Noul împărat avea 17 ani, era căsătorit, dar conducerea treburilor, deocamdată, fu păstrată în continuare de Agrippina, mereu nemulţumită de amestecul unor consilieri politici ai lui Nero. Una dintre primele crime ale domniei a fost uciderea lui Iunius Silanus, strănepot al lui Augustus, bănuit că umblă după domnie. A doua mare crimă, aranjată de Agrippina fără ştirea lui Nero, a fost uciderea lui Narcissus, libertul credincios ca un câine, setos după avere, dar şi risipitor. Jignirile de odinioară aduse Agrippinei îl aruncară în temniţă grea, unde primi porunca de a-şi ridica viaţa.
„ Şi s-ar fi mers mai departe cu crimele — scrise Tacitus (Anale, XIII, 2) — dacă nu le-ar fi ţinut piept Afranius Burrus şi Annaeus Seneca. Aceşti bărbaţi erau îndrumătorii tânărului împărat şi — lucru rar între tovarăşii pentru putere — se înţelegeau între dânşii, având pe căi diferite, însă în egală măsură, înrâurire asupra lui Nero; Burrus, prin cunoştinţele sale în ale războiului şi prin asprimea moravurilor sale, iar Seneca — prin lecţiile sale de elocinţă şi prin purtarea sa curtenitoare, dar demnă”.
Burrus şi Seneca duceau o luptă directă împotriva cruzimii Agrippinei şi, concomitent, ei căutau să ţină în frâu patimele ancestrale ale tânărului Nero, aflat acum la o vârstă primejdioasă. Numai libertul Pallas, morocănos şi trufaş, sprijinea patimile dezlănţuite şi pofta de domnie tiranică a împărătesei-mame. Tânărul împărat se silea să menajeze susceptibilităţile mamei sale, încărcată de el cu multe onoruri, denumind-o „cea mai bună mamă”, decretându-i doi lictori de pază şi acordându-i titlul de preoteasă a divinului Claudius.
Luptă pentru putere între mamă şi fiu
Odată terminată făţărnicia doliului, Nero cuvântă şi în Senat, unde schiţă liniile mari ale viitoarei sale politici de guvernare, arătând că trebuie curmate abuzurile, că familia împăratului nu trebuie să se mai amestece în chestiuni de stat, iar Senatul să revină la vechile lui atribuţii. Se anunţa încheierea regimului femeilor şi al liberţilor şi asigurarea guvernării prin Seneca şi Burrus, situaţie care s-a desfăşurat cu bine timp de cinci ani (54—59 e.n.). Discursul, compus probabil tot de Seneca, lovea direct în ambiţia Agrippinei care vedea pierdut tot terenul cucerit în vremea lui Claudius. La insistenţele ei, senatorii erau convocaţi în biblioteca palatului ca ea să poată auzi totul, ascunsă după o perdea.
Într-o zi, Agrippina se pregătea să se urce chiar pe tribuna de judecată rezervată numai împăratului, ca să prezideze alături de el, îndrăzneală ce nu se petrecuse în analele Romei. Numai prezenţa de spirit a lui Seneca „a evitat această situaţie penibilă. Filozoful atrase atenţia împăratului să iasă întru întâmpinarea mamei sale şi, astfel, sub pretextul unui gest de respect faţă de mamă, să înlăture o faptă jignitoare” (Tacitus, Anale, XIII, 5).
Agrippina nu era însă o femeie care să se mulţumească cu aparenţele puterii, ea dorea să conducă efectiv, din vârful piramidei, deci având posibilitatea să desfăşoare o politică personală, marcată cu răzbunări şi spoliaţiuni. La cererea ei s-a continuat emiterea de monede, pe care ea apărea alături de fiul său, cu titlul de „mamă a împăratului”. Dar opinia publică, totdeauna ostilă sistemului de guvernare prin femei, privea cu indignare aceste monede şi aproba politica celor doi consilieri ai lui Nero. Planurile Agrippinei primiră o nouă lovitură atunci când libertul Pallas, amantul ei, şi căruia Agrippina îi datora diadema de împărăteasă, fu destituit de Nero.
Între timp, Nero se îndrăgosti de frumoasa libertă Claudia Acte, care se declară duşmană a Agrippinei şi a Octaviei. Metresa îl îndemna insistent pe împărat să se elibereze de sub tutela mamei sale, acţiune sprijinită şi de miniştrii săi. Atât de puternic era legat de această primă mare dragoste a vieţii sale, încât la un moment dat se gândea să renunţe la tron şi să se retragă în fermecătoarea insulă Rhodos, alături de Claudia Acte. Acum Agrippina luă apărarea nurorii sale Octavia şi căuta sprijin la ofiţerii de gardă. Mama împărăteasă clocotea de mânie: când îşi mustra fiul, când căuta să-i acopere această legătură cu o fostă sclavă, viclenii pe care împăratul încerca să le întâmpine cu rochii şi pietre preţioase dăruite mamei sale.
Umilită de Acte, de fiu, de Seneca şi de Burrus, ea încercă să schimbe tactica, strigând ca să fie auzită de toţi: „Britannicus a intrat în anii de adolescenţă şi este adevăratul vlăstar vrednic să ia tronul părintesc, pe care un intrus, un adoptiv îl deţine, spre a face zile amare mamei sale. Ea nu se codeşte să vorbească pe şleau despre toate nenorocirile aduse nefericitei familii a lui Britannicus, în primul rând incestul căsătoriei ei şi crima ei de otrăvire. Numai zeii şi ea au avut grijă să rămână în viaţă acest fiu vitreg. Va merge cu el în tabără; şi fie ca acolo să se aleagă cui să se dea ascultare: ei, fiica lui Germanicus, sau lui Burrus — un infirm — şi lui Seneca — un exilat — care cer să conducă neamul omenesc, unul cu mâna lui ciungă, celălalt cu dăscălească lui limbă” (Tacitus, Anale, XIII, 14).
Asasinarea lui Britannicus
Izbucnirile nestăpânite ale Agrippinei şi prezenţa lui Britannicus la palat îl înspăimîntară pe Nero, care-şi vedea tronul clătinându-se. Se gândi la o dublă crimă, prima victimă trebuind să fie fratele său vitreg. Locusta, condamnată pentru otrăvire şi faimoasă prin numeroasele nelegiuiri săvârşite, era încă în viaţă, ţinută în închisoare. Prima doză de otravă care i-a fost turnată în mâncare lui Britannicus nu-şi avu efectul dorit, ceea ce îl scoase din răbdări pe Nero. Locusta pregăti a doua doză de otravă, „într-o încăpere vecină cu dormitorul împăratului, o băutură cu efect fulgerător scoasă şi fiartă dintr-un amestec de otrăvuri încercate mai înainte” (Tacitus, Anale, XIII, 15).
La un mare banchet, băutura fatală i-a fost turnată lui Britannicus chiar în apa rece cerută de el, apă care, odată sorbită, îi străbătu cu atâta repeziciune trupul, încât îi tăie deodată şi glasul şi răsuflarea. Răsturnat pe pat, Nero declară că-i un acces de epilepsie, de care Britannicus suferea de mic copil. Numai Agrippina îşi dădu seama că ea însămi a fost autoarea imprudentă a crimei şi că de-acum i s-a smuls cel din urmă sprijin. Seneca şi Burrus n-au ştiut nimic despre urzeala acestui complot; ei nu protestară, gândindu-se că moartea lui Britannicus lovea în Agrippina.
În noaptea crimei s-a făcut şi incinerarea „nefericitului Hamlet al antichităţii”, deoarece pregătirile pentru înmormântare fuseseră făcute dinainte. Pe ploaie şi vânt, trimise de mânia zeilor, urna cu cenuşă a nevinovatului prinţ a fost depusă în mausoleul lui Augustus, din Câmpul lui Marte. Graba îngropăciunii a fost justificată de Nero, în faţa poporului nemulţumit, printr-un decret în care se arăta că datina strămoşească cerea ca înmormântarea celor mici să fie făcută fără pompă, laudă şi priviri indiscrete. Nu a lipsit nici împărţirea de daruri pretorienilor şi prietenilor, ca totul să fie repede dat uitării.
