Bastonul de mareşal

Alexandru Averescu primeste bastonul de maresal de la regele Carol II

În România, ca şi în alte ţări europene, demnitatea sau rangul de mareşal reprezintă cea mai înaltă treaptă în ierarhia gradelor militare.

În ţara noastră, acest rang s-a acordat pentru prima dată regelui Ferdinand I, comandantul armatei, pentru contribuţia sa la reîntregirea neamului. Se dovedea astfel că ţara ştia să-l cinstească pe primul rege al României întregite şi „că s-a afirmat ca o putere de mare însemnătate în concertul marilor puteri ale Europei, căci numai aceste naţiuni au dreptul să aibă Mareşali”.

Ceremonia a avut loc la 1 Decembrie 1918, ziua în care a intrat în Bucureşti armata română victorioasă avându-i în frunte pe Ferdinand, familia regală, oficialităţile militare şi civile, ganeralul Berthelot. După ce cortegiul a străbătut traseul de la gara Mogoşoaia, Arcul de Triumf (construit ad-hoc lângă Athenée Palace), Calea Victoriei şi statuia lui Mihai Viteazul, s-a oprit în faţa Patriarhiei, unde mitropolitul Pimen al Moldovei a oficiat serviciul religios pentru această mare sărbătoare. La sfârşitul slujbei, ministrul de război, generalul Eremia Grigorescu alături de generalii Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major, şi de comandanţii oştirii s-au aşezat în faţa regelui. Generalul Eremia Grigorescu a dat citire primei cărţi de mareşal şi a înmânat regelui, simbolul acestui rang – bastonul de mareşal. Era de forma unui cilindru acoperit cu catifea purpurie, împodobit cu acvile cruciate şi capete de bour cusute cu fir aurit. Capetele erau obturate cu două capace tronconice. Ornamentaţiile bastonului au fost realizate de pictorul Costin Petrescu.

Rangul de mareşal, devenit element constitutiv al realităţii româneşti (o dată cu Ferdinand I Întregitorul), a fost legiferat în iunie 1930, când Parlamentul a votat Legea relativă la crearea demnităţii de Mareşal al României, 1930. Conform legii, „demnitatea” de mareşal era onorifică şi putea fi conferită generalilor de corp de armată care deţinuseră funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate în Războiul pentru întregirea neamului. Ulterior „un statut urma să precizeze uniforma, insignele şi celelalte detalii de ordin protocolar”.

Abia acum s-a putut realiza dorinţa regelui Ferdinand I, care în 1918 i-a spus celui care îi înmâna Cartea de Mareşal „se cuvine şi dumneavoastră, celor ce aţi comandat armata în războiul nostru, să fiţi înălţaţi la rangul de mareşal”. În 1930 au devenit mareşali regele Carol al II-lea, generalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan.

Muzeul Militar Naţional deţine în patrimoniul său bastonul celui de-al treilea mareşal al României, Alexandru Averescu (1859-1938), personalitate marcantă a vieţii militare şi politice.

Bastonul de mareşal a fost comandat la Paris, o dată cu cele care au fost acordate regelui Carol al II-lea şi generalului Constantin Prezan. Bastoanele costau în total 67.500 franci francezi, echivalând cu 447.578 lei, suma urmând a fi achitată în două tranşe. La aceasta se adăugau şi taxele vamale şi de transport, în final valoarea lor fiind de 500.000 lei.

Decizia Consiliului de Miniştri din 12 septembrie 1930, deschidea un credit extraordinar bugetar de 500.000 lei, atribuit bugetului Ministerului Armatei, „pentru cumpărarea prin bună învoială a trei bastoane de mareşal de la Casa Falise din Paris pentru Majestatea Sa Regele şi Domnii Mareşali Prezan şi Averescu.” Acestea au fost aduse în ţară de căpitanul medic Mihăilescu Gheorghe.

La câteva luni după întronarea sa, Carol al II-lea a dat ordin să se organizeze pentru prima dată după Unire, manevre (aplicaţii cu trupe) regale în Transilvania (22-29 octombrie 1930), considerate contextul potrivit pentru o ceremonie de amploare desfăşurată la Sighişoara, în care regele Carol al II-lea a fost înălţat la rangul de mareşal, ministrul de război înmânându-i cartea şi bastonul simbolic. La rândul său, suveranul a conferit însemnele rangului generalilor Averescu şi Prezan.

Ulterior, în 1941, au devenit mareşali regele Mihai I şi Ion Antonescu, iar pe la mijlocul anilor 80 autorităţile comuniste au cochetat un timp cu ideea de a acorda acest titlu lui Nicolae Ceauşescu.

(…) Rangul de mareşal presupunea un loc special la ceremoniile oficiale, portul şi salutul cu bastonul de mareşal. La ceremonii şi serbări oficiale, mareşalii stăteau imediat după foştii regenţi, primul-ministru şi Patriarhul Ţării. Bastonul de mareşal putea fi purtat la ţinuta de ceremonie, la parade, reviste, inspecţii la corpurile de trupă, oricare ar fi ţinuta şi după ordine speciale. Mareşalii datorau salutul lor: drapelelor şi stindardelor, capilor statelor, membrilor familiilor regale şi princiare, Sanctităţii Sale Patriarhul Ţării şi răspundeau la onorul trupelor. Bastonul se ţinea în mâna dreaptă, la aproximativ 2/3 din lungimea lui, socotită de jos în sus. La călărie bastonul se ţinea la mijlocul lui. Când mareşalii asistau călare la defilare, luau poziţia de repaus a bastonului, apucându-l la 2/3 din lungime şi sprijinind capătul de jos pe faţa anterioară a coapsei drepte.

Salutul cu bastonul de mareşal se facea în modul următor: se ridica bastonul până în dreptul obrazului, mâna la înălţimea bărbiei, se îndoia mâna în terţă spre dreapta, cu un gest larg şi hotărât, se păstra această poziţie timpului voit.

Astăzi prin Legea 80/1995, articolul 2, se prevede acordarea gradului de mareşal, de către preşedintele României, în timp de război, generalilor de armată, pentru merite excepţionale.

sursa: Cornelia König, Bastonul de mareşal în Străjer în calea furtunilor, Magazin al Fundaţiei “Mareşal Alexandru Averescu”, Anul I, nr. 1, august 2007