cu principesa Moruzi, dar, după oficierea cununiei religioase, a intentat, chiar a doua zi, acţiunea de divorţ. În acest fel l-a recunoscut pe Gheorghe Brătianu ca fiul său legitim.

Relaţiile dintre tată şi fiu au fost sporadice, deoarece mama nu îngăduia contactele dintre cei doi. Abia după 1918, Gheorghe Brătianu îl va frecventa pe Ionel Brătianu, cerându-i sfatul şi sprijinul. În ciuda unor divergenţe politice, Gheorghe Brătianu a fost un urmaş demn al tatălui său şi poate că, într-o altă conjuctură decât dictatura, ar fi fost nu numai un mare istoric, dar şi un devotat prim-ministru.

După mai multe aventuri galante, Ionel Brătianu s-a căsătorit, în 1906, cu Eliza Stirbey, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, cunoscutul fruntaş al Partidului Conservator.

Marea iubire

Regina Maria

Dar femeia care l-a iubit probabil cel mai mult pe Ionel Brătianu şi alături de care a condus România a fost Regina Maria. Înconjurată mereu la palat de femei şi de bătrâni, principesa Maria s-a revoltat împotriva vieţii austere din palatul lui Carol I încercând să-şi recapete libertatea. L-a întâlnit la Gherghiţa, nu întâmplător, pe Ionel Brătianu, singurul om sub 40 de ani, iar bărbatul acesta a impresionat-o.

Pentru a proteja o iubire curată şi de o romantică frumuseţe, principesa a simulat o corespondenţă intimă cu un prinţ rus, iar Brătianu a dus până în pragul căsătoriei relaţia cu prietena Mariei, multimilionara Pauline Astor.

Inteligenţi şi foarte uniţi, Maria şi Ionel Brătianu au reuşit să înşele mulţi ani suspiciunile adversarilor. Oricum, a-i face pe toţi să creadă că naţionalistul Ionel Brătianu se putea căsători cu multimilionara americană şi se va stabili în Statele Unite, a fost cel mai haios renghi jucat de doi oameni atât de serioşi!

În faţa responsabilităţii publice pe care o aveau şi pentru a evita un scandal, Brătianu şi Maria au decis să treacă relaţia lor într-o prietenie matură, niciodată stinsă, trâind şi ei drama personală a oamenilor care au o datorie faţă de ţară.

 sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România

Copilăria lui Carol al II-lea

Copil mic fiind, Carol era dolofan, vesel şi ascultător. Fiind cel dintâi a fost bineînţeles răsfăţat de toţi, mari şi mici, şi toate bunurile de pe pământ au fost aruncate la picioarele lui. Era mult doritul moştenitor şi de aceea favoritul tuturor.

Când se făcu ceva mai mare era un băieţel aşezat, cam serios, uşor de mânuit şi avea totdeauna o mare năzuinţă spre învăţătură. Învăţa să citească cu o repeziciune uimitoare. În primii ani era numai lumină şi voie bună, mai târziu se făcu puţintel pedant; surorile lui spuneau uneori: „Lui Carol îi plac lucrurile plicticoase”. Adevărul e că de pe când era doar un băieţel, simţea un interes neobişnuit pentru orice privea legile, regulamentele, prescripţiile şi interzicerile. Îi plăcea să cerceteze înţelesul adânc al tuturor lucrurilor, poate din pricină că petrecea mult timp cu unchiul [regele Carol I], al cărui dar special era de a instrui. Găsise în Carol un pământ rodnic, căci băieţelul împărtăşea patima tatălui şi a unchiului pentru toate chestiunile militare. Iubea orice privea armata şi-i erau cât se poate de dragi uniformele şi cele mai mici amănunte ale disciplinei şi ale comandei.

La vârsta de trei sau patru ani, cu o sabie micuţă în mână, mergea în fruntea soldaţilor când se schimba garda, foarte solemn şi sigur că el comanda; alteori se aşeza lângă şeful muzicii militare cu un beţişor în mână, imitând cât se poate de serios fiece mişcare a acelui om important.

Carol era adorat de ofiţeri şi de trupă şi primea în dar un număr nesfârşit de mici uniforme din partea regimentelor. Când le îmbrăca umbla falnic de colo-colo, comandând oşti imaginare şi imitând nemaipomenit de bine glasurile celor ce comandau.

Însă acest băieţel prea iubitor de militărie era un chin pentru surorile lui; într-însul dormea ascuns stăpânul, aşa încât jocurile lui intocmite pe tiparul instituţiilor de stat şi a poruncilor militare, fără voia lui, stricau cheful fetiţelor. Bunăoară, aşeza o graniţă în mijlocul galeriei unde îşi gonea surorile lui, caii de lemn şi cărucioarele şi stăruia să i se plătească taxe vamale, ceea ce împiedica libertatea jocului şi pricinuia nenumărate scene de răzvrătire şi de indignare.

A privi copiii când se joacă poate fi un studiu interesant; nimic nu le dezvăluie mai bine caracterul. Bunele însuşiri şi defectele ce stau adormite în fiece mică fiinţă, ies atunci la iveală.

Carol era tot numai ordine şi preciziune şi avea într-însul un tainic imbold de a domina, de a subjuga şi de a impune restricţii.

 

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vieţii mele, vol II, Ed. Moldova, Iaşi, 1991, pag. 283-284

Ion Bratianu vazut de regina Maria

Desi impovarat de gloria tatalui sau, era o personalitate prin el insusi si ceea ce pentru mine avea pe atunci mai multa insemnatate, Ion Bratianu al II-lea era un tovaras cat se poate de placut; trebuie chiar sa adaug aici ca avea slabiciune pentru femei.

Inalt, insa chiar din tinerete de o statura cam greoaie, avea ochi negri frumosi si catifelati, insa vocea cam prea subtire. Ironic fara rautate, chibzuit pana la viclesug, nu lasa sa scape nimic privirilor lui. Miscarile ii erau incete, indolente. Nicioadata n-a prea dat atentie felului cum se imbraca.

Pe vremea aceea era cu grija inabusit de catre Dimitrie Sturdza, dar se vedea totusi in chip netagaduit ca avea sa ajunga departe.

Bratianu, simtind ca in mine era viitorul, nu facu niciodata greseala de a ma priva sa inteleg de la inceput ca pentru el cel putin existam si nu numai intr-un singur inteles al cuvantului.

Daca as spune ca pe atunci imi placea, as spune mai mult decat adevarul, dar era un om ce nu putea fi trecut cu vederea; isi dadea toata osteneala ca sa fie placut, era tanar, ambitios, departe vazator si de la inceput fusese cat se poate de pretuit de catre regele Carol.

Ca ministru al comunicatiilor era datoria lui sa ne insoteasca  de cate ori calatoream prin tara. Nu si-ar putea inchipui cineva un tovaras de calatorie mai placut. Tovarasia lui era invioratoare, conversatia hazlie, plina de duh, interesanta, dar cu toata purtarea lui ademenitoare nu pierdea niciodata prilejul de a te face sa simti ca glumele si curtenia lui nu erau decat invelisul unei personalitati hotarate si neinduplecate ce se ascundea dedesubtul lor.

Sotului meu ii placea Bratianu, insa nu fara o usoara nuanta de teama; nu stia inca bine cu ce fel de om avea de-a face. Era Bratianu ceva ce destepta o senzatie de neliniste; mana cu care te atingea era parca imbracata intr-o manusa de catifea, sub care nu prea ghiceai ce se ascundea.

Bratianu era ademenitor cu femeile; ii placeau si stia cu o nuanta de orientalism sa-si puna in joc farmecul lui de cuceritor, avand totusi grija sa nu fie niciodata amagit.

Ne-a fost ursit sa ne sfatuim adesea impreuna mai tarziu, cand ne-a venit vremea, lucru care a fost mult criticat si comentat in mii de feluri. Iubirea ce o simteam amandoi pentru Romania ne-a facut sa ne folosim de putinta noastra de a munci si de a ne dovedi prin fapte patriotismul. Aceasta a fost legatura temeinica a prieteniei noastre.

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele, vol. II, Ed. Moldova, Iasi, 1991

Take Ionescu vazut de regina Maria

Take Ionescu, atat de bine cunoscut si in Anglia, era un orator stralucit si trecea drept un om foarte destept si foarte placut. In discutiile dintre rege [Carol I] si print [Ferdinand], ii auzeam schimband pareri asupra acestui tanar plin de fagaduinte, despre care amandoi povesteau ca va avea o cariera stralucita, insa totdeauna adaugau: „numai de te-ai putea bizui pe caracterul lui”. Nu prea intelegeam ce voiau sa zica; cand intrebai pe sotul meu, imi raspunse ca Take Ionescu n-avea moralitate in politica.

Take Ionescu avea inima calduroasa si plina de intelegere, avea mintea larga, era placut la vorba, insa ii lipsea curajul fizic, ceea ce totdeauna m-a mirat.

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele

Alexandru Marghiloman vazut de regina Maria

„Alexandru Marghiloman era omul elegant al partidului conservator, bine imbracat, zambitor, apropiat si placut in purtare. Era bogat, tinea cai de curse si avea o casa intocmita cu belsug. Ii placea sa primeasca si primirile lui dovedeau o larga risipa si o oarecare dorinta de a uimi. Relatiile noastre infatisau pentru mine latura placuta si usoara a vietii; la el politica parea de mai mica insemnatate decat castigatorii derby-ului, decat Parisul si elegantele modei.

In locuinta de vara langa Buzau sotia lui, nascuta Stirbey (mai tarziu doamna Ion Bratianu), ii ajutase sa intocmeasca o prea frumoasa gradina. Tot acolo isi avea herghelia. Ne placea foarte mult sa mergem la vila „Albatros”; ne aducea aminte de viata in tarile straine; imi placeau caii si pretuiam mult capsunele cultivate, precum si frumosii trandafiri care deosebeau casa lor.

O zi petrecuta la vila lui Marghiloman era totdeauna o zi placuta si Marghiloman ne facea sa uitam cu totul ca era ministru.”


sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele

Dimitrie Sturdza vazut de regina Maria

Dimitrie Sturdza, seful partidului liberal, era omul care, cu toata convingerea, opunea vesnice obiectiuni. Uscativ, carunt, violent, era un omulet patimas, sectar si certaret ca un fox-terrier, dar era un om de valoare si cat se poate de inteligent.

O trasatura caracteristica pe care cu multa bucurie o relevau toti caricaturistii era o lacrima ce-i curgea necontenit dintr-un ochi; niciodata nu l-am vazut fara aceea lacrima. Ba unoeri, mi-a dat sperante desarte in privinta adancimii sentimentelor lui. In nevinovatia mea, imi inchipuiam ca aceasta lacrima izvora din emotia ce o desteptam in el, cand aveam sa-l rog cate ceva, dar acea lacrima politica nu avea nici o legatura cu emotia, ci numai cu o glanda lacrimala prea darnica.

Dimitrie Sturdza, adevarat sef in partidul sau, era si temut si respectat; unchiul [Carol I] acea despre el o parere buna, iar sotia lui, nascuta Cantacuzino, avea limba cea mai taioasa din toata Romania, duhul cel mai ascutit din tot partidul. Vorbele ei de spirit faceau senzatie si nu ramanea mare lucru din cei asupra carora isi ascutea taisul umorului. Era mica, uscativa, mai mult temuta decat iubita, si fiind mai tot timpul bolnava era de-o paloare de mort. Nu cred ca ochii ei sa nu ma fi privit totdeauna cu ingaduinta.

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele

Lascar Catargiu vazut de regina Maria

Maria, regina Romaniei, scrie in Povestea vietii mele despre omul politic Lascar Catargiu:

„Era un batran boier moldovean, cumpanit la minte, sincer la vorba si cu fire potolita; avea accentul moldovenesc si linistita lui chibzuiala era intarita de un bun-simt netulburat si temeinic.

Sotia lui, o doamna cam in varsta si foarte cumsecade, nu era inzestrata cu frumusete, caci nasul ei ocupa o parte prea mare din obraz, insa daca nu era cu haz la vorba, avea o duiosie de mama.

Aceasta pereche de oameni de isprava disparu de pe pamant in prima mea tinerete, asa incat nu se intalnira timp indelungat cararile noastre.”