Mitul potopului

Mitul potopului este comun mai multor civilizaţii din Orientul Apropiat; în toate cataclismul este înfăţişat ca un eveniment care distruge, pedepseşte şi regenerează. Distruge pentru că elimină formele de viaţă percepute ca fiind depăşite şi epuizate. Pedepseşte pentru că este adesea pus în legătură cu păcatele oamenilor, care în acest fel îşi primesc osânda. Regenerează pentru că nu este niciodată o catastrofă definitivă, care să distrugă pentru totdeauna viaţa pe pământ, ci, dimpotrivă, creează premisele pentru renaştere, pentru apariţia unei noi stirpe şi pentru formarea unei noi civilizaţii, de cele mai multe ori mai bună decât cea precedentă. Astfel, la scară planetară, potopul are funcţia unui soi de scufundare lustrală, de botez regenerator şi purificator, întrucât aceasta este, în toate riturile, semnificaţia scufundării în apă.

Studii recente efectuate asupra schimbărilor climaterice din lumea antică au dovedit că mitul potopului nu este numai o frumoasă invenţie poetică sau o extraordinară imagine cu valoare simbolică, ci, probabil, şi reflectarea amintirii unor catastrofe reale care au afectat Mediterana orientală.

Cel mai celebru potop este, fără îndoială, cel biblic, însă mitologia greacă înregistrează şi ea două povestiri despre potop, destul de diferite între ele.

Prima este aceea a lui Deucalion, fiul lui Prometeu: în acest caz, potopul este provocat de Zeus, care se hotărăşte să distrugă neamul omenesc degenerat şi corupt, salvându-i doar pe Deucalion şi pe soţia acestuia, Pira. Vreme de nouă zile, Deucalion şi Pira, adăpostiţi pe o corabie construită de ei, plutesc pe apa ce cade neîncetat din cer, scufundând întreaga Grecie şi înecându-i pe toţi locuitorii. În cea de-a zecea zi, corabia se opreşte pe muntele Parnas, unde, înainte ca la Delfi să se fi afirmat cultul lui Apollo, exista un oracol al zeiţei Temis. Acest oracol (sau, potrivit altor izvoare, Zeus însuşi) îi spune lui Deucalion cum să procedeze pentru a genera o nouă specie omenească: cu capul acoperit, Deucalion şi Pira trebuie să arunce în urmă oasele propriei lor mame, altfel spus nişte pietre, care sunt oasele Pământului-Mamă. Astfel ia naştere o nouă stirpe de bărbaţi şi de femei.

O altă inundaţie de proporţii biblice este cea care scufundă faimoasa Atlantida, un pământ cu o civilizaţie înfloritoare, ai cărui locuitori sunt însă nelegiuiţi şi corupţi. De aceea zeii se hotărăsc să-i pedepsească şi, în scurtul răstimp de o zi şi o noapte, insula se scufundă în adâncurile mării, dispărând pentru totdeauna. În acest caz nu este vorba de un potop provocat de ploi torenţiale, însă rezultatele sunt aceleaşi: dispariţia unei întregi generaţii.

Spre deosebire de potopul lui Deucalion însă, cel din Atlantida nu lasă loc pentru răscumpărare: nu va exista nici un urmaş al locuitorilor corupţi, care pier cu toţii, iar fabulosul tărâm cu o civilizaţie strălucitoare nu va renaşte şi nu va reapărea decât în mit şi legendă, o reapariţie, ce-i drept, extraordinar de vie. în orice caz, Atena, care era ameninţată de Atlantida, va putea înflori şi va prelua rolul de far al civilizaţiei.

sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003