Istoria Jocurilor Olimpice

Olimpiade. Întreceri sportive de importanţă fundamentală în istoria, religia şi mitologia greacă, care se desfăşurau o dată la patru ani în câmpia Olimpia, în nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult închinat din vremuri străvechi lui Zeus Olimpianul. Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor furnizate de istoricul Timaios, începând cu anul 776 î.Hr., dată convenţional acceptată a primei olimpiade; importanţa lor a devenit enormă în întreaga Grecie, nu numai pentru că jocurile, panelenice, s-au evidenţiat într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte competiţii panelenice, ci şi datorită convenţiei adoptate de istoriografia elenistică de a data evenimentele istoriei greceşti făcând referire la numerotarea olimpiadelor.

La jocurile olimpice participau atleţi proveniţi din toate cetăţile Greciei, care – sub protecţia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetăţile greceşti -, beneficiind de armistiţiul sacru stipulat pentru toată durata întrecerilor, puteau ajunge nevătămaţi la locul competiţiei din centrele aflate în luptă, transferând astfel rivalităţile din planul militar în cel atletic.

Necesitatea găzduirii unui mare număr de spectatori şi de atleţi şi de a le oferi acestora din urmă structurile necesare antrenamentelor şi desfăşurării concursurilor a făcut ca pe câmpia Olimpiei, între râurile Alfeu şi Cladeu, să apară numeroase construcţii monumentale, ale căror ruine oferă şi astăzi privirilor un ansamblu extrem de sugestiv: palestre, stadion, gimnaziu, hipodrom, clădiri pentru primirea oaspeţilor, alături de edificiile templiere închinate lui Zeus şi Herei.

Întrecerile, care vor suferi diverse transformări de-a lungul secolelor, se limitau iniţial la concursul de alergare pe o distanţă de 200 metri; treptat, programul competiţiilor a fost extins şi diversificat, astfel că în jurul secolului al V-lea ele includeau concursuri de alergare pe diferite distanţe (200, 400, 4300 metri), curse în care participanţii alergau înarmaţi pe o distanţă de 400 metri (hoplitodromia), lupte, pugilat, Pancration, pentatlonul – cuprinzând concursul de alergare, lupta, aruncarea discului, aruncarea suliţei, săritura în lungime; de asemenea, întreceri călare şi curse de bige şi cvadrige (care cu două, respectiv cu patru roţi), fără a mai vorbi de faptul că unele întreceri (cursa de 200 metri, pugilatul, lupta) erau rezervate tinerilor cu vârste cuprinse între doisprezece şi optsprezece ani, iar între cursele călare existau unele destinate mânjilor. Jocurile erau deschise de spectaculoasele curse ale cvadrigelor şi se încheiau cu hoplitodromia.

Data de începere a jocurilor, care se desfăşurau vara, era adusă la cunoştinţa întregii Grecii, cu mult înainte, de crainici speciali ce străbăteau diferitele regiuni şi anunţau armistiţiul sacru, care începea cu o lună înaintea întrecerilor şi se încheia la o lună după terminarea acestora. Atleţii trebuiau să îndeplinească anumite condiţii fundamentale: trebuiau să fie în primul rând cetăţeni greci liberi şi să nu fi suferit nicio condamnare; trebuiau să se prezinte cu o lună înaintea începerii concursurilor la Olimpia, unde îşi definitivau antrenamentul şi erau supuşi unui fel de examen de admitere, care avea şi scopul de a încadra fiecare concurent în categoria de vârstă corespunzătoare.

Apoi, începeau jocurile; acestea durau cinci sau şase zile, cel puţin în faza în care ajunseseră în epoca clasică, când desfăşurarea lor pare să fi fost organizată după un program destul de regulat şi consolidat; din cele cinci sau şase zile o bună parte era destinată ritualurilor religioase. Printre cele mai importante amintim jurământul solemn prestat în prima zi în faţa altarului lui Zeus Orkios, adică „protector al jurămintelor”, de către atleţi, antrenorii lor şi arbitri, care jurau cu toţii să participe la jocuri cu lealitate şi să respecte regulile acestora; grandiosul sacrificiu a o sută de boi, care avea loc în faţa templului lui Zeus, pe altar, în ziua a treia; şi procesiunea din ultima zi, ce preceda încununarea învingătorilor cu ramuri de măslin, precum şi fastuosul banchet cu sacrificiile finale. Pentru învingători, sărbătoarea continua la întoarcerea în patrie, unde erau de asemenea întîmpinaţi cu toate onorurile; în cinstea lor era oferit un banchet public la care se cânta un imn (special compus în onoarea lor şi care le preamărea victoria), aveau parte de onoruri publice şi, de obicei, li se ridica o statuie.

Jocurile prilejuiau un extraordinar aflux de public, care potrivit unor calcule putea atinge, în momentele de maximă strălucire a întrecerilor, chiar şi două sute de mii de spectatori (douăzeci de mii, exclusiv bărbaţi, puteau găsi loc pe stadion), atraşi nu numai de evenimentul sportiv, ci şi de dimensiunea religioasă, de importanţa târgului ce se ţinea cu această ocazie, de frumuseţea operelor de artă adunate la Olimpia (printre care şi statuia din fildeş şi aur a lui Zeus, aflată în sanctuarul zeului, operă a lui Fidias considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii).

În epoca romană jocurile olimpice au cunoscut o deosebită dezvoltare datorită împăratului Nero, care la întrecerile tradiţionale a adăugat şi concursuri de muzică şi de poezie: la acestea din urmă a participat şi el însuşi, câştigând de şapte ori. Semnificaţia originară a jocurilor era însă de-acum pierdută; ele vor cunoaşte un declin inevitabil, sancţionat prin suprimarea lor în anul 393 d.Hr. de către împăratul Teodosius, în contextul politicii sale de eliminare a oricărei urme a vechilor culte păgâne.

sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003