Novac, Gruia şi corbul năzdrăvan

O povestire din vremea lui Mihai Viteazul începe aşa:

„Fost-a cică un Novac,

Un Novac, Baba Novac,

Un viteaz de-al lui Mihai

Ce sărea pe şapte cai

De striga Stambulul, vai!”

E vorba de unul dintre vestiţii căpitani ai voievodului Mihai Viteazul, care a săvârşit neuitate isprăvi în bătăliile purtate de români în acea vreme. Deşi împlinise şaptezeci de ani, era încă puternic şi greu de întrecut în luptă.

De pildă, în bătălia de la Şelimbăr, când a văzut că o parte din oştirea română se clatină şi dă îndărăt în faţa potrivnicului, Baba Novac a ieşit în fruntea oştenilor, i-a îmbărbătat şi, măcar că l-a rănit un duşman cu sabia la umărul stâng, el s-a prefăcut că nici nu-i pasă şi a continuat lupta până la biruinţă. De aceea, Mihai Voievod îl iubea ca pe un părinte al său şi-i asculta întotdeauna sfaturile cele bine chibzuite.

Se mai spune că Baba Novac avea un fecior pe care-l chema Gruia: Gruia  lui Novac. Pentru că şi el era bun luptător, Mihai vodă i-a dat grad de căpitan. Ştiind bine limba turcească, l-a trimis, de mai multe ori, pe ascuns, iscoadă în împărăţia sultanului; să afle cu un ceas mai devreme dacă nu cumva pregăteşte vreun război împotriva românilor.  Multe veşti folositoare a adus Gruia din Istanbul, unde se afla palatul sultanului, iar aceste veşti au slujit voievodului în pregătirea oştirii şi apărarea ţării de năvălirile turceşti.

Dar, iată că, într-o zi, slujitorii sultanului l-au prins pe uliţele Istanbulului şi l-au vârât în închisoarea cumplită de la Şapte Turnuri. Sta Gruia Novac după zăbrele de fier şi jelea de dorul ţării şi al libertăţii.

Văzând Baba Novac că feciorul nu i se mai întoarce din împărăţia turcească, mult s-a întristat. „De bună seamă”, zicea,” mi-am pierdut feciorul„.

Dar iată că, dintre atâtea păsări câte treceau pe deasupra închisorii celor Şapte Turnuri, una, un corb mare, negru şi năzdrăvan, s-a oprit la fereastra zăbrelită unde jelea Gruia. Năzdrăvan fiind, a înţeles suferinţa şi dorinţa arzătoare a prizonierului: a luat în plisc inelul dat de Gruia şi a zburat în Ţara Românească, la curţile novăceşti. A poposit chiar în nucul sub care dormea Baba Novac. S-a chitit câteva clipe, apoi a deschis pliscul şi a dat drumul inelului în aşa fel încât să cadă drept în barba lui Novac şi să-l trezească din somn.

Cunoscând inelul, Baba Novac a înţeles că dragul lui fecior era în primejdie de moarte. A mulţumit corbului, dându-i o bucată de carne. A îmbrăcat, repede, strai călugăresc. A pus paloş şi un buzdugan în desagă, împreună cu câteva pungi cu aur. Apoi a încălecat voiniceşte şi a purces, vultureşte, spre Istanbul. Ajungând acolo, s-a dus de-a dreptul la închisoarea unde zăcea Gruia şi a zis paznicilor:

– Plătesc cu aur libertatea fiului meu!

Şi a deşertat pungile pe jos, împrăştiind galbenii ca pietrele. Văzând aurul,

Turcii toţi navală dau

Şi pe jos se tăvăleau

Unul pe altul se-mpingeau…

Novac atâta a aşteptat: a scos iute buzduganul din desagă, a rupt zăvorul închisorii, l-a eliberat pe Gruia şi i-a dat paloşul strigându-i:

– La luptă, băiete!

Bătându-se voiniceşte, au doborât toţi paznicii, au încălecat pe cai, şi-n goana mare au alergat până în Ţara Românească, la curţile novăceşti.

Iar de atunci corbul a rămas o pasăre ocrotită de oameni: pasărea care l-a salvat de la moarte pe Gruia lui Novac.

*****

sursa: Dumitru Almaş, Povestiri istorice