Comicul Moliere se născuse tandru şi lesne la îndrăgostire. În vârstă de 40 de ani se căsătorise cu tânăra Armande Bejart, care avea numai 17 ani şi care mai era, pe deasupra, sora mai mică a Madeleinei. În ciuda pasiunii care o făcu pentru ea şi cu tot geniul său, nu scăpă de nenorocirea pe care ne-o zugrăvise cu atâta ghiduşie. Don Garcia era mai puţin gelos ca Moliere; Georges Dandin şi Sganarelle au fost mai puţin înşelaţi.
Începând cu Prinţesa din Elida, când infidelitatea soţiei sale începu să i se vădească, viaţa lui casnică nu mai fu decât un lung chin. Pus în cunoştinţă de succesele ce i se atribuiau d-lui de Lauzun faţă de ea, el îi ceru ei o explicaţie. În această grea cumpănă, soţia îl duse de nas, mărturisind o înclinaţie către d. de Guiche şi scăpă, spune cronica, cu ajutorul lacrimilor şi al unui leşin.
Cătrănit foc de nenorocirea lui, poetul nostru se întoarse la domnisoara de Brie sau, mai degrabă, i se plânse ei de ocara celeilalte iubiri; Alceste readus la Elianta, datorită asprimilor Celimenei. Atunci când jucă Mizantropul, Moliere, certat cu soţia lui, n-o mai vedea decât la teatru, şi e greu de crezut că între ea, care o făcea chiar pe Celimena şi el, care-l înfăţişa pe Alceste, să nu-şi fi făcut loc vreo aluzie la sentimentele şi la situaţiile lor reale. Adăugaţi, ca să sporiţi necazurile lui Moliere, prezenţa celeilalte Béjart, femeie de mare voinţă, nu tocmai blândă, după cât se pare. Marele Moliere se strecura între aceste trei femei, la fel de încurcat, cum i-o spunea atât de plăcut Chapelle, ca Jupiter, la asediul Ilionului, între cele trei zeiţe.
Dar să-l lăsăm să vorbească, la acest capitol domestic, pe un contemporan al poetului, într-o istorisire prea puţin autentică, fără îndoială, destul de verosimilă totuşi in privinţa fondului sau chiar a culorii, şi pe care nimic n-o poate înlocui în privinţa intimităţii amănuntului:
„Totuşi, numai călcându-şi rău pe inimă se hotărî Moliere să trăiască cu sotia lui în indiferenţa asta. Raţiunea îl îndemna să o vadă ca pe o persoană a cărei conduită o făcea nedemnă de atenţiile unui bărbat cinstit. Gingăşia lui îl făcea să-şi dea seama cât de supărător îi va fi să o vadă fără să se folosească de privilegiile pe care le dă căsătoria şi se gândea la lucrurile astea într-o zi, în grădina sa din Auteuil, când unul din prietenii lui, Chapelle, care hălăduia pe acolo la întâmplare, veni câtre el şi găsindu-l mai neliniştit ca de obicei, îl întrebă de mai multe ori care-i cauza.
Moliere, căruia-i fu niţel ruşine de a arăta atât de puţină tărie într-o nenorocire atât de răspândită, rezistă cât putu; dar se simţea atunci cu inima prea grea, cum li se întâmplă oamenilor care au iubit; cedă dorinţei de a se uşura şi mărturisi cu bună-credinţă prietenului său că felul în care era silit să procedeze cu soţia lui era pricina dezamăgirii care-l cuprinsese. Chapelle, care credea că asemenea soiuri de lucruri nu-l pot ajunge, îl mustră asupra faptului că un om ca el care ştia atât de bine să descrie slăbiciunile altora, cădea într-aceea pe care o dojenea la tot ceasul, şi-l făcu să priceapă că e culmea ridicolului să iubeşti o persoană care nu răspunde simţămintelor pe care le ai faţă de ea.
«Cât mă priveşte, îi spuse el, îţi mărturisesc că dacă m-ar lovi nenorocirea să mă aflu într-o asemenea situaţie şi dacă m-aş convinge că aceeaşi persoană şi-ar acorda favorurile altora, aş dispreţui-o într-atât, că pe loc mi-ar trece patima. Încă ai o multumire pe care n-ar fi putut-o avea, dacă ar fi fost vorba de-o ibovnică, iar răzbunarea, care, obişnuit, ia locul dragostei într-o inimă ultragiată, te poate răsplăti pentru toate supărările pe care ţi le pricinuieşte soţia, fiindcă n-ai decât s-o închizi; va fi un mijloc sigur să-ţi recapeţi seninătatea.»
Moliere, care-şi ascultase prietenul cu destulă linişte, îl întrerupse ca să-l întrebe dacă a fost vreodată îndrăgostit.
«Da, îi răspunse Chapelle, şi anume aşa cum îi stă bine unui om de bun-simţ, însă nu m-aş fi perpelit nicicând pentru un lucru pe care mi l-ar fi poruncit onoarea mea, şi roşesc pentru d-ta, când te văd atât de şovăitor.»
«Văd bine că încă n-ai iubit de loc, răspunse Moliere, şi ai luat fantasma iubirii drept iubirea însăşi. N-o să-ţi aduc nenumărate exemple care să te facă să pricepi puterea acestei pasiuni; am să-ţi povestesc numai pe şleau la ce strâmtoare mă aflu, ca să te fac să-ţi dai seama cum de nu mai eşti stăpân pe tine, când ea dobândeşte asupra-ţi un oarecare ascendent, pe care, obişnuit, i-l asigură temperamentul.
Ca să-ţi răspund deci în privinţa acelei cunoaşteri depline a inimii omeneşti, pe care mi-o atribui, prin portretele pe care le înfãţişez in fiecare zi, vei cădea de acord că mi-am dat toată silinţa să cunosc slabiciunile lor; dacă însă ştiinţa mea m-a învăţat că se poate fugi din faţa primejdiei, experienţa mi-a arătat prea îndestul că e cu neputinţă să i te fereşti din cale; îmi dau mereu seama de asta.
M-am născut nespus de înclinat către tandreţe şi cum am crezut că silinţele mele ar putea să inspire, din obişnuinţă, soţiei sentimente pe care timpul să nu le poată distruge, nu m-am dat în laturi de la nimic ca să izbutesc. Cum era încã foarte tânără când ne-am căsătorit, nu i-am întrezărit înclinările rele şi m-am crezut ceva mai puţin nefericit decât cei mai mulţi dintre cei care intră la un astfel de jug. Astfel, căsătoria nu mi-a răcit sentimentele: însă pe ea am descoperit-o atât de indiferentă înct începui să-mi dau seama că toată prevederea îmi fusese fără folos şi că ceea ce simţea ea faţă de mine era foarte departe de ceea ce-mi dorisem eu, ca să fiu fericit.
M-am dojenit singur asupra unor delicateţi ridicole pentru un soţ şi puneam pe seama toanelor dânsei ceea ce nu era, în realitate, decât lipsa de dragoste faţă de mine. Dar n-am avut decât prea multe mijloace ca să-mi dau seama de greşeala mea, iar nebunia care a apucat-o, puţin mai pe urmă, după contele de Guiche, a făcut prea multă larmă ca să-mi mai lase această linişte aparentă. La primul semn pe care l-am avut nu m-am dat în lături de la nimic, ca să mă înfrâng, în neputinţa de a o schimba. M-am slujit întru aceasta de toate puterile spiritului meu, am chemat în ajutor tot ce putea să-mi aducă mîngâiere.
Am socotit-o ca pe o persoană al cărei întreg merit constă în inocenţă şi care, astfel, după ce fusese necredincioasă, nu mai avea niciunul. Am luat de atunci hotărârea să trăiesc cu ea ca un om cumsecade care are o nevastă cochetă şi care este foarte convins, orice s-ar spune, că reputaţia lui nu depinde de proastele purtări ale soţiei lui: avui însă durerea să văd cum îmi năruia întreaga filozofie o persoană lipsită de frumuseţe, care-şi datoreşte puţinul spirit ce i se descoperă educaţiei primite de la mine. Prezenţa ei mă făcu să-mi uit hotărârile, iar primele cuvinte pe care mi le spuse ca să se apere mă convinseră într-atât că bănuielile mele erau fără temei, încât cerui iertare de a fi fost atât de credul. Cu toate astea, bunătatea mea n-a schimbat-o cu o iotă.
M-am hotărât atunci să trăiesc cu ea ca şi cum n-ar fi soţia mea: dacă ai şti însă ce suferinţi mă încearcă, ţi s-ar face milă de mine. Până acolo m-a dus patima, că am ajuns să-i privesc cu compătimire dorinţele. Şi când stau să mă gândesc cum nu pot să-mi înving sentimentele faţă de ea, îmi spun în acelaşi timp că poate şi ei i-a fost tot atât de greu să-şi înfrîngă aplecarea către cochetărie şi îmi vine mai degrabă s-o deplâng decât s-o dojenesc. O să-mi spui, fără îndoială, că trebuie să fii poet ca să iubeşti în felul ăsta, însă întrucât mă priveşte, eu cred că nu există decât un singur fel de dragoste şi că oamenii care n-au fost niciodată pradă unor asemenea gingăşii n-au iubit niciodată cu adevărat. În inima mea, toate lucrurile de pe lume se leagă de ea. Atât de mult mi-e gândul la ea, încât nu ştiu să fie ceva să mă facă să petrec în lipsa ei. Cînd o văd, o emotie şi nişte porniri pe care le poţi simţi, dar nu le-ai putea denumi, îmi răpesc uzul raţiunii: nu mai am ochi pentru cusururile ei, ci numai pentru tot ce are plăcut. Nu este culmea nebuniei şi nu te cuprinde mirarea că toată mintea nu-mi slujeşte decât ca să-mi arate slăbiciunea, fără s-o pot învinge ?»
«Îţi mărturisesc, la rândul meu, îi spuse prietenul său, că eşti mai de plâns decât credeam, dar că trebuie să-ţi pui toată nădejdea în timp. Continuă-ţi, totuşi, străduinţele: îşi vor da roadele atunci când ai să te aştepţi mai puţin: am să mă rog, ca să fii curând mulţumit.»
Se retrase şi-l lăsă pe Moliere, care stătu încă multă vreme pe gânduri, cum să-şi uşureze durerea.”
Ultima parte AICI
sursa: Sainte-Beuve, Portrete literare, trad. Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, ELU, București, 1967
ISTORII REGĂSITE 