Thales sau naşterea filozofiei

I se poate prea bine întâmpla cuiva care a îmbătrânit şi care simte că i se apropie sfârşitul ca, într-o clipă de linişte, să se întoarcă cu gândul către începuturile vieţii sale. Acelaşi lucru se petrece şi cu filozofia. Ea are acum vârsta de două milenii şi jumătate; nu puţini sunt cei care îi prezic o moarte apropiată, şi cine se îndeletniceşte astăzi cu filozofia poate fi cuprins uneori pe nesimţite de sentimentul că se ocupă de un lucru vlăguit şi cam uzat de o îndelungată întrebuinţare. Din această senzaţie poate izvorî nevoia de a se transpune înapoi în trecut şi de a căuta începuturile, în care filozofia era încă tânără şi cu forţe proaspete.

Totuşi cel care cercetează momentul naşterii ei se află în încurcătură. Nu există vreun oficiu al stării civile pentru evenimente spirituale, al cărui registru să meargă atât de departe în trecut, încât să se găsească în el consemnarea zilei de naştere a filozofiei. Când s-a născut cu adevărat filozofia, nu ştie nimeni cu certitudine; începutul ei se pierde în negura timpurilor aurorale. Există totuşi o veche tradiţie care spune că filozofia a început cu Thales, un bărbat inteligent din Milet, oraş comercial aflat în Asia Mică grecească. Acesta a trăit acolo în secolul al VI-lea î.Hr. şi a fost primul, dintre toţi oamenii, care a filozofat.

Totuşi acest lucru nu este nicidecum aprobat de întregul cor al învăţaţilor. Unii arată că idei filozofice se găsesc încă la poeţii timpurii ai grecilor; astfel, ei fac din Hesiod sau chiar din Homer strămoşii filozofiei. Alţii merg şi mai departe în trecut şi susţin că a existat deja şi la popoarele orientale un fel de filozofie, cu mult înainte ca poporul grecilor să fi păşit în lumina istoriei.

Mult mai radical este un savant de la începutul secolului al XVIII-lea, membru al Academiei Berlineze de Ştiinţe, Jakob Brucker, sau, cum îşi spune el după obiceiul timpului, Jacobus Bruckerus. Acesta compune în latină un opus voluminos cu titlul Istorie critică a filozofiei, de la naşterea lumii până în epoca noastră. Dacă ne încredem în acest învăţat, apariţia filozofiei merge înapoi în timp până la cele dintâi începuturi, până la naşterea sau, cum mai poate fi tradus cuvântul latin, până la scutecele omenirii. Astfel, chiar pe pagina de titlu a volumului I se găseşte un peisaj ancestral cu un urs preistoric, care îşi roade preocupat laba stângă. Deasupra se află inscripţia: Ipse alimenta sibi, în traducere: „El îşi este propria hrană“, ceea ce înseamnă: filozofia nu are nevoie de nici o hrană străină, de nici o ştiinţă sau artă premergătoare, ci îşi este suficientă sieşi; pe scurt: filozofia izvorăşte din sine însăşi, şi aceasta chiar în timpul în care omenirea era încă în faşă. Din această cauză, Jacobus Bruckerus trebuie să se întoarcă tot mai mult în trecut în căutarea începuturilor filozofiei: înainte de greci şi înainte de egipteni şi babilonieni, ba chiar înainte de potop, până în acel interval dintre Adam şi Noe, în care omenirea face primii ei paşi. De aceea, prima parte a operei sale voluminoase se numeste Filozofia de dinainte de potop.

Totuşi Bruckerus nu se opreşte nici aici; el examinează până şi problema dacă nu cumva există filozofi chiar printre îngeri şi demoni, încă înainte de începutul omenirii. El ajunge aici – după o cercetare pătrunzătoare, ce-i drept – la concluzia: nici îngerii, nici demonii nu sunt filozofi. La o examinare mai atentă, acest statut devine îndoielnic şi în ceea ce-i priveşte pe Adam, pe fiii şi pe nepoţii săi. Cei drept, el găseşte la ei rudimente de reflecţie filozofică, dar acestea nu sunt suficiente pentru a-i învălui în mantia filozofului. Adam, de exemplu, e de părere Bruckerus, nu a avut deloc timp pentru speculaţii filozofice. Căci cel care trebuie să se îngrijească ziua întreagă de nevoile trupului, cel care, cum spune Biblia, trebuie să-şi câştige pâinea cu sudoarea fruntii, când vine seara nu mai poate să se gândească la lucruri adânci.

De altfel, în mod asemănător gândeşte şi primul istoric al filozofiei, marele Aristotel. Ştiinţa şi filozofia, spune el, ar fi putut apărea abia atunci când nevoile exterioare ar fi fost întrucâtva potolite şi oamenii ar fi avut răgaz pentru alte lucruri. Aceasta s-a întâmplat pentru prima oară în Egipt, şi anume la preoţii de-acolo; ca urmare, aceştia ar fi inventat matematica şi astronomia. Filozofia, în sens propriu, a apărut însă abia la greci, şi anume în răgazul pe care şi-l putea permite un mare negustor din bogatul oraş Milet. În acest fel, Aristotel ajunge în punctul în care este plasat, întotdeauna de atunci încoace, începutul filozofiei: tocmai la filozoful Thales din Milet.

Desigur, nu se cunosc prea multe despre viaţa şi firea sa. Aristotel îl prezintă ca pe un om de afaceri priceput si, aproape că s-ar putea spune, şiret. Astfel, observând într-o zi că recolta de măsline promite să devină deosebit de bogată, el cumpără toate presele de ulei şi le închiriază apoi la un preţ mai mare. Ce-i drept, este incert dacă această poveste este adevărată sau nu. În schimb, este sigur că Thales se îndeletniceşte cu treburi politice şi că apoi se dedică matematicii şi astronomiei. În acest domeniu devine un om renumit; el izbuteşte să prezică cu exactitate o eclipsă de Soare, cerul făcându-i favorul ca, în ziua prevăzută, Soarele să se întunece cu adevărat. De altfel, acest fapt îi dă unui istoric contemporan prilejul să indice cu exactitate momentul naşterii filozofiei; el scrie propoziţia lapidară: „Filozofia grecilor începe cu ziua de 28 mai 585“; căci aceasta este tocmai ziua acelei eclipse de Soare ce a fost prevestită.

Se pune însă întrebarea ce are de-a face filozofia cu eclipsele de Soare, dacă nu cumva este ea însăşi o succesiune de eclipse şi nu de iluminări. Thales este, după toate probabilităţile, un înţelept autentic: un om care nu numai că meditează adânc, ci cunoaşte în acelaşi timp viaţa şi ciudăţeniile ei. Acest lucru este ilustrat de surse antice de încredere, în anecdote amuzante. Mama lui Thales vrea să-l convingă să se căsătorească; el însă răspunde: „Încă n-a venit timpul“. După ce înaintează în vârstă şi mama sa îl îndeamnă tot mai insistent, el răspunde: „Acum a trecut timpul“. Un înţeles şi mai profund are o altă relatare: la întrebarea de ce nu vrea să aibă copii, el răspunde: „Din dragoste pentru copii“. Prudenţa în treburile conjugale şi părinteşti poate fi privită ca o trăsătură demnă de laudă; ea nu este totuşi suficientă pentru a face din cineva un filozof.

Ceea ce relatează Platon este însă cu adevărat filozofie: „…se povesteşte despre Thales că, cercetând stelele şi privind în sus, a căzut într-un puţ. O servitoare din Tracia, minte aleasă şi subţire, l-a luat, zice-se, peste picior, cum că pune suflet să ştie ce se află în cer, dar că îi scapă ce se află la picioarele sale şi în juru-i“. Filozoful căzut în puţ este într-adevăr o apariţie stranie. Dar Platon dă acestei povestiri o întorsătură serioasă: „Aceeaşi zeflemea se potriveşte tuturor acelora care îşi petrec o viaţă întreagă în căutarea înţelepciunii. Căci, la drept vorbind, un astfel de om nu se mai preocupă de semenul apropiat şi de vecin, ignorând nu numai ce face, dar aproape şi dacă este om sau altă jivină. Atunci când e nevoit să discute, la tribunal sau în altă parte, despre realitatea aflată în jurul nostru şi înaintea ochilor, se face de râs nu numai în faţa sclavelor din Tracia, ci a oricăruia din gloată, căzând, din nepricepere, în puturi şi în tot felul de încurcături fără ieşire, iar stângăcia sa grozavă îl face să treacă drept nătâng“. Acum urmează pasajul hotărâtor: „Însă ce anume poate fi omul şi ce i se cade unei astfel de naturi, spre deosebire de altele, acest lucru îl caută cu râvnă şi depune eforturi să-l afle“. Prin urmare, situaţia se răstoarnă acum. Platon vrea să spună: când e vorba despre esenţa dreptăţii sau despre alte întrebări esenţiale, ceilalţi sunt complet încurcaţi şi se fac de rîs; abia atunci însă a venit ceasul filozofului. Se înţelege acum de ce Platon, Aristotel şi mulţi alţii după ei îl desemnează tocmai pe acest Thales din Milet drept primul filozof. Pe Thales nu-l preocupă lucrurile, ci esenţa lucrurilor. El vrea să ajungă la ceea ce se află în realitate în spatele formelor atât de variate din lume: în spatele munţilor, animalelor şi plantelor, în spatele vântului şi stelelor, în spatele omului, acţiunii şi gândirii sale. Care este esenţa tuturor acestora?, se întreabă Thales.

Şi mai departe: de unde vine, din ce izvorăşte totul? Care este originea tuturor lucrurilor? Ce este Unul, atotcuprinzătorul, principiul care face ca toate să devină, să fie şi să dăinuie. Acestea sunt, deşi el nu le numeşte ca atare, întrebările fundamentale ale lui Thales şi, prin faptul că el e primul care le pune, el devine întemeietorul filozofiei. Căci a întreba despre esenţă şi despre temei este, de atunci şi până astăzi, preocuparea filozofică centrală.

Ce-i drept, răspunsul pe care Thales îl dă la această întrebare este straniu. El susţine, după cum se relatează, că apa este originea tuturor lucrurilor. Cum aşa? Tot ceea ce avem în faţa ochilor, ca bogăţie a formelor lumii, munţii, stelele şi animalele, noi înşine şi spiritul care sălăşluieşte în noi, toate acestea provin oare din apă, nefiind, după esenţa lor cea mai adâncă, nimic altceva decât apă? E o filozofie stranie această filozofie de început. Datorită acestei idei de bază, Thales trebuie considerat în mod evident un materialist categoric. Apa, o substanţă materială, este luată drept principiu originar; prin urmare, acest filozof vrea să derive totul din ceva material. Aşa se poate citi în multe manuale de istorie a filozofiei. Bineînţeles, se adaugă că el este încă un materialist destul de primitiv. Căci cercetarea elementelor primare ale realităţii nu a confirmat deloc teza sa; întrebarea privitoare la constituenţii originari ai lumii este mult prea complicată pentru ca la ea să se poată răspunde cu simpla presupunere că apa este principiul originar.

Aşadar, Thales este un materialist, dar care nu mai trebuie luat în serios cu supoziţia lui depăşită. Dar dispreţul care zace aici faţă de începutul filozofiei ar trebui totuşi să dea de gândit. A fost oare înţeleasă corect teza confonn căreia apa este principiu originar, dacă ea este interpretată pur şi simplu ca expresie a unui materialism filozofie? Îndoiala creşte dacă se ţine cont şi de faptul că de la Thales ne-a fost transmisă şi o a doua teză, care nu se potriveşte câtuşi de puţin cu interpretarea materialistă. Această teză spune: „Totul este plin de zei.“ Aici, evident, nu e vorba despre faptul că tot ce este real este explicat pornindu-se de la o substanţă originară. Ci mai degrabă se spune: ceea ce noi vedem în faţa noastră, această lume pe deplin vizibilă este sălaşul zeilor. Omul nu înţelege lumea corect dacă crede că ceea ce vede în jurul său sunt lucruri pur şi simplu prezente; el trebuie să înţeleagă că stă în esenţa lucrurilor să domnească în ele divinul.

A formulat deci Thales, prin cele două teze ale sale despre apă şi despre zei, două afirmaţii contradictorii? Căci e totuşi evident că acestea două se află în opoziţie: sau realitatea este simplă substanţă, sau este plină de viaţă divină. Dacă aici domneşte un sau-sau categoric, atunci de ce parte se află adevărul? Această întrebare vizează chiar bazele interpretării lumii şi nici până astăzi nu i s-a dat un răspuns definitiv. Chiar şi în prezent, în discuţiile filozofice, 0 problemă decisivă este dacă lumea trebuie înţeleasă pornind de la un principiu pur material sau dacă trebuie să acceptăm că lucrurile sunt semne vizibile a ceva mai adânc, lumea fiind astfel expresia unui principiu divin care o guvernează sau, poate, chiar opera unui zeu creator.

Totuşi cum stau lucrurile în această privinţă cu Thales, primul dintre filozofi? A aşezat el, într-adevăr, aşa cum s-ar părea, una lângă alta, două afirmaţii contradictorii fără să le pună în acord, învăţându-ne ceea ce e de neîmpăcat, fără însă să bage de seamă contradicţia? Sau afirmaţia sa, că totul izvorăşte din apă, este legată de cealaltă afirmaţie, după care totul este plin de zei? Să provină oare incompatibilitatea numai din faptul că teza despre originea lucrurilor din apă este interpretată în sensul ştiinţei moderne a naturii, ca o ipoteză despre substanţa originară materială, şi că prin aceasta ea nu mai este înţeleasă în sensul ei adevărat originar? Căci se pune întrebarea dacă o asemenea teorie a ştiinţei naturii corespunde viziunii pe care oamenii secolului al VI-lea î.Hr. o aveau despre lume. Aşadar, trebuie să reflectăm încă o dată la ce anume se referă Thales când spune: originea tuturor lucrurilor este apa.

În acest loc ne ajută ceea ce Aristotel relatează despre Thales. Ce-i drept, el însuşi nu mai ştie cu exactitate ce vrea într-adevăr să spună acel strămoş al filozofiei; căci până în zilele lui se scurseseră deja aproape trei secole. Aristotel, încercând să dezlege sentinţa obscură despre apă, e de părere că Thales se gândeşte probabil la Okeanos, acel fluviu primordial care, conform unei vechi legende, curge în jurul Pământului şi care trece drept tată al tuturor lucrurilor. Poate că în mintea lui Thales este încă prezent ceea ce se povesteşte din vechime: când zeii fac un jurământ, ei invocă Styxul, râul morţilor, care desparte împărăţia celor vii de împărăţia umbrelor; iar jurământul, continuă Aristotel, este cel mai sacru dintre toate. Prin urmare, atunci când abordează interpretarea tezei lui Thales, Aristotel evocă cunoaşterea mitică străveche: concepţiile referitoare la Okeanos şi la Styx, la fluviile primordiale mitice şi la sacralitatea magică a jurământului.

Acum este clar unde vrea să ajungă Aristotel. Vorbind despre apă, Thales nu se gândeşte la o substanţă materială originară, ci are în vedere puterea mitică a originarului, natura divină a originii. Cu ea se îmbină acum, fără să fie în dezacord, cea de-a doua teză a lui Thales, după care totul este plin de zei. Aceasta nu înseamnă că într-un loc este o bucată din Apollo şi în altul o bucată din Zeus, ci că tot ceea ce este este guvernat de forţe divine. Atunci când filozofăm nu trebuie, pur şi simplu, să considerăm lumea ca şi cum ar consta dintr-o sumedenie de lucruri aşezate unele lângă altele. În lume guvernează mai degrabă un principiu unitar, o forţă divină în care îşi are originea şi prin care dăinuie tot ceea ce este.

De ce zăreşte Thales tocmai în imaginea apei natura divină a originii? După cum presupune Aristotel, acest lucru îşi are temeiul în faptul că tot ceea ce este însufleţit în lume ajunge şi se menţine în viaţă prin aceea că este pătruns de apă. Aşa cum apa face ca lucrurile să fie însufleţite, la fel se întâmplă şi cu temeiul originar divin: el animă totul prin faptul că pătrunde totul. Astfel, teza lui Thales, după care totul se trage din apă, vrea să spună: tot ceea ce este real e guvernat de o forţă divină, activă şi originară, asemenea celei a fluviilor primordiale din mit, o forţă care pătrunde totul, precum apa păstrătoare de viaţă.

Dar astfel s-a făcut un pas hotărâtor întru înţelegerea esenţei filozofiei la începuturile ei. Filozofia nu începe cu întrebări şi teorii primitive ce ţin de ştiinţele naturii. În cazul ei e vorba mai degrabă de a păstra, într-un timp în care forţa mitului începe să pălească, acel lucru pe care mitul îl ştie: să-l păstreze însă într-o formă schimbată, şi anume în forma punerii explicite a întrebării privitoare la ceea ce este originar şi divin.

Dar ce anume poate prelua filozofarea, la începutul său, din mit? Tocmai ceea ce Thales vrea să exprime prin cuvintele sale enigmatice: anume că lumea are adâncime. Acele mituri străvechi ale grecilor ar fi înţelese mult prea superficial, dacă ar fi luate numai ca poveşti curioase despre nişte fiinţe fantastice, numite zei. Atunci când vorbesc despre zeii lor, grecii se referă mai degrabă la adâncimea ascunsă a realităţii. Ei experimentează realitatea luptei care străbate toate domeniile existenţei şi îi pun numele zeului Ares. Experimentează liniştea demonică a amiezei şi îi dau numele zeului Pan. Prin aceasta ei vor să spună: tot ceea ce este real se întemeiază pe ceva divin; prezenţa acestuia este esenţa propriu-zisă a realităţii.

De aici porneşte, la începuturile ei, filozofia. Ce-i drept, ea nu mai poate prelua în mod nemijlocit ceea ce se spune în povestirile mitice. Perioada de început a filozofiei este una în care reprezentarile religioase i-au devenit omului îndoielnice, el descoperind că trebuie să pună întrebări şi să reflecteze el însuşi. Dar filozofia se străduieşte ca, printr-o astfel de interogaţie şi printr-o astfel de reflecţie, să nu se piardă ceea ce se ascunde în mod autentic şi adevărat în cunoaşterea mitică şi religioasă. Astfel, ea descoperă: adevărul străvechi şi durabil este că tot ce este real nu are numai o faţă vizibilă, ci că în miezul lui ascuns e guvernat de ceva mai adânc. A cerceta această adâncime este de atunci pasiunea interogaţiei de tip filozofie. Şi asta deoarece nici măcar în zilele noastre filozofia nu este într-o situaţie diferită de cea în care se afla la începuturile sale. Şi astăzi ea este în opoziţie cu cunoaşterea religioasă. Şi astăzi, dar mai ales astăzi, există pericolul ca prin această poziţie de respingere a cunoaşterii religioase să se ajungă la o interpretare pur imanentistă a lumii, pentru care nu există nimic altceva decât lucruri materiale. Dar dacă se angajează într-o astfel de interpretare, ea pierde ceea ce posedase la început: puterea de a pătrunde cu interogaţia în adâncime, până la temeiurile originare. Şi astăzi încă, sarcina sa este aceea de a-şi menţine această putere şi de a nu se livra unei simple credinţe, ci de a rămâne cercetare interogatoare a originii.

Aceasta este însă o sarcină importantă şi dificilă. Căci la prima vedere, lumea nu arată nimic referitor la o origine din ceva divin. Ceea ce noi observăm mai întâi este mai degrabă un contrast tragic între naştere şi moarte, apariţie şi dispariţie. Cum am putea admite că o asemenea realitate contradictorie s-ar întemeia în ceva divin, pe care noi ni-l inchipuim totuşi etern şi scutit de contradicţia dintre apariţie şi dispariţie? Cum poate eternul să fie temei a ceea ce este trecător?

Astfel începe, încă din primele sale momente, interogaţia filozofică. Faptul că, în ciuda frumuseţii sale, ceea ce este real stă sub ameninţarea permanentă a morţii şi a nimicniciei reprezintă experienţa grecească fundamentalã şi în acelaşi timp suferinţa adâncă a omului grec legată de lume. Dar spiritul grecesc nu rămâne într-o resemnare mută în faţa acestui spectacol al lumii; el se angajează în încercarea pasionantă de a înţelege mai adânc, prin prisma divinului, stranietatea lumii efemere.

Tocmai acest lucru se petrece la începutul filozofiei greceşti. Atunci când Thales zăreşte originea divină a lumii în imaginea apei, el vrea în acest fel să răspundă la întrebarea privitoare la provenienţa a ceea ce este trecător din ceea ce este etern. Căci chiar dacă apa rămâne ceea ce este, şi anume apă, ea se arată totuşi într-o mereu altă formă: când ca abur, când ca gheaţă şi zăpadă, când ca pârîu şi mare. Transformându-se în modurile diferite ale apariţiei sale, ea rămâne totuşi una şi aceeaşi. La fel stau lucrurile şi cu divinul. El este etern şi mereu identic cu sine şi totuşi se transformă, şi tocmai de aceea poate el să fie originea a ceea ce necontenit se naşte şi piere: a lumii reale.

Marele discipol al lui Thales, Anaximandros, gândeşte acest lucru mai în profunzime. Dacă ne este permis să deducem ceva din puţinele informaţii care ni s-au păstrat de la el, atunci tocmai naşterea şi pieirea constituie punctul de plecare al filozofiei sale: faptul că un lucru ajunge la existenţă şi dispare apoi din nou, că noi înşine devenim şi pierim, că lumea întreagă este o scenă imensă a naşterii şi a morţii. Cum trebuie să înţelegem asta şi totuşi să stăruim în convingerea că realul se întemeiază în ceea ce este etern şi divin?

Reflectând asupra acestui lucru, Anaximandros ajunge la o interpretare grandioasă a realităţii. Faptul că un lucru piere, crede el, nu este un eveniment întâmplător; este ispăşire şi expiere pentru o culpă; moartea înseamnă ispăşirea unei vini. Totuşi în ce constă această vină? În aceea că fiecare lucru are tendinţa de a stărui în existenţă dincolo de măsura stabilită pentru el. Dar în acest mod el se face vinovat faţă de alte lucruri; căci le închide spaţiul şi le răpeşte astfel posibilitatea de a ajunge la existenţă.

Lumea întreagă este în viziunea lui Anaximandros o mare luptă pentru fiinţă; lucrurile care persistă le împiedică pe celelalte, care vin, să ajungă la existenţă; dar pentru că ele se fac astfel vinovate faţă de acestea, marea necesitate le pregăteşte pieirea şi astfel face loc pentru ivirea unor lucruri noi.

Aşa stau lucrurile cu lumea. Există totuşi pentru Anaximandros un aspect şi mai adânc. Şi anume nu e vorba până la urmă de o vină a unui lucru împotriva altuia, cât mai degrabă de o culpă împotriva originii divine înseşi. Această origine trebuie să fie înţeleasă, în măsura în care toată realitatea îi datorează naşterea, ca un principiu al vitalităţii neîncetate, creatoare, ca nelimitatul sau infinitul, cum îl numeşte Anaximandros. Dacă lucrurile ar stărui acum în existenţă şi ar împiedica astfel alte lucruri să ajungă la existenţă, atunci ar însemna că infinitul nu ar mai putea să fie ceea ce el este totuşi prin esenţă: vitalitate creatoare, care naşte din sine mereu noul; ar deveni el însuşi inert şi mort. Pieirea lucrurilor, acest aspect straniu al realităţii, este astfel justificată, în cele din urmă, pornindu-se de la divin. Lucrurile care încremenesc în persistenţă trebuie să moară pentru ca astfel infinitul să-şi poată conserva vitalitatea. Caracterul trecător, marea enigmă pentru filozofie şi pentru om, îşi dobândeşte sensul prin vitalitatea divină nepieritoare.

Acesta e gândul profund al lui Anaximandros. El îl rosteşte în unicul fragment mai mare care s-a păstrat de la el: „Originea lucrurilor este infinitul. De unde le vine însă lucrurilor naşterea, de acolo se petrece şi pieirea lor după necesitate. Căci ele îşi dau socoteală unele altora pentru nedreptatea lor, după ordinea timpului.“

Ce-i drept, în istoria ei ulterioară, filozofia nu consideră interpretările lui Thales şi Anaximandros ca pe singurul răspuns valabil la întrebările lor; în multiple feluri, ea încearcă noi rezolvări ale problemei. Dar întrebarea de început rămâne. De aceea, în momentele decisive, de cotitură, ale istoriei ei, filozofia reflectează asupra începutului său, punând într-o nouă lumină problema temeiului absolut al realităţii şi a ivirii trecătorului din netrecător. Căci aceasta este şi rămâne întrebarea fundamentală a oricărei filozofii. Filozofia cercetează lumea, lucrurile şi omul. Obiectul ultim al interogaţiei ei este profunzimea.

Dacă ne gândim că reflecţia filozofilor, începând cu Thales, acel prim metafizician, se mişcă neobosit în jurul originii tuturor lucrurilor, atunci nu ni se va mai părea uimitor faptul că oameni de acest fel nu pot uneori să-şi îndrepte atenţia deplină şi neîmpărţită către lucrurile acestei lumi. Li se poate astfel întâmpla ceea ce a păţit Thales: să nu vadă groapa care se află în faţa lor şi să cadă în ea. Poate că trebuie chiar să fie aşa: trebuie ca celui care cercetează profunzimea lumii să-i fugă pământul de sub picioare. Servitoarele trace n-au decât să rîdă. Dar cine nu riscă să piardă temeiul pe care stă, în speranţa temerară de a dobândi un temei mai profund si mai sigur, acela nu va şti niciodată ce înseamnă filozofia de la primele ei începuturi.

sursa: Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofiei, Ed. Humanitas, Bucureşti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: