Arhive etichetă: exil

Viața lui Demostene (III) Întemniţarea, exilul și moartea

demosteneŞase ani mai târziu însă, a fost condamnat pentru infracţiuni grave şi a fost forţat să evadeze din închisoare şi să se exileze. A fost acuzat că a luat 20 de talanţi depozitaţi în Atena de Harpalos, un refugiat al lui Alexandru. Demostene a fost găsit vinovat, a primit o amendă de 50 de talanţi şi întemniţat.

Circumstanţele acestui caz sunt neclare. Se poate ca Demostene să fi intenţionat să folosească banii în scopuri civice şi, probabil, este semnificativ faptul că instanţa l-a amendat cu doar de două ori şi jumătate valoarea în cauză, nu de zece ori, aşa cum se obişnuia în astfel de cazuri. Evadarea din închisoare a făcut imposibilă întoarcerea lui în Atena pentru a strânge banii pentru amendă. Liderul de odinioară al atenienilor era acum exilat de propriul popor.

Continuă citirea →

De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis? (ultima parte)

Ovidius

Caracterul intenţionat neprecis şi ambiguu al puţinelor ştiri pe care le dă Ovidiu despre adevărata cauză a exilului, coroborate cu lipsa oricărei mărturii contemporane, a deschis de-a lungul veacurilor un vast câmp pentru tot felul de ipoteze şi conjecturi, unele mai ingenioase decât altele. Din reticenţele poetului, din frazele, expresiile şi aluziile vagi, uneori obscure chiar, cercetătorii au încercat să desprindă orice indiciu menit să arunce o cât de slabă rază de lumină care să-i ajute să dezlege această enigmă.

În străduinţa lor neobosită de a identifica vina poetului, deci cauza reală a exilului, biografii, comentatorii, filologii, istoricii şi istoricii literari au supus textele Tristelor şi Ponticelor unor cercetări amănunţite, încercând să stabilească legături, reale sau imaginare, între diferitele pasaje, versuri sau termeni, lunecând adeseori spre interpretări arbitrare. În sprijinul textului au fost aduse de multe ori, pentru a confirma sau infirma o anumită ipoteză, şi alte izvoare referitoare la unele evenimente ale epocii. De aici puzderia de ipoteze formulate în cursul timpului şi publicate în lucrări care, strânse la un loc, ar putea constitui o întreagă bibliotecă.

Continuă citirea →

În vizită la Cioran – 1 noiembrie 1975

Sanda Stoloja, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian

Povesteşte Sanda Stolojan, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu, aflată în exil la Paris:

1 noiembrie 1975  Am fost la Cioran, care m-a primit cu simplitatea şi căldura lui obişnuite. A scris unsprezece cărţi, dar sunt „cărţi subţirele”, adaugă el cu o falsă modestie. Acum nu mai este cuprins de aceeaşi „scârbă“ (foloseşte cuvîntul românesc) ca înainte, nu se mai revoltă ca altădată, ceea ce înseamnă o scădere a vitali­tăţii. Îmbătrâneşte, spune el…

Vorbim despre poezie. Lui Cioran nu-i place decât esenţialul.  De  aceea îmi  aprobă versurile.  Îl cred sincer. Mai târziu vorbim despre Kafka pe care îl găseşte supraevaluat. „Un tip (în gura lui Cioran expresia are un sens neutru, echivalent cu « cineva ») care a văzut venind catastrofa epocii noastre…” Apoi adaugă o părere surprinzătoare: „Peste cincizeci de ani n-o să se mai vorbească despre el.“ Cioran este la antipodul lui Kafka, al sensibilităţii lui bolnave. Pesimismul lui este scepticismul unui om sănătos şi salubru.

Continuă citirea →

Vlad Georgescu în dosarele Securităţii

Vlad Georgescu

„Când am plecat din România, în urmă cu câţiva ani, un general de securitate mi-a cerut să promit că voi duce în străinătate numai o activitate de folos ţării. Am promis. Venirea la Europa Liberă arată că mi-am ţinut făgăduiala”. Acesta era finalul primului editorial semnat de Vlad Georgescu, în calitatea sa de director, transmis la Radio Europa Liberă la 3 aprilie 1982. Iar menţiunea acestei promisiuni făcută nu oricui ci unui general de securitate poate fi uşor asociată unei „legături” mai vechi a istoricului cu temuta instituţie de represiune.

Născut în 1937, la Bucureşti, într-o familie burgheză cu ramificaţii în lumea politică românească interbelică, Vlad Georgescu a intrat la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti în 1954. Era un context nefavorabil datorită „originii sale nesănătoase”, fiind chemat deseori la serviciul de cadre şi întrebat de averea sau politica părinţilor. De aici, după cum mărturiseşte istoricul în timpul detenţiei sale la Rahova din anul 1977, a rezultat un anumit complex de inferioritate, sentimentul că era cetăţean de clasa a doua. Deşi termină facultatea ca şef de promoţie, i se refuză repartiţia în Bucureşti, primind un post de profesor într-un sat din Bucovina. Datorită relaţiilor familiei sale cu „prinţul roşu”, Scarlat Callimachi, este numit muzeograf la Muzeul Româno-Rus condus de acesta din urmă, în 1960. Doi ani mai târziu intră la doctorat sub conducerea istoricului Mihai Berza şi devine cercetător la nou (re)înfiinţatul Institut de Studii Sud-Est Europene. Începea astfel cea mai prolifică şi frumoasă perioadă din viaţa sa, după cum spune chiar Vlad Georgescu (într-un document aflat în arhivele Securităţii şi publicat recent de Raluca Spiridon), într-un context în care dezgheţul intern, politic şi cultural, era tot mai evident.

Continuă citirea →

O viaţă în exil

castel

Maria Theresa a fost al doilea copil al lui Ludovic al XVI-lea şi al Mariei Antoaneta. În acea zi teribilă de octombrie 1789, când mulţimea a silit familia regală să părăsească luxosul Versailles pentru un viitor nesigur la Paris, mai avea două luni până să împlinească 11 ani. Ca urmare a eşecului tentativei de plecare din 1791, prinţesa şi-a văzut părinţii duşi la execuţie. În iunie 1795 i s-a spus că fratele ei, delfinul Ludovic Carol, murise la Temple, unde era încarcerată şi ea. Peste şase luni, la 19 decembrie, a fost eliberată în mod inexplicabil şi trimisă în exil. Tocmai împlinise 17 ani.

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (III)

Totul se termină

Dezamăgit de atitudinea anglo-americanilor, fostul suveran român şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă tabără a Aliaţilor, sovieticii, cu ajutorul cărora spera să poată reveni pe tronul României, reeditând, în alte împrejurări, „restauraţia“ din 8 iunie 1930.

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (II)

Pribeag

La Sevilla, Carol II avea să-şi aniverseze cei 47 de ani pe care îi avea în acel moment, „în acest exil şi în acest prizonierat din Spania” (aniversare la care i-au ţinut companie Lupeasca şi câinii săi mult iubiţi).

Continuă citirea →

Ultimul exil şi moartea lui Carol al II-lea (I)

Regele Carol II (1893-1953) a fost, dintre toţi suveranii României, cel mai controversat, provocând în rîndul contemporanilor cea mai largă gamă de sentimente, de la adulaţie la contestare violentă, fiind văzut când ca un salvator, când ca un demon. A fost o fire complexă, un caracter greu de surprins într-o portretizare, rămânând şi astăzi aproape o taină, un personaj misterios, graţie vieţii tumultuoase şi pline de contradicţii pe care destinul i-a hărăzit-o.

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (II)

,,Naşul“ lui Napoleon

Generalul de divizie Sir Hudson Lowe a sosit pe Insula Sf. Elena la 14 aprilie 1816. În calitate de nou guvernator, el era, de fapt, gardianul lui Napoleon. Cunoscut pentru că era nehotărât şi se răzgândea adesea, Lowe era caracterizat de foştii săi comandanţi ca având „carenţe de educaţie şi judecată… prost… suspicios şi invidios“. Napoleon l-a detestat din primul moment, spunând că Lowe avea „chipul cel mai ticălos“.

Continuă citirea →

Împăratul în exil. Conspiraţia (I)

Napoleon în exil pe insula Sfânta Elena

Odinioară cel mai puternic conducător european, Napoleon Bonaparte şi-a sfârşit zilele în exil, pe 0 insulă din Atlanticul de Sud. A murit în 1821, convins că era ucis de englezii care îl luaseră prizonier. În 1978 a apărut, însă, o acuzaţie senzaţională: crima a fost comisă de unul dintre tovarăşii săi francezi.

Continuă citirea →

Carol al II-lea şi Elena Magda Lupescu Wolf – povestea unei iubiri patimase

Înainte de a vorbi de iubirea care i-a învăluit până la moarte pe Carol al II-lea şi Magda Lupescu, sunt necesare câteva precizări asupra arborelui genealogic al familiei regale, reprezentată de Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.

Din căsătoria regelui Ferdinand cu regina Maria, au rezultat şase copii. Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1961), Maria (1900-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1909-1991) şi Mircea (1913-1916). Conform tradiţiei, primul băiat născut a devenit regele României.

Carol al II-lea s-a născut la 15 octombrie 1893, fiind cunoscut sub numele de Carol Caraiman. După ce a renunţat pentru prima dată la tron, în 1918, Carol a fugit cu Ioana Lambrino, la Odessa, în august 1919, abdicând pentru a doua oară. Ioana Maria Valentina Zizi Lambrino (1898-1953), a fost fiica unui general român. Au avut un singur fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino. Căsătoria lor, îndelung contestată, a fost anulată prin sentinţa Tribunalului Ilfov, din 1919. Carol revine în ţară la 10 martie 1921 şi se căsătoreşte cu prinţesa Elena (1896-1982), care făcea parte din casa regală a Greciei, fiica regelui Constantin. Au avut un singur fiu, pe Mihai, născut în 1921, viitorul monarh al României.

Dar la orizont, a apărut o altă Elena – Elena Lupescu – şi după patru ani şi nouă luni, la 30 decembrie 1925, regele nărăvaş a renunţat pentru a treia oară la tron spre a o întâlni la Paris. Carol şi Elena au divorţat în 1928.

Prin aceste renunţări la tron, regele a adus grave prejudicii imaginii monarhiei din România. Toată suflarea dorea stabilitate politică şi o continuitate regală, normală şi firească. Frământările populaţiei erau în creştere.

După cinci ani petrecuţi în exil, la 20 iunie 1927, Carol revine în România, unde este proclamat rege, la 8 iunie 1930. În 1938, a scos în afara legii partidele politice, înfiinţând partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale. Ceva mai târziu a acceptat ciopârţirea României Mari, înfăptuită cu trudă de regele Ferdinand, tatăl său. După o perioadă de zece ani de controverse şi măsuri dictatoriale, la 6 septembrie 1940, va fi silit să abdice şi izgonit definitiv din ţară. A semnat actul de renunţare la prerogativele sale, dar fără sa scrie cuvântul abdicare, sperând la o reîntoarcere pe tron, a nu ştiu câta oară – caz unic în istoria universală.

În timpul domniei lui Carol, influenţa amantei lui s-a simţit din ce în ce mai mult la nivel politic. Ea a ordonat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a altor 13 legionari, dezlănţuind un lung şir de răzbunări într-o ţară care avea nevoie de linişte.

Ghinionul întregii societăţi româneşti a fost acela că în spatele regelui, Elena Lupescu a fost o adevărată eminenţă cenuşie, care a învârtit pe degete o ţară întreagă. Domina comportamentul regelui şi îi controla deciziile. Legătura lor a scandalizat de multe ori clasa politică, dar şi cancelariile străine, făcând să curgă fluvii de cerneală despre tandemul lor politic şi sentimental. Analiştii vremii au ajuns la concluzia că Elena Lupescu a fost singura parteneră care a rezistat apetitului sexual al regelui, bolnav de priapism.

Poporul era uimit de aceste interminabile plecări şi reveniri ale regelui, fără ca cineva să ia o atitudine fermă, aşa cum s-ar fi întâmplat în oricare ţară din lume. În momentul părăsirii palatului, luându-şi rămas bun de la toţi supuşii, Davidescu, unul dintre slujbaşi, obişnuit cu acest circ de abdicări şi reîncoronări ale aceleiaşi persoane, i-a spus regelui : Tot aici o să vă primesc la întoarcere.

După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena care dorea să cunoască întreaga lume. Bani erau din belşug. La 3 iulie 1947, iubitul i-a îndeplinit şi ultimul capriciu. S-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care, iubita a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril.

La 3 aprilie 1953, Carol a murit în urma unui stop cardiac, la varsta de 60 de ani. La ceremonia funerară, Elena s-a aplecat asupra defunctului şi a spus Adio, dragostea vieţii mele. Coşciugul a fost depus mai întâi în Panteonul Regal, de la Mănăstirea San Vicente şi apoi mutat într-o capelă a cimitirului oraşului Estoril.

Elena Lupescu a murit la 7 iulie 1977, la vârsta de 78 de ani, la 24 de ani de la decesul lui Carol. Osemintele sale au fost aşezate la picioarele regelui.

La 14 februarie 2003, rămăşiţele pământeşti ale celor doi au fost aduse în ţară şi înhumate lângă Mănăstirea Curtea de Argeş, la o distanţă de 450 de metri unul de altul. A fost aleasă ziua de 14 februarie, deoarece atunci s-au cunoscut, în urma cu 78 de ani.

Elena Lupescu s-a născut la 2 septembrie 1899, la Iaşi, ca fiică a farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a schimbat numele în Nicolae Lupescu. Studiile le-a făcut în Bucureşti, la Pitar Mos, o şcoală de prestigiu în acele timpuri. Avea un corp plinuţ, pielea albă, ochi verzi şi păr roşcat. Încet, încet a devenit o femeie îndrăzneaţă, dominatoare.

S-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie 1925, la cinematograf, prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. Tânăra cu părul roşu fusese căsătorită cu un ofiţer şi a locuit o vreme la vila Carola din Sinaia, unde a avut o viaţă tumultuoasă, cu jocuri de noroc şi aventuri diverse. În anumite dimineţi, personalul mănăstirii de alături se închina cu adâncă pioşenie pentru iertarea păcatelor celor ce ieşeau din vila învecinată, cu mintea înceţoşată.

Primele întâlniri au avut loc în casa colonelului Tăutu şi într-un imobil din strada Mihai Ghica, pe care Carol i l-a cumpărat iubitei. Toate ziarele vremii s-au înroşit cu aceste picanterii. Ziariştii o descriau pe metresa regală, folosind cele mai jignitoare formulări. Analiştii vremii considerau că toate deciziile dezastruoase ale regelui au fost inspirate de amantă. Miniştrii i-au au cerut deseori s-o alunge, dar el a rămas neînduplecat, îngenuncheat pe viaţă faţă de Duduia.

Confirmându-se faptul că istoria este rotundă, redau, în continuare momentul abdicării finale. După ce a ordonat arestarea şi asasinarea legionarilor, în frunte cu căpeteniile lor, ţara fiind într-o continuă fierbere, Carol a dispus înlocuirea premierului Gigurtu cu un ofiţer energic, în persoana generalului Ion Antonescu. Pentru restabilirea liniştii în ţară, noul premier i-a cerut regelui să abdice, în noaptea de 6/7 septembrie 1940. În stradă mulţimea furioasă cerea plecarea urgentă a regelui detestat.

Duduia a început să strângă în grabă lucrurile cele mai de preţ şi să le împacheteze. Bijuterii, bani, 41 de tablouri de valoare şi aur. Întreg bagajul a încăput în 12 vagoane. Pe traseu, gărzile nu au mai dat onorul. Gesticulau a lehamite. Urcarea în tren s-a făcut în gara Băneasa. Până la Lugoj trenul a mers fără incidente. Regele a fost avertizat că legionarii îl vor aştepta la Timişoara şi nu vor lăsa să plece garnitura mai departe dacă Duduia nu va fi dată jos, pentru a fi arestată, judecată şi executată pentru toate relele făcute în atâţia ani.

Urmare a refuzului acestor cereri, la Timişoara ferestrele vagoanelor în mişcare au fost pulverizate de armele automate ale celor plasaţi pe peron. Carol şi Duduia s-au culcat pe jos, spre a nu fi atinşi de rafale.

Marele lor noroc a fost acela că mecanicul de locomotivă nu a oprit trenul din motive care nu s-au aflat niciodată. Oricare ar fi făcut-o în mijlocul acelor tornade de gloanţe.

La fel nu se va afla niciodată de ce trenul nu a fost deraiat, oprit la semnal sau dinamitat. Trecând peste aceste incredibile paradoxuri ale istoriei, cei doi călători îngroziţi au ajuns în final la Veliki Kikinda, pe teritoriul iugoslav. Geamurile distruse au fost înlocuite, trenul continuându-şi drumul spre Italia.

Pe parcursul anilor acelui exil fără întoarcere, despre care am mai vorbit, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi şi-au serbat ziua când s-au cunoscut în 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul Nibelungii.

În încheiere citez un fragment din însemnările fostului monarh, făcute la 14 februarie 1943, la sosirea în Mexic:

Pentru Duduia şi mine este o mare zi. E aniversarea împreunării noastre. Au trecut 18 ani de la acea zi fericită care a schimbat tot cursul vieţii mele.

Cred că puţine perechi au putut menţine o dragoste atât de constantă în decursul atâtor ani.

Am trecut împreună prin aşa de multe, am avut zile bune, dar mai ales dureroase şi grele de îndurat. Dragostea noastră le-a înfruntat pe toate şi iată-ne în acest Mexico primitor, unde ea este singurul meu sprijin, singura fiinţă pe care pot să mă bizui cu dragoste şi încredere. Din punct de vedere social, deşi nu ne-am putut căsători încă, situaţia s-a schimbat radical, ea este, de fapt considerată nevasta mea.

Suntem legaţi pentru vecie, nimica nu ne va despărţi.

Dupa cum am precizat pe parcursul textului, la 3 iulie 1947, cei doi s-au căsătorit oficial în Brazilia. Iubirea lor pasională a avut mult mai multe exprimări ce pot umple o carte. Am ales atât cât s-a putut, numai o parte a esenţei.

Pe lângă toate relele pentru care a fost acuzat acest rege, nu trebuie totuşi uitat faptul că România a atins între 1937-1938 cel mai înalt prag de dezvoltare economică, nivel ce a făcut ca la Paris, leul să devină valută forte. Doar pentru puţin timp…

sursa: paginiromanesti