Neînduplecată a rămas numai Agrippina, care acum se apropie de Octavia, pregătind alte nelegiuiri. Dar Nero nu mai stătu cu mâinile în sân: îi desfiinţă Agrippinei garda personală şi o sili la un fel de surghiun într-un alt palat imperial din Roma. Îngrozită, lumea nu mai călca acum pragul Agrippinei. Totuşi, deşi izolată şi supravegheată de spionii lui Nero, Agrippina n-a dezarmat şi a pus la cale noi intrigi. Prin Iunia Silana, amică falsă a împărătesei, şi prin hisrionul Paris, Nero află planul îngrozitor al mamei sale de a organiza o revoltă prin care să aducă la tron pe Rubellius Plautus, descendent din Augustus, care urma să se căsătorească cu ea. Vestea îl înfricoşa atât de puternic pe Nero, încît voi să-şi ucidă mama pe loc, o dată cu ea şi pe Plautus, apoi să-l îndepărteze pe Burrus, fiindcă nu-i semnalase acest complot. Numai intervenţia inteligentului Seneca calmă palatul ameninţat de un uragan. Dascălul împăratului dovedi inocenţa lui Burrus şi propuse o justificare a împărătesei în faţa lor. Prefectul pretoriului îl asigură totuşi pe Nero că mama sa va fi omorâtă, dacă se va dovedi vinovată de crimă.
În plină noapte, adusă înaintea lui Nero, de faţă fiind Burrus şi Seneca, Agrippina se disculpă printr-o cuvântare vicleană, ca şi firea ei. Îndrăcita femeie îi mişcă până la lacrimi pe cei trei, încât se ajunse la o reconciliere generală. În schimb, au fost pedepsiţi denunţătorii…
Scăpat de spectrul lui Britannicus şi reuşind să înfrângă pretenţiile mamei sale, Nero începu faimoasa sa viaţă de nebunii şi desfrâu, prin localuri rău famate, însoţit de histrioni şi gladiatori. Tot acum, cunoscu şi pe faimoasa Poppaea Sabina, o nouă rivală a Octaviei şi a Agrippinei. Ca să se căsătorească cu această femeie, trebuia mai întâi să-şi sacrifice mama, apoi pe Octavia. Nimeni nu credea că ura fiului va merge până la uciderea mamei.
Nero îşi ucide mama
Ruptura definitivă dintre mamă şi fiu a avut loc în anul 58, atunci când Nero se logodi cu frumoasa şi spirituala Poppaea. Se spune că Agrippina a folosit toate mijloacele spre a-l despărţi de Poppaea, mergând chiar până la incest. În primăvara anului 59, Poppaea îl împinse pe Nero să se debaraseze de mama sa, considerată ca singurul obstacol al căsătoriei lor. Fiul recursese la început la otravă „dar Agrippina folosind antidoturi, îşi înarmase dinainte corpul împotriva oricărei otrăviri” (Tacitus, Anale, XIV, 3).
Din încurcătură îl scoase libertul Anicetus, comandantul flotei de la Misenum. El îl convinse pe Nero că „se poate întocmi un vas cu o parte meşteşugit desfăcută, pentru ca în timpul navigaţiei pe mare să se scufunde şi, o dată cu vasul, şi Agrippina, care habar să n-aibă de toate acestea” (Tacitus, Anale, XV, 3). Împăratul acceptă viclenia lui Anicetus şi îşi atrase mama în portul Misenum, ca, după un ospăţ de împăcare, să o conducă chiar el la ţărm, unde se găsea ancorată corabia meşteşugită, pe care s-a şi urcat Agrippina, îmbrăţişându-şi fiul cu căldură. Împărăteasa trebuia să străbată golful de la Misenum către o altă vilă a ei. „Zeii au hărăzit, parcă anume pentru dovedirea fărădelegii, o noapte înstelată şi linişte deplină pe tot întinsul mării” — ne spune acelaşi Tacitus (Anale, XIV, 5).
În larg, Agrippina s-a trezit că-i cade acoperişul cabinei pe cap, că vasul se apleacă şi că însoţitorii ei sunt ucişi cu vâslele de către marinarii lui Anicetus. Ea nu suflă o vorbă şi deşi rănită la umăr, pe furiş se aruncă în valuri, fără a fi recunoscută. Norocul trimise în calea acestei bune înotătoare nişte bărci de pescari care au dus-o la ţărm, şi de acolo ajunse pe jos, la casa ei de la ţară. Bineînţeles, naufragiata şi-a dat seama de complotul lui Anicetus, de îndată ce oamenii împărătesei erau ucişi pe puntea corăbiei. Dar se prefăcu că nu ştie nimic, că nu-i de loc îngrijorată de acest naufragiu banal; îşi puse leacuri pe rană şi îşi obloji corpul. În cele din urmă, comise imprudenţa de a da de ştire fiului său că, „prin milostivirea zeilor şi prin norocul împăratului, ea a scăpat de o cumplită năpastă; îl roagă pe Nero, deşi îngrozit de primejdia abătută asupra mamei sale, să nu fie îngrijorat, amânând pe altă dată vizitarea ei. În clipa de faţă ea simte nevoie de odihnă şi linişte” (Tacitus, Anale, XIV, 6).
Nero, care aştepta cu nerăbdare vestea sfîrşitului Agrippinei, când primi acest mesaj al mamei, turbă de supărare. Convocă imediat pe Burrus şi pe Seneca, cerîndu-le sfatul, căci Agrippina se pregătea acum de răzbunare. Mai expert în asemenea situaţii, Burrus declară că singur Anicetus este în măsură să ducă la bun sfârşit ceea ce i-a făgăduit împăratului. Libertul cu oamenii săi plecă imediat să îndeplinească dorinţa lui Nero, care pusese în lanţuri pe curierul Agrippinei, sub motiv că acesta ar fi venit să-l asasineze.
Cu trupa sa, Anicetus înconjură vila Agrippinei, sparse poarta, alungă sclavii din curte şi ajunse la uşa împărătesei. În iatacul Agrippinei era o singură sclavă, o lumină slabă şi singurătate funerară. Ea nu credea că era cu putinţă ca el, fiul său, să fi dat poruncă să fie ucisă. Şi în noaptea de 20 martie, anul 59 e.n.:
„Ucigaşii vin cu toţii în jurul patului ei. Cel dintâi care o izbi cu un ciomag în cap a fost comandantul de vas, şi când, după el, centurionul scoase sabia ca s-o răpună, Agrippina arătându-i pântecele îi strigă: «Loveşte pântecele» şi se prăbuşi apoi, doborâtă de numeroase răni” (Tacitus, Anale, XIV, 8). După unele versiuni, Agrippina l-ar fi îndemnat pe centurion să lovească pântecele care-l născuse odinioară pe Nero (Dio Cassius, Suetonius etc).
Nero şi-ar fi privit mama lipsită de viaţă, admirându-i splendoarea trupului ei. Ca să fie sigur de moartea Agrippinei, Nero s-ar fi dus să-i vadă cadavrul — „şi dezvelind-o — scrie Dio Cassius (LXI, 14) — o privi peste tot şi cercetându-i rănile, pronunţă în fine o vorbă mult mai nelegiuită decât însuşi omorul, căci zise «nu ştiam că am o mamă aşa de frumoasă»”.
Agrippina murea la vârsta de 44 de ani. Fără niciun fel de ceremonie, şi în aceeaşi noapte, trupul Agrippinei a fost ars şi depus într-un mormânt modest în marginea drumului ce ducea la Misenum, lângă o vilă ce aparţinuse cândva lui Cezar. Se spune că, de mulţi ani, magii îi prorociseră Agrippinei că Nero va împărăţi, dar că îşi va ucide mama. Ea le-ar fi replicat: — „Să mă ucidă, numai pe tron să rămân.”
Pentru a putea acoperi şi această monstruoasă crimă, Nero acordă gratificaţii armatei; s-au făcut rugăciuni în temple şi a fost ticluită imediat o minciună. În scrisoarea adresată Senatului, matricidul spunea că Agrippina pusese la cale asasinarea lui, dar că, descoperită, ea singură şi-a luat pedeapsa, dându-şi seama de fărădelegea pe care o pregătise. S-au rememorat şi alte acuzaţii împotriva ei, şi împăratul ajungea la concluzia că moartea ei a fost spre norocul statului. Ziua de naştere a Agrippinei a fost înscrisă între zilele nefaste. Împăratul zăbovi mult în afară de Roma, ca oraşul să uite cu încetul această crimă. În cele din urmă intră în Roma, unde deschise o nouă serie de crime.
*****
sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.260-266
ISTORII REGĂSITE 