Cuvântul „dinamită” provine din grecescul „dynamis”, ce înseamna „putere”, iar inventarea acestui exploziv îi aparţine în exclusivitate lui Alfred Nobel, care a folosit-o pentru prima data în 1866.

Nobel, care încercase multe materiale capabile să declanşeze explozii, a descoperit că un minereu siliconic poros numit kiselgur absoarbe o cantitate semnificativă de nitroglicerină, rezultând un proces mult mai sigur în exploatare decât amestecul său anterior. Formula necesita 75% nitroglicerină şi 25% kiselgur. Însă acest amestec, pe care Nobel l-a numit Dinamita nr.1, nu era atât de puternic pe cât îşi dorea, deoarece kiselgurul nu contribuia cu nimic la puterea explozivului, ba chiar îi reducea efectul, absorbind energia calorică ce ar fi trebuit să intensifice explozia. Nobel l-a înlocuit cu alte ingrediente naturale active, precum pasta de lemn – ca absorbant, şi o sare (azotatul de sodiu) – ca agent de oxidare. Aceste transformări i-au permis lui Nobel nu numai să îmbunătăţească eficacitatea explozivului, dar şi să poată prepara explozivi de diferite puteri. Pentru a putea determina apariţia exploziei, Alfred a brevetat o altă invenţie, un detonator care permite activarea dinamitei prin aprinderea unui fitil.

Datorită faptului că dinamita reducea substanţial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Krümmel (Germania) a început să-şi exporte produsele în alte ţări din Europa şi chiar în S.U.A.. şi Australia.

Datorită pasiunii sale pentru călătorii, Victor Hugo l-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”.

Cu timpul, Nobel şi-a deschis fabrici şi laboratoare în peste 20 de ţări, iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale. Până la moartea sa, în 1896, Nobel a brevetat 355 de invenţii.

Conştient de riscul potenţialelor distrugeri cauzate de numeroasele tipuri de exploxivi pe care-i concepuse, Nobel a canalizat o mare parte a drepturilor sale de inventator către o fundaţie ce a devenit sursa de finanţare a Premiilor Nobel.

sursa: Charles Panati, Cartea începuturilor, traducere Octav Ciucă, București, Orizonturi, 2004