Arhive etichetă: Moliere

Viața lui Moliere (IV) Sfârşitul

moliereCu zece luni înaintea morţii, prin mijlocirea unor prieteni comuni, Moliere se împăcase cu soţia sa, pe care tot o mai iubea, ba devenise şi tatăl unui copil care nu trăi. Schimbarea de regim, pricinuită de această reluare a vieţii conjugale, îi înrăutăţise suferinţa pulmonară.

În ziua celei de a patra reprezentaţii a Bolnavului închipuit Moliere se simţi mai rău ca de obicei: îi dau însă cuvântul lui Grimarest, care aflase probabil amănuntele scenei de la Baron şi a cărui naivitate searbădă îmi pare, aici, preferabilă conciziei mai corecte a celor care l-au reprodus. În ziua aceea, deci, „Moliere, mai chinuit decât de obicei de aprinderea lui de plămâni, îşi chemă soţia, căreia-i spuse în prezenţa lui Baron:

«Câtă vreme în viaţă durerea şi plăcerea s-au împletit, mă crezui fericit, astăzi însă, când sunt covârşit de necazuri fără să mai pot sconta pe nicio clipă de mulţumire şi de bucurie, văd bine că trebuie să părăsesc partida: nu mai pot suporta durerile şi neplăcerile, care nu-mi dau nicio clipă de răgaz. Dar, adăugă el reflectând, cât mai suferă un om înainte de a muri! Totuşi, îmi dau bine seama că mă duc.»

Continuă citirea →

Viața lui Moliere (III) Necazuri în căsnicie

moliereComicul Moliere se născuse tandru şi lesne la îndrăgostire. În vârstă de 40 de ani se căsătorise cu tânăra Armande Bejart, care avea numai 17 ani şi care mai era, pe deasupra, sora mai mică a Madeleinei. În ciuda pasiunii care o făcu pentru ea şi cu tot geniul său, nu scăpă de nenorocirea pe care ne-o zugrăvise cu atâta ghiduşie. Don Garcia era mai puţin gelos ca Moliere; Georges Dandin şi Sganarelle au fost mai puţin înşelaţi.

Începând cu Prinţesa din Elida, când infidelitatea soţiei sale începu să i se vădească, viaţa lui casnică nu mai fu decât un lung chin. Pus în cunoştinţă de succesele ce i se atribuiau d-lui de Lauzun faţă de ea, el îi ceru ei o explicaţie. În această grea cumpănă, soţia îl duse de nas, mărturisind o înclinaţie către d. de Guiche şi scăpă, spune cronica, cu ajutorul lacrimilor şi al unui leşin.

Cătrănit foc de nenorocirea lui, poetul nostru se întoarse la domnisoara de Brie sau, mai degrabă, i se plânse ei de ocara celeilalte iubiri; Alceste readus la Elianta, datorită asprimilor Celimenei. Atunci când jucă Mizantropul, Moliere, certat cu soţia lui, n-o mai vedea decât la teatru, şi e greu de crezut că între ea, care o făcea chiar pe Celimena şi el, care-l înfăţişa pe Alceste, să nu-şi fi făcut loc vreo aluzie la sentimentele şi la situaţiile lor reale. Adăugaţi, ca să sporiţi necazurile lui Moliere, prezenţa celeilalte Béjart, femeie de mare voinţă, nu tocmai blândă, după cât se pare. Marele Moliere se strecura între aceste trei femei, la fel de încurcat, cum i-o spunea atât de plăcut Chapelle, ca Jupiter, la asediul Ilionului, între cele trei zeiţe.

Continuă citirea →

Viața lui Moliere (II) Opere nemuritoare

moliereÎn timpul celor 14 ani care urmară instalării sale la Paris și până în ceasul morții, în 1673, Moliere a produs fără încetare. Pentru rege, pentru Curte și pentru serbările de comandă, pentru plăcerea marelui public și pentru interesele trupei sale, pentru propria glorie și grava posteritate.

Moliere, cel mai creator și mai inventiv dintre genii este poate acela care a imitat cel mai mult, și de pretutindeni. El trăi la început, în prima sa manieră, pe seama farsei tradiționale italienești și galice; începând cu Prețioasele și cu Școala soților deveni el însuși; de atunci își stăpâni și domină imitațiile și, fără să le modereze astfel prea mult, le adăugă în permanență un fond de observație originală. Fluviul continuă să ducă la vale bușteni adunați de pretutindeni, dar cu o viitură tot mai întinsă și mai puternică.

Atacat de bigoți, invidiat de scriitori, căutat de cei mari, valet-de-cameră al regelui și ajutorul său nelipsit pentru toate sărbătorile, Moliere, tulburat pe deasupra de pasiunile și de necazurile casnice, devorat de gelozie conjugală, adeseori bolnav de aprinderi la plămâni și de tuse, director de trupă și actor neobosit deși pus la regim și hrănit cu lapte, își îndeplinește toate sarcinile, timp de 15 ani, iar geniul său este prezent și răspunde fiecărei necesități survenite, păstrându-și și ceasurile de inspirație proprie și de inițiativă. Între datoria plătită la repezeală, cu divertismente de la Versailles sau de la Chambord și între cordialele preîntâmpinări aduse râsului zgomotos al burgheziei, Moliere găsește timp pentru opere gândite și mai cu seamă nemuritoare.

Continuă citirea →

Viața lui Moliere (I) Pasiunile din tinerețe

moliereJean-Baptiste Poquelin s-a născut la Paris, la 15 ianuarie 1622. Se trăgea după mamă și tată dintr-o familie de tapițeri. Tatăl său, care afară de profesiunea sa mai avea și cinul de valet-de-cameră-tapițer al regelui, gândea ca fiul său să-i urmeze, iar tânărul Poquelin, dat de timpuriu ucenic în prăvălie, nu știa la 14 ani decât să citească, să scrie și să socotească, în sfârșit, elementele folositoare profesiunii sale.

Totuși, bunicul lui după mamă, căruia-i plăcea tare mult comedia, îl ducea câteodată la palatul Bourgogne, unde juca Bellerose comedie înaltă, iar Gautier-Garguille, Gros-Guillaume și Turlupin, farsă. De câte ori se întorcea de la teatru, tânărul Poquelin se punea pe lucrul său de tapițer mai trist, mai distrat, mai dezgustat de perspectiva profesiei sale. Să ne închipuim acele dimineți visătoare urmând zilei de spectacol ale geniului adolescent în fața căruia, în noutatea apariției ei, viața omenească i se și desfășura ca o scenă perpetuă. Se mărturisi, în fine, tatălui său și, sprijinit de bunicul care-l răsfăța, obținu să-și facă studiile. Fu primit într-o pensiune, după cât se pare, de unde urmă, ca extern, cursurile Colegiului Clermont, mai târziu Louis-le-Grand, condus de iezuiți. Cinci ani i-au fost de ajuns ca să-și termine tot ciclul studiilor; pe deasupra, mai făcu la Colegiu cunoștințe folositoare, care i-au influențat soarta. Prințul de Conti, fratele Marelui Conde, fu unul dintre condiscipolii săi, lucru de care-și aduse totdeauna aminte, mai pe urmă.

Continuă citirea →

Molière, din familia geniilor

MoliereExistă în poezie, în literatură, de la începuturile lor, o tagmă foarte restrânsă de oameni ce depășesc linia obișnuită, cinci sau șase la număr, al căror caracter este universalitatea, umanitatea eternă, intim legată de pictura moravurilor și pasiunilor unei epoci. Genii lesnicioase, puternice și fecunde, ale căror principale însușiri constau într-un amestec de fertilitate, de forță și de sinceritate.

La vechii greci, marii figuri a lui Homer, care începe glorios această familie și care exprimă geniul primitiv al celui mai frumos lot de umanitate, te simți încurcat să-i mai alături pe cineva. Sofocle, oricât de fecund pare să fi fost, oricât de uman s-ar fi arătat în expresia armonioasă a sentimentelor și a durerilor, rămâne atât de perfect în contururi, atât de sfânt ca să zicem astfel, ca formă și ca atitudine, încât nu-l putem coborî, nici în gând, de pe piedestalul lui de puritate grecească. Ne lipsesc comicii faimoși și nu cunoaștem decât numele lui Menandru, care a fost poate cel mai desăvârșit, din familia geniilor de care vorbim; căci lui Aristofan fantezia miraculoasă, atât de ateniană, îi dăunează totuși universalității.

Continuă citirea →

Moliere – Avarul

avarul de moliere

Avarul
Comedie în cinci acte, în proză
1668
În româneşte de Alexandru Kiriţescu

Comedia Avarul a fost reprezentată la 9 septembrie 1668 pe scena de la Palais-Royal. Reluând motivul din Aulularia lui Plaut, e poate comedia cea mai socială a marelui clasic, prin care pătrundem în interiorul unei familii burgheze din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, îi aflăm moravurile şi vicisitudinile. Figura centrală, care le domină pe toate, este, evident, cea a lui Harpagon, personaj complex, stăpânit de o zgârcenie nemaipomenită şi de un egoism pe cât de odios, pe atât de ridicol. În jurul său, evoluează cele două perechi de îndrăgostiţi – Élise şi Valère, Mariane şi Clèante– destul de convenţionali prin atitudine şi limbaj. Mult mai pitoreşti, mai reliefaţi sunt La Flèche, valetul lui Cléante, şi mai cu seamă jupânul Jacques, bucătarul şi vizitiul avarului.

Piesă în proză,  Avarul  nu s-a bucurat de un mare succes în faţa publicului din 1668, obişnuit cu comediile  în  versuri.  În  repertoriul  molieresc,  Avarul  se  numără,  insă,  printre  piesele  cele  mai  deseori reprezentate (peste două mii de spectacole din 1680 şi până azi).

Continuă citirea →

Care a fost pseudonimul lui Jean Baptiste Poquelin?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care a fost pseudonimul lui Jean-Baptiste Poquelin ?

Răspuns: Moliere

Moliere si medicul

Moliere era foarte sceptic în ceea ce priveşte medicii şi medicamentele.

Fiind bolnav, la pat, servitorul său chemă, fireşte, medicul şi când acesta veni, servitorul îl anunţă.

A venit medicul? exclamă Moliere. Spune-i, te rog, că sunt bolnav şi nu pot să-l primesc… Îl voi invita eu, de îndată ce mă fac bine! 🙂

Dilema lui Moliere – comedie sau tragedie?

Pasiunea lui Moliere pentru teatru era ata de mare incat nu numai ca a refuzat sa-si urmeze tatal in meseria de tapiter, dar dupa esecul primei incercari, cand Ilustrul Teatru pe care-l conducea a esuat, a avut puterea sa o ia de la inceput. Acest om nu putea sa supravietuiasca fara teatru nici o clipa si a avut tarie suficienta ca dupa trei ani de munca la Paris sa treaca in situatia de comediant vagabont.

Acum s-a limpezit o imprejurare importanta. S-a vazut ca domnul Moliere resimte o inclinatie nu numai pentru interpretarea pieselor, ci si pentru scrierea lor. Netinand cont de truda diurna de ocnas, noptile, Moliere incepuse sa compuna niste scrieri in forma dramatica.

E oarecum straniu faptul ca un om care s-a dedicat studiului tragediei si era considerat drept un actor tragic, in operele lui, dupa nereusita piesei „Phivaide”, nu s-a mai inors vreodata la tragedie, ci a inceput sa scrie niste farse vesele si indraznete intr-un act, imitandu-i pe italieni. Farsele acestea placeau foarte mult companionilor sai si atunci le-a introdus in repertoriu. Cel mai mare succes la public a inceput sa aiba  Moliere insusi, jucand roluri comice, cu precadere pe Sganarelle.

Si asa s-a facut ca mai marele trupei de actori ambulanti juca in tragediile altora roluri tragice, iar in farsele proprii roluri comice.

Tot atunci a mai iesit la iveala o imprejurare care l-a tulburat profund pe Moliere: in rolurile tragice el avea, in cazul cel mai fericit, un succes mediocru, iar in cel mai rau caz inregistra pur si simplu o cadere totala, ceea ce, cu amaraciune trebuie s-o spunem, i se intampla destul de frecvent. Dar de indata ce dupa tragedie se redeschidea  cortina farsei, iar Moliere, schimbandu-si costumul, se transforma din Cezar in Sganarelle, situatie se schimba fulgerator; publicul incepea sa hohoteasca, publicul aplauda frenetic, publicul ovationa, iar la spectacolele urmatoare  orasenii se imbulzeau, beneficiile crescand in mod substantial. Duap care situatia se repeta: fiasco in tragedie, succes in farsa.

Si totusi ce explicatie se poate da? De ce tragedianul nu avea succes in tragedie si se alegea cu ovatii in comedii?

Explicatia poate fi doar una si ea este foarte simpla. Nu lumea orbise, cum presupunea Moliere, ci lucrurile stateau tocmai invers: lumea vedea cat se poate de clar, orb era domnul Moliere. Orbire care s-a mentinut o perioada de timp foarte lunga, oricat ar parea de straniu. El singurul dintre toti ceilalti nu intelegea ca, prin natura sa, era un genial actor comic si nu putea fi un tragedian.

sursa: Mihail Bulgakov, Viata domnului de Moliere, Editura Junimea, Iasi, 1976

In casa maimutelor sau unde s-a nascut Moliere

Pe data de 13 ianuarie 1622, la Paris, domnul Jean-Baptiste Poquelin si sotia sa Marie Poquelin-Cresse si-au avut primul lor nascut, un copil destul de firav. La 15 ianurie l-au botezat in biserica Saint Eustache, cu numele de Jean-Baptiste, in onoarea tatalui. Vecinii s-au grabit sa-l felicite pe Poquelin, iar in corporatia tapiterilor s-a raspandit de indata vestea ca a aparut pe lume un nou tapiter si negustor de mobila.

Orice arhitect, se stie, isi are fanteziile lui. Pe frontoanele ascutite ale agreabilei case cu trei etaje aflata la intretaierea strazilor Saint-Honore si Vieilles-Etuves, un arhitect din secolul al XV-lea plasase niste sculpturi in lemn infatisand arbori si portocali. Pe ramurile simetric incolacite se zbenguiau maimute care culegeau portocale.

Se intelege de la sine ca parizienii, cu promtitudinea ce-i caracterizeaza, poreclisera imobilul „Casa maimutelor”. Iar comediantul Moliere va plati scump mai tarziu maimutele astea! Nu o data „binevoitorii” au afirmat ca nu-i nimic de mirare in cariera fiului mai mare al respectabilului domn Poquelin, un fiu care a devenit… mascarici de balci. Ce poti pretinde, in definitiv, de la cineva care a crescut in compania schimonoselilor maimutelor? 🙂

sursa: Mihail Bulgakov, Viata domnului de Moliere, Editura Junimea, Iasi, 1976

Părerea regelui contează

După premiera piesei “Burghezul gentilom”, care avu loc în prezenţa lui Ludovic al XIV-lea şi a curţii sale, suveranul nu se pronunţă asupra spectacolului. Văzând reacţia regelui, câţiva curteni afirmară pur şi simplu că piesa e proastă.

Moliere nu-i băgă în seamă, dar crezu şi el că piesa displăcuse monarhului.

După a doua reprezentaţie însă, regele îi spuse lui Moliere:

– N-am vrut să spun nici un cuvânt despre piesa dumneavoastră după premieră. Mi-a fost teamă să nu mă las influenţat de jocul bun al actorilor. Dar acum pot să vă spun fără nici o ezitare: n-aţi scris niciodată nimic mai seducător ca “Burghezul gentilom”. Piesa dumneavoastră este excelentă.

Bineînţeles că după suveran au urmat ceilalţi spectatori. Şi cu toţii, inclusiv cei care îl criticaseră după premieră, repetară laudele pe care regele le adusese acestei comedii.