Cine a fost Iulia Agrippina? (I)

Iulia Agrippina, mama lui Nero, sotia lui Claudius

Liberţii din jurul lui Claudius ştiau prea bine, din experienţa de până atunci, că o nouă împărăteasă ce urma să ia locul Messalinei va exercita o mare influenţă asupra firii slabe a bătrînului împărat, mai ales în ceea ce priveşte aranjarea succesiunii la tron. În asemenea situaţie, fiecare libert a luptat ca să triumfe candidata sa, care putea să-i asigure în viitor continuarea jocului de obţinere a unor foloase personale.

Narcissus îl sfătuia pe văduv să se recăsătorească cu cea de-a doua fostă soţie a sa, Aelia Paetina, motivând că această femeie sterilă se va îngriji ca o adevărată mamă de educaţia celor doi fii ai săi, Britannicus şi Octavia. Callistus, dimpotrivă, propunea în locul Aeliei Paetina, pe Lollia Paulina, văduvă, fără copii, deci fără de nici un fel de gelozie maternă faţă de cei doi prinţi. Pallas susţinea însă pe amanta sa, Iulia Agrippina, fiică a lui Germanicus şi a Agrippinei Senior, mama lui Nero (deci nepoata lui Claudius I !), deoarece: „… ar face astfel să se întâlnească acest nobil vlăstar al familiei Iulia laolaltă cu urmaşii familiei Claudia şi că o femeie care şi-a dovedit rodnicia pântecelui şi care este şi în floarea tinereţii nu trebuie să ducă în altă casă strălucirea cezarilor” (Tacitus, Anale, XII, 2).

Ezitarea temporară a împăratului a fost în cele din urmă învinsă de argumentul lui Pallas şi de „vraja Agrippinei”, care venea adesea la locuinţa unchiului, pe care îl „săruta şi-l mângîia folosindu-se de dreptul de rudă” (Suetonius, Clandius, 25). Încă nu luase loc pe tron alături de Claudius, şi Agrippina îşi făcuse planul de a exercita ea direct conducerea şi de a asigura succesiunea la domnie fiului său, prin căsătorirea lui Nero cu Octavia, deoarece „…se părea că nimic nu este greu pentru sufletul unui împărat, ale cărui iubiri şi uri erau însufleţite sau poruncite de alţii” (Tacitus, Anale, XII, 3).

Dar căsătoria legală a unchiului cu o nepoată de frate apărea ca un adevărat incest. În mintea poporului superstiţios se considera ca prevestitoare de mari nenorociri pentru stat. Încurcătura a fost rezolvată de Lucius Vitellius, cel ce săruta cândva papucul Messalinei. Totul se desfăşură ca într-o comedie ! Cu un proiect în mână, acest om lipsit de scrupule s-a prezentat în Senat şi a arătat înaltei instituţii că sunt în joc „interesele întregii lumi” dacă nu se ajunge la realizarea acestei căsătorii. Un senatusconsult „îl obligă” pe Claudius să ia de soţie pe Agrippina, „o femeie deosebită ca neam, ca zămislire de prunci şi curăţenie sufletească”. După terminarea acestei comedii matrimoniale, Tacitus (Anale, XII, 7), nota cu amărăciune :

„De aici încolo încep răsturnările în stat. Totul se supunea unei femei, care nu se juca, din toane, ca Messalina, cu treburile statului roman; fu o tiranie severă şi aproape bărbătească; în lume, ţinută aspră şi mai adesea trufie; în palat nici urmă de destrăbălare, afară numai dacă, aceasta era în folosul despotismului ei. Patima ei nesăţioasă de aur se acoperea sub ticluirea că se asigură mijloace pentru stat”. Numai către sfârşitul vieţii, Claudius a regretat căsătoria sa cu vicleana nepoată, despre care în primele zile de matrimoniu „spunea peste tot că ea este ca şi fiica lui, eleva lui, că s-a născut în casa lui şi a fost crescută pe genunchii lui” (Suetonius, Claudius, 39).

Cine a fost Iulia Agrippina?

Agrippina s-a născut la 6 noiembrie anul 15 e.n. în oraşul renan care se va chema mai târziu, după numele ei, colonia Agrippinesis, azi Koln — Cologne. În acel moment, tatăl său, Germanicus, însoţit de mama sa, Agrippina Senior, ducea război cu triburile germanice de la Rin. Micuţa căpătă numele bunicii sale Agrippina. Ca şi mama sa, a fost o autentică urmaşă a Iuliei, lacomă, crudă, imorală şi despotă. La aceste defecte se adăugau o inteligenţă pornită spre răutate, o dorinţă de autoritate fără fimită şi o ambiţie rar întâlnită. Nu a fost însă atât de fecundă ca mama sa, care în 14 ani a născut nouă copii, dintre care mai trăiau în anii 37—41, în afară de ea, numai trei: Caligula, Iulia Drussila şi Iulia Livilla.

Din prima sa căsătorie cu Cnaeus Domitius Ahenobarbus, un strănepot al lui Augustus, şi unul dintre cei mai brutali şi depravaţi oameni ai epocii, avusese pe fiul său, Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero. Tatăl lui Nero trăise mult timp în anturajul palatului, îl însoţise pe Germanicus în expediţia sa din Orient şi, din dorinţa lui Tiberius, se căsătorise cu Agrippina, în anul 28 e.n., când aceasta avea numai 13 ani. În anul 37 e.n., ea îl aduse pe lume pe faimosul Nero. Spre norocul Agrippinei, Ahenobarbus a murit de hidropizie în anul 40 e.n., lăsându-i o mare avere, în curând confiscată de hrăpăreţul Caligula, care-şi exila apoi şi sora. După asasinarea lui Caligula, noul împărat o rechemă din exil şi-i restitui bunurile confiscate. Revenită în Roma, Agrippina încercă „să se apropie” de unchiul său, Claudius, dar se lovi imediat de ostilitatea Messalinei. Din nou, ea fu exilată, de astă dată, împreună cu amantul său, filozoful Seneca. O încercare de căsătorie cu viitorul împărat Galba nu-i reuşi, dar deveni repede soţia bogătaşului orator Caius Sallustius Crispus Passienus, strănepot al marelui istoric. În curînd îi muri şi cel de-al doilea soţ, aşa că în anul căsătoriei cu Claudius, tânăra văduvă avea 35 de ani şi era beneficiara unui copios testament.

Odată ţelul atins, ambiţioasa Agrippina îşi fixă o directivă fundamentală de conducere, rezumată de către Tacitus (Anale, XII, 37) în fraza : „Strămoşii ei au cucerit imperiul, din aceasta ea îşi cerea dreptul cuvenit”. Temându-se să nu aibă soarta depravatei Messalina, ea îşi luă ca model demnitatea Liviei, dar tot „îmbrăcată în rochia lui Ulisse”.

Nu se poate nega faptul că, la început, Agrippina n-ar fi fost o bună suverană. Tăinui legăturile cu Pallas, micşoră puterea liberţilor ce-l duceau de nas pe Claudius, puse ordine în finanţe, aerisi menajul palatului; scandalurile, asasinatele, sinuciderile se împuţinară. Obţinu rechemarea din exil a lui Seneca şi deveni un preţios colaborator al lui Claudius, care atinsese vârsta de 58 de ani.

Cînd în anul 50 e.n., prizonierul breton Caratacus apărea înaintea tribunalului lui Claudius, rămânea uimit zărind pe Agrippina nu departe de împărat, unde atrăgea privirile, şezând pe o altă tribună: „era fireşte ceva nou, neobişnuit, faţă de tradiţiile străbune, ca o femeie să primească onorurile unor steaguri romane, dar Agrippina pretindea că este părtaşă la un imperiu creat de strămoşii ei” (Tacitus, Anale, XII, 37). Treptat ea luă parte la toate audienţele şi ceremoniile oficiale, îşi impuse portretul pe monede, purtând coroana de spice a zeiţei Ceres, şi i se deschise un cult în temple.

Pregătirea tronului pentru fiul ei Nero

Trecu apoi la realizarea marelui ei vis: pregătirea tronului pentru fiul ei Nero şi înlăturarea moştenitorului legitim, Britannicus, fiul lui Claudius şi al Messalinei. Pentru a dărâma obstacolele, făcu în aşa fel ca Nero să se căsătorească cu plăpânda Octavia, fiica lui Claudius. Octavia era logodită de mult timp (41 e.n.) cu fiul lui Lucius Iunius Silanus Torquatus. Ca să desfacă această logodnă, prin aceeaşi canalie, Lucius Vitellius, acuză pe Silanus de incest, îl şterse din listele Senatului şi-l sili să se sinucidă. Nero se putu logodi imediat cu Octavia, în aşteptarea vârstei legale pentru încheierea căsătoriei. Între timp, lichidează fără zgomot pe Lollia Paulina ce aspirase cândva la mâna lui Claudius, apoi pe aristocrata Calpurnia, pentru faptul că prin frumuseţea ei atrăsese privirea insistentă a împăratului.

La 25 februarie anul 50, cu ajutorul lui Pallas, Agrippina realiză a doua etapă a planului său: adoptarea lui Nero de către Claudius şi punerea lui pe picior de egalitate cu Britanicus, care era cu trei ani mai mic, unul având 12 ani, altul 9 ani. Cu acest prilej i s-a acordat şi ei titlul de Augusta.

„Când toate aceste fapte fură îndeplinite — scrie Tacitus (Anale, XII 26), nimeni n-avea inima atât de împietrită, încât să nu fie cuprins de tristeţe văzând soarta lui Britannicus. Deşi fusese părăsit de toţi, totuşi copilul acesta, pe care încet-încet până şi sclavii ajunseseră să nu-l mai slujească, lua în derâdere grijile fără rost ale mamei sale vitrege, dându-şi seama că sunt prefăcătorii”.

Ambiţioasa mamă avu grijă să împartă bani armatei şi porului în numele lui Nero, ca să scadă popularitatea lui Britannicus. Îl îmbrăca pe primul în costum triumfal, iar pe al doilea într-o simplă haină. Făcu apoi o straşnică epurare printre dascălii lui Britannicus, însărcinând cu învăţătura lui oameni aleşi de ea. Ca o ultimă precauţie, în anul 51, Agrippina reuşi să înlăture de la comanda cohortelor pretoriene pe Rufius Crispinus şi Lusius Geta, ataşaţi cauzei lui Britannicus. Conducerea acestei gărzi trecu sub ascultarea lui A. Afranius Burrus „ofiţer ce se bucura de o mare faimă ostăşească, dar care-şi da seama totuşi din voinţa cui ajunsese acolo” (Tacitus, Anale, XII 42). Cu toată integritatea caracterului său, Burrus va acţiona în serviciul Agrippinei, în momentul ordonat de ea.

Mai rămânea în faţa Agrippinei un singur obstacol: persoana lui Claudius a cărui lichidare va avea loc peste trei ani, aranjată cu prudenţă şi fără să trezească bănuieli. Nu uita să-şi mărească prestigiul. Obţinu privilegiile de vestală şi astfel într-un car aurit, alături de Nero, urca pe Capitoliu, cinste acordată până acum numai marilor preoţi. Dădea audienţe, îşi serba oficial ziua naşterii şi obţinu o gardă personală formată din soldaţi pretorieni aleşi de ea. La festivităţi stătea lângă împărat, unde primea ambasadorii străini, iar pe mare dispunea de o corabie specială. Spre a face cunoscut în întregul Imperiu roman rolul politic pe care îl deţinea în stat, au fost bătute monede de metal preţios pe care ea apare faţă în faţă cu împăratul sau alături de fiul său. Pe monedele de bronz emise de Senat era reprezentat numai chipul ei.

Dădu apoi o mare atenţie pregătirii intelectuale a lui Nero, încredinţat filozofului Seneca, rechemat prin stăruinţa ei din exil şi ridicat la rangul de senator. Nero mai avea şi alţi profesori de filozofie, disciplină căreia Agrippina nu-i acorda nici o încredere. La cererea ei, Seneca iniţie pe Nero în domeniul literaturii şi retoricii, iar Burrus în probleme de artă militară.

În anul 53 e.n., Nero, pe atunci în vârstă de 16 ani, primi oficial în căsătorie pe Octavia, fiica împăratului; totodată îmbrăca toga virilă, fu numit „şeful tinerimii” şi căpătă funcţii de preot. Agrippina devenise acum atotputernică şi căuta prin uneltiri să-l determine pe Claudius ca, printr-o cruzime neobişnuită, să lichideze pe ultimii ei rivali. Căzură capetele lui Tarquitius Priscus şi al lui Statilius Taurus, unul invidiat de împărăteasă pentru grădinile sale, altul pentru bogăţia sa. Din „pricini muiereşti”, o făcu să dispară pe mătuşa sa, Domitia Lepida, învinuită că umblă cu farmece pe lângă împărat. Narcissus a încercat zadarnic să apere pe Lepida, atitudine care mări ura Agrippinei împotriva puternicului libert. El declara că-şi aşteaptă moartea, indiferent de cine va domni după Claudius, fiindcă despre Agrippina: „nimeni nu se îndoieşte că, pentru ea, cuviinţă, ruşine, trup, toate sunt mai prejos decât setea de domnie. Spunând acestea şi altele la fel în multe împrejurări, Narcissus îl îmbrăţişa pe Britannicus, înălţa rugăciuni ca anii să-i aducă puterea cât mai curând, îşi întindea braţele când către zei, când către el, îi dorea fierbinte să crească, să-i alunge pe vrăjmaşii tatălui său, chiar de-ar fi să se răzbune împotriva ucigaşilor mamei sale” (Tacitus, Anale, XII, 65).

Soarta lui Britannicus fu şi mai mult pecetluită din cauza prostiei tatălui său, care, fiind bolnav şi împins de Agrippina, declară în Senat că numai Nero era capabil să-i succeadă în caz că va muri. Dar împăratul se vindecă şi începu să se trezească în cele din urmă, mai ales atunci când Nero luă cuvântul în faţa tribunalului şi apără pe troeni, scutindu-i de impozite, ca şi când el ar fi fost împărat. Avu loc chiar un conflict între Agrippina şi Claudius, cu ocazia ruperii zăgazurilor lacului Fucinus, lucrare de îndiguire condusă de Narcissus. Apele năvăliră cu furie, aduseră mare pagubă şi înspăimântară pe fricosul împărat. Intriganta încercă „să-l învinuiască pe Narcissus, supraveghetorul lucrărilor, de lăcomie şi de prădare a avutului statului, dar nici Claudius nu tace, învinuind-o că e o femeie care nu-şi poate stăpâni nici mânia, nici ambiţiile ei prea mari” (Tacitus, Anale, XII, 57). Narcissus dispunea de un puternic partid în Senat şi căută să deschidă ochii împăratului împotriva uneltirilor Agrippinei. El fusese acela care o răsturnase pe Messalina, iar acum căuta să o îndepărteze şi pe Agrippina. Situaţia perfidei împărătese se agrava, de îndată ce Claudius îşi aduse aminte că-i tatăl lui Britannicus, ajuns acum la vârsta de 13 ani şi căruia îi putea acorda, cu anticipaţie, toga virilă. Într-o bună zi, împăratul declară „că lui îi este scris de ursită să îndure purtarea neruşinată a soţiilor şi apoi să le pedepsească” (Tacitus, Anale, XII, 64).

Otrăvirea a lui Claudius

Faţă de această întorsătură a lucrurilor, Agrippina îşi dădu seama că sosise momentul să acţioneze, pentru a nu fi prea târziu. Situaţia se părea să-i fie favorabilă: păzitorul cel mai credincios al lui Claudius şi Britannicus, libertul Narcissus, bolnav de gută, plecase la băile de la Sinuessa. Atunci, Agrippina, de mult decisă pentru crimă, hotărî otarava, mai înainte ca dragostea împăratului să se reîntoarcă la fiul său bun. Se gîndi la un moment dat să caute ceva care să tulbure mintea împăratului şi să-i amâne clipa morţii. Părăsi însă repede acest plan şi alese o otrăvire fulgerătoare, dar care să nu dea de bănuit. Îşi asocie ca unealtă pe o faimoasă femeie, meşteră în astfel de treburi, Locusta, şi pe eunucul Halotus, cel ce aducea mâncarea împăratului. Tacitus (Anale, XII 67), folosind documente sigure, ne povesteşte amănunţit dramatica otrăvire a lui Claudius:

„Otrava a fost turnată într-o mâncare de ciuperci care-i plăcea foarte mult; puterea ei nu fu simţită fie din cauza rătăcirii de minte a lui Claudius, fie pentru că era beat; în acelaşi timp, deşertându-şi pântecele, păru că se uşurează. Din această pricină, Agrippina fu cuprinsă de groază, deoarece se temea de cele ce vor urma după aceea, înfruntă primejdiile clipelor de faţă şi recurse la medicul Xenofon, a cărui complicitate şi-o asigurase din vreme. Şi acesta, sub cuvânt că-l ajută pe bolnav în sforţările lui să verse, se crede că i-a vârât în beregată o pană înmuiată într-o otravă fulgerătoare, ştiind bine că o crimă, oricât de înfiorătoare ar fi, se începe cu primejdie, dar se termină cu răsplată”.

Şi astfel, nătângul Claudius porni spre porţile lui Hades, fără ca Roma să ştie, deoarece Agrippina, timp de trei zile după otrăvire, dădu buletine medicale false despre boala împăratului; izola pe Britannicus împreună cu sora sa într-un apartament, ca nici ei să nu afle tragedia tatălui lor, iar porţile palatului erau peste tot zăvorâte sub paza straşnică a pretorienilor.

Între timp Senatul, ţinea şedinţe, pregătindu-se ca, împreună cu consulii şi preoţii să înalţe rugăciuni pentru sănătatea împăratului. Cadavrul lui Claudius zăcea sub un morman de pături şi Agrippina îndurerată îşi arăta peste tot compasiunea faţă de Britannicus şi Octavia.

După ce se consumă şi această comedie: „abia cu trei zile înainte de idele lui octombrie, pe la amiază, se deschid deodată uşile palatului imperial şi Nero, însoţit de Burrus, iese spre a se duce la cohorta care, potrivit rânduielilor militare, făcea de gardă atunci. Aci, după cuvintele de îndemn ale prefectului Burrus, Nero este primit cu urări de bine şi urcat în lectică” (Tacitus, Anale, XII, 69).

Se spune că mulţi soldaţi au rămas nedumeriţi, văzând absenţa lui Britannicus, pe care-l considerau comoştenitor alături de Nero. În cele din urmă, „primiră cu toţii ce li se înfăţişă”. De acolo, dus în castrul pretorian, Nero rosti o cuvântare, făgădui un donativum şi fu salutat ca imperator, la 12 octombrie anul 54. A urmat, fără împotrivire, dar cu destulă amărăciune, adeziunea Senatului, a armatei din provincii şi a porului din Roma. Se acordară şi onoruri divine lui Claudius. La cererea Agrippinei, ceremonialul lor a fost tot aşa de măreţ ca şi cel din vremea lui divus Augustus. Dar testamentul defunctului rămase secret ca „să nu tulbure sufletul poporului, stârnind ură împotriva nedreptăţii” (Tacitus, Anale, XII, 69).

*****

sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.253-260

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: