O autobiografie provocatoare: “Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu (II)

I Negoitescu Straja dragonilor

Băiatul dezgheţat, precoce, cu gusturi particulare pe care nu ştie încă să le numească, are un simţ de observaţie dezvoltat şi-i judecă dur pe cei din jur. Părinţii se poartă sever cu el şi acest fapt i se pare inacceptabil. Protestează, vrea să fie băgat în seamă, este înconjurat de o armată de mătuşe pe care, când are ocazia, le sărută „cu foc”. Tanti Elenuţa este femeia fatală a familiei: căsătorită, se îndrăgosteşte de fratele mai tânăr al soţului, Toader, şi în cele din urmă se mărită cu el. O altă mătuşă, Marioara, se îmbolnăveşte de lues, tatăl fuge într-un rând de acasă (o încurcătură sentimentală) şi băiatul de patru sau cinci ani este trimis de mamă să-l readucă în familie.

Copilul are, uneori, crize de furie, când tatăl vrea să-l pedepsească, strigă: „săriţi că mă omoară” şi fuge în grădină, îi place să facă spectacol, proferează insulte, ameninţă… „Nu cred că eram un copil pervers – zice, acum, memorialistul -, dar mă mâna un teribil demon vital, un nemaipomenit impuls de afirmare, un individualism acut, poate şi o instinctivă tendinţă de dominare, înfrânte mai apoi de homosexualitatea care mi-a impus timidităţi şi, în fine, de rigorile istoriei”. Caracterizare rece, lucidă, puţin obişnuită în asemenea evocări. Autorii îşi idilizează, de regulă, copilăria, spaţiul paradisiac.

Romanul de familie – partea, repet, cea mai bună a acestei autoficţiuni biografice -continuă cu alte scene de viaţă şi alte personaje. Familia Negoiţescu ajunge la Galaţi şi, la şcoală, colegii râd de ardeleanul Ion pentru că vorbeşte „ca servitoarele”, adică în graiul de peste Carpaţi. Într-un rând, supărat nu se ştie de ce, are de gând să se arunce în Dunăre, altă dată înghite foi uscate, în fine, îşi ameninţă părinţii cu sinuciderea.

Copil fiind, îi place să dea sfaturi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea celor mari. El hotărăşte, de pildă, toaleta mamei pentru bal sau pentru alte petreceri. Îi place, lui însuşi, să se îmbrace cu rochii elegante, joacă teatru, recită cu emfază episodul Mircea-Baiazid din Scrisoarea a III-a. Merge la cinematograf şi îşi lipeşte piciorul de pulpa vecinului, provocându-şi, astfel, mari emoţii. Acasă, atacă ordonanţele (câmpul lui de manevră) şi uneori are succes.

Biograful comentează liber eşecurile şi izbânzile în acest domeniu. Ţine un jurnal intim pe care, mai târziu, mama îl distruge. Reţinuse propoziţia „vreau să devin scriitor”. La şcoală, profesorul de matematică nu-l lasă să răspundă când ridică mâna, admonestându-l: „Lasă mâna jos, că tu eşti prost”. Alt profesor face observaţii dezagreabile despre înfăţişarea şi mersul acestui adolescent cu apucături bizare, tip de „mauvais garçon” gidian: „măi băiete, tu ai picioarele strâmbe şi calci ca o curvă”…

Are pentru puţină vreme, ca învăţător, pe Petre Ţuţea, viitorul filosof socratic, socotit de Cioran omul cel mai deştept din România. Memorialistului nostru nu-i place defel acest student întârziat. Nici acum, nici mai târziu („bălmăjit reacţionar la bătrâneţe”). Când, după moartea filosofului, îi citeşte scrierile, Negoiţescu nu-şi schimbă părerea: „Mi s-a părut inacceptabil, confuz, iresponsabil, fără prezent şi viitor, şi nu pot înţelege pe cei care îl cultivă. Să-mi lipsească mie sondele cu care mă scufund în mâlurile ideaţiei?”… Admiratorii „Conului Petrache” au la ce medita.

Adolescentul Negoiţescu povesteşte, cu mai mare satisfacţie, învăluirile sale sexuale („imaginaţia mea era absorbită în domeniul sexual experimental, în care mă scufundam cu o acuitate a simţurilor, cu o tensiune nervoasă nemaipomenite, nemailăsând loc altor sfere ale închipuirii”), reproduse în chip amănunţit în naraţiunea autobiografică. Sunt zeci de scenarii erotice, fantasme homosexuale pe care criticul, înzestrat în chip indiscutabil cu simţ epic, le fixează într-o proză fastuoasă şi statică, programatic amorală.

Tema continuă şi în capitolul Convocat la director, cu altă tipologie şi în alt mediu. Romanul familiei este completat, aici, de un roman al micii intelectualităţi ardeleneşti dintre cele două războaie. Profesori patrioţi, colonelese care-şi bat ordonanţele, mătuşe cărturărese, liceeni proveniţi din mediul ţărănesc, adolescenţi cu înclinaţii sado-masochiste, tineri înrolaţi în „Garda de fier” etc. – iată ce populează această literatură subiectivă, scrisă de un autor care nu-şi ascunde simpatia pentru legionarism şi, cum s-a constatat, nici vocaţia uranică. Ortodoxia nu-i spune nimic şi, spre bătrâneţe, trece la catolicism sau este pe punctul să facă această convertire.

Legionar

Face parte din „frăţiile de cruce” şi, la un moment dat, este cât pe ce să fie arestat. Îl scapă familia. Ca student, la Sibiu, devine de-a dreptul legionar, poartă cămaşă verde, participă la marşurile de noapte şi scrie în ziarul Înălţarea şi în revista Curţile dorului poeme şi articole gardiste. Ion Negoiţescu descrie, acum, cu o retorică emfatică, obişnuită în asemenea situaţii, pe „conducători”, adică pe Hitler, Mussolini, Codreanu şi Antonescu.

Evocând acest episod din viaţa lui, memorialistul prezintă lucrurile cu detaşare ironică, amestecând politica extremistă cu sexualitatea: „Clipa cea mai reprobabilă a acestui fanatism a fost satisfacţia sinceră, din adâncul inimii, cu care am primit ştirea asasinării lui Nicolae Iorga. N-a fost de fapt doar bucurie de o clipă, căci plimbându-mă atunci, într-o seară, pe aleile Parcului arinilor, strălucind de zăpada de pe jos şi de pe crengile arborilor uşor înclinate parcă spre a ne saluta, cu nespus de frumoasa fiică a lui Agârbiceanu («aşa era şi mamă-sa» — mi-a spus Blaga), studentă în ultimul an, blondă şi subţire, în blana neagră strânsă pe trupul ei viclean, căreia «îi făceam curte» (mă remarcase ea pe coridoarele universităţii), între încercările mele stângace de a o săruta, fără alt rezultat decât contactul buzelor cu pielea proaspătă, răcoros catifelată a obrajilor ei înfrăgeziţi de frig, am îngrozit-o aprobând din tot sufletul uciderea marelui istoric. Vizitând-o acasă – desigur, nu în cămaşa verde, cum nici n-aş fi cutezat să mă înfăţişez în «uniformă» – l-am cunoscut în sfârşit pe venerabilul refugiat şi el cu familia la Sibiu. Înainte de căderea zăpezii, fusesem la Bucureşti, la o mare manifestaţie legionară (la Parcul Carol), prezidată de generalul Antonescu în cămaşa verde. Cu această ocazie, cineva mi-a arătat, pe o motocicletă la o curbă de stradă, pe Radu Gyr (în «uniformă» şi el): m-a interesat să-l văd, deşi nu puneam mare preţ pe poeziile lui.”

Tânărul gardist ia parte la rebeliune şi zice că şi-a făcut „datoria” pe acoperişul Prefecturii, lângă o mitralieră pe care nu ştia s-o mânuiască. „Eu cred că a fost o boală care bântuia atunci în lume şi care poate fi mai lesne explicată prin mijloace teoretice precum psihologia mulţimilor — zice acum Ion Negoiţescu. Iată boala de care am reuşit să mă vindec. Dar când oare m-am vindecat complet? Oare îngerul morţii, androginii somnolări pe care eu i-am văzut în poezia lui Eminescu şi i-am scos de acolo ca să-i îndrăgesc, nu sunt produsul aceleiaşi maladii? Mircea Eliade şi C. Noica nu s-au vindecat niciodată. Poate nici amarul, nihilistul Emil Cioran. În nici un caz Petre Ţuţea”.

sursa: Eugen Simion, O autobiografie provocatoare:  “Straja dragonilor” de Ion Negoiţescu. Decizia de a mărturisi totul, chiar şi inavuabilul (I) în Caiete Critice, Revistă editată de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 10(240)/2007

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: