Istoria unităţilor de măsură – Greutăţi şi lungimi


Noţiunea de lungime este la fel de veche ca omenirea, omul neîntârziind să dea curs necesităţii de a stabili unităţi de măsură indispensabile raporturilor cu semenii săi. A fost suficient să se refere la părţi ale propriului corp sau la obiecte familiare: palma, degetul mare, cotul, piciorul, braţul etc. Deşi erau imprecise, aceste unităţi prezentau avantajul de a fi disponibile oriunde, în orice moment; erau atât de comode, încât au sfidat scurgerea timpului, unele fiind încă în vigoare în ţări evoluate ca S.U.A. sau Anglia.

Dar care au fost originile unităţilor de măsură?

Perioada cultivării plantelor şi domesticirii animalelor a fost urmată de un puternic avânt al agriculturii şi comerţului. Triburile făceau comerţ cu alimente indigene, iar în cadrul triburilor „fermierii” realizau schimburi comerciale cu membrii celorlalte „bresle”. Pentru ca schimburile cu un snop de grâu, un sac de seminţe sau chiar cu un ciorchine de struguri să fie cinstite, era necesar un sistem de greutăţi standardizate. Pe de altă parte, dezvoltarea arhitecturii prin construirea templelor şi piramidelor necesita un sistem de masură a dimensiunilor.

Se pare că egiptenii şi babilonienii au fost primele civilizaţii care au creat standarde de greutate şi lungime.

Pentru măsurarea lungimilor, egiptenii s-au folosit de părţi ale corpului uman. Multe dintre aceste măsuri sunt cunoscute prin termenii derivaţi ulterior din latină. Un cot, standardul primitiv de lungime cel mai longeviv, folosit pentru prima dată în jurul anului 3000 î.Hr., reprezenta lungimea braţului unui adult de la cot până la vârful degetului mijlociu întins – aproximativ 45 de centimetri în actualele unităţi de măsură.

La fel cum, în sistemul de măsură britanic, un iard este subdivizat în 3 picioare, iar piciorul este subdivizat la rândul său în 12 ţoli, la fel si cotul era împărţit în unităţi mai mici de măsură, folosind tot părţi ale corpului, de această dată, degetul. Subunitatea de bază a cotului era un deget, ce reprezenta grosimea, nu lungimea acestuia. 28 de degete achivalau cu un cot.

Palma, deloc surprinzător, era o altă unitate de măsură. O palmă echivala cu patru degete. O palmă plus un deget totaliza 5 degete, sau o mână. Palmele erau combinate pentru a se obţine alte unităţi mai mari, iar degetul era subdivizat într-un mod elaborat, rezultând un sistem de măsură ce a devenit din ce în ce mai complex, însă foarte precis.

Dimensiunile Marii Piramide din Gizeh, construită de mii de muncitori care aveau cunoştinţe arhitectonice minime, prezintă laturi ce variază cu sub 0,05% din lungimea medie – mai precis, o eroare de numai 11,5 centimetri la o lungime totală de 230,12 metri.

Grecii din antichitate au împrumutat elemente ale sistemelor egiptean şi babilonian, pe care le-au perfecţionat, obţinând un sistem propriu; şi ei preferau termeni legaţi de corpul uman. De exemplu, adunau 16 degete pentru a obţine un picior, în timp ce 24 de degete echivalau cu un „cot olimpic”.

Un sistem de greutăţi standardizate plecând de la corpul uman nu era practic, deoarece existau prea multe variaţii naturale pentru a permite raportarea la omul mediu. În schimb, babilonienii au creat un sistem bazat pe obiecte sau podoabe metalice de diferite forme şi dimensiuni. Cea mai timpurie unitate de măsură a greutăţii a fost mina; aceste standarde aveau adesea forma unei raţe.

Romanii au facut eforturi pentru a impune un sistem unic de măsuri valabil pe ansamblul imensului lor imperiu, dar în evul mediu cea mai mare dezordine s-a instalat în acest domeniu: unităţile s-au înmulţit, apoi, sub acelaşi nume au luat valori diferite, ajungându-se la situaţia în care o măsură putea chiar să se dubleze la câţiva kilometri distanţă, trecând dintr-o regiune în alta sau în interiorul aceleiaşi provincii.

Numeroase edicte promulgate pentru a remedia această situaţie au rămas fără ecou, în timp ce se năşteau proiecte de sisteme de unităţi.

În 1670, abatele Gabriel Mouton a propus un sistem zecimal de măsuri având ca unitate de bază lungimea arcului de meridian echivalent cu un minut. Cei mai mulţi savanţi care s-au ocupat de această problemă de-a lungul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea au propus ca etalon lungimea pendulului care, la latitudinea de 45 grade , oscilează într-o secundă.

Revoluţia franceză, care a izbucnit în anul 1789, nu s-a soldat doar cu transformarea sistemului francez de guvernare, ci şi cu distrugerea multora dintre instituţiile franceze considerate anterior inviolabile. O dată cu căderea Bastiliei pe data de 14 iulie a acelui an, regele Ludovic al XVI-lea s-a văzut nevoit să accepte formarea unei Adunări Naţionale Constituante care a realizat multe schimbări. Printre acestea se remarcă adoptarea, în iunie 1799, a sistemului metric.

În acea vreme se resimţea necesitatea unor standarde generale, deoarece inconsistenţa sistemelor nationale reprezenta un handicap important pentru cercetătorii europeni ce doreau să realizeze schimburi de idei şi să colaboreze la anumite proiecte. Oamenii de ştiinţă francezi au susţinut această idee în cadrul Adunării Naţionale în aprilie 1790 şi, ca urmare, Academia Ştiinţifică Franceză a primit sarcina de a concepe un sistem metric pentru evaluare. Membrii Academiei au hotărât ca lungimea meridianului ce trece prin Paris de la Polul Nord la Ecuator să fie adoptată ca distanţă fixă, iar o zecime de milionime din această distanţă să fie numită metru.

Noua unitate de masă, gramul, a fost raportată la masa unui metru cub de apă. Au mai fost propuse şi subunităţile de o sutime (centimetru) şi o miime (milimetru), precum şi supraunităţi ca mia de metri (kilometrul). La 22 iunie 1799, Laplace a prezentat etaloanele definitive, în platină, ale metrului şi kilogramului.

O conferinţă internaţională a instituit în 1875 Biroul Internaţional al Greutăţilor şi Lungimilor. În 1960, a XI-a Conferinţă Generală a Greutăţilor şi Lungimilor a abandonat referinţa la meridian, definind metrul în raport cu un etalon natural, constant, precis, indestructibil şi reproductibil pretutindeni: lungimea metrului este egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă în vid ale unei enumite dungi formate fine a spectrului kriptonului. O altă Conferinţă, a XVII-a (1983), a redefinit metrul drept parcursul de lumină în vid într-un timp de 1/299 792 458 de secundă.

*****

sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2004

About these ads

7 raspunsuri

  1. cum pot descarca acest referat?

    1. nu stiu poti sa il intrebi pe cel ce la creat

      1. nu stiu ce inseamna 1 cot 1 stanjen o prajina

  2. markezi ce vrei sa scrii afara-copiezi si comnzi print pe scrivare

  3. asa si-asa

  4. care este sursa acestui articol ?

  5. Este ok, dar a uitat cate ceva.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

%d bloggers like this